Anxietatea din perspectiva neuroștiințelor

Perspectiva neuroștiințelor asupra anxietății
Lector – Violeta Mancaș
Neuroștiințele tratează problemele funcționale referitoare la cum anume este stocată informația și cum este procesată de către ansamblurile neuronale
Neuroștiințele abordează anxietatea din perspective foarte diferite: relațională, atașament, cognitivă, comportamentală, biologică și, nu în ultimul rând, din perspectiva neurofilosofică. Aceste abordări nu se exclud unele pe altele, ci dimpotrivă, ne ajută să avem o imagine cât mai detaliată privind apariția, manifestarea și posibilitățile de tratament ale anxietății.
PREAMBUL
- Suntem echipați și programați nativ să interacționăm cu mediul extern și să ne adaptăm condițiilor din acest mediu.
- Ne apăram în mod reflex și complet inconștient în situațiile amenințătoare, periculoase, neprevăzute.
- În aceste situații trăim o stare difuză de neliniște, tensiune, îngrijorare, teamă, teroare, stare pe care o numim anxietate.
- Ceea ce trăim inițial este un disconfort corporal (emoții), apoi unul psihic datorat conștientizării (sentimente).
- Când organismul face față situației, echilibrul intern se restabilește.
- Dacă organismul nu poate face față, anxietatea se poate prelungi, ca durată și/sau intensitate, datorită eliberării continue de hormoni (neurotransmițători). Acest fapt poate produce modificări structurale la nivelul sistemului nervos și, în timp, poate duce la îmbolnăvirea unor organe și/sau sisteme.
Emoțiile și sentimentele
- Sunt acțiuni sau mișcări, multe din ele exterioare, vizibile pentru ceilalți când apar pe chip, în voce sau în anumite comportamente.
- Se joacă pe scena corpului
- Sunt mai complexe decât reflexele
- Preced sentimentele
- Au ca scop ameliorarea economiei interne a vieții fie printr-o reacție la o situație din mediul extern (prilej de hrănire, împerechere, situație periculoasă), fie printr-o reacție la mediul intern (teamă, furie, comportamente asociate cu durerea sau plăcerea).
- Emoțiile sunt, în esență, tranziții și șocuri, ajungându-se uneori la adevărate revolte somatice. Pag 64-damasio
- Emoțiile includ, printre altele, ajustări metabolice asociate cu nevoia internă ce trebuie satisfăcută dar și cu situații externe.
- Rezultatul acestor interacțiuni este ceea ce numim
- Emoțiile sunt diferite de dispoziții (trăirea unei emoții timp îndelungat – ore sau zile)
- Există emoții înnăscute și emoții ce necesită intervenția mediului extern.
- Cercetările lui Robert Hinde în domeniul fricii, au arătat că frica înnăscută a maimuțelor de șerpi necesită o expunere nu la prezența unui șarpe, ci la expresia de frică a mamei față de șarpe.
- O singură expresie este suficientă pentru ca acest comportament să se activeze, dar în lipsa acestui comportament unic, frica înnăscută nu se activează.
- La oameni acest tipar este similar în cazul emoțiilor sociale.
Componentele emoției
Toate emoțiile au două componente:
- Prima începe în inconștient și se manifestă sub forma unei expresii exterioare.
- A doua este o expresie subiectivă, interioară.
Anatomia emoției
Emoțiile pot fi clasificate folosind două axe:
- Valența – are de-a face cu natura unei emoții, cu felul plăcut sau neplăcut în care un lucru ne face să ne simțim, pe o gamă ce variază de la evitare la abordare.
- Intensitatea – se referă la puterea emoției, la nivelul la care se manifestă.
Declanșarea emoției
- Din punct de vedere neuroanatomic și neurofiziologic, procesul începe atunci când semnalele neurale ce au o anumită configurație (de exemplu, sunteți în pădure și vedeți un urs) sunt transmise, în paralel, de-a lungul mai multor căi, către câteva structuri cerebrale care declanșează emoțiile.
- Experiența conștientă a emoției are loc abia după răspunsul fiziologic al corpului, creierul reacționând la corp.
- Când suntem în pădure și vedem un urs, reacționăm instinctiv și inconștient, fugim de el și abia apoi suntem cuprinși de teamă.
- Emoția este procesată mai întâi de jos în sus – cu un stimul senzorial care ne accelerează pulsul și respirația, făcându-ne să o luăm la fugă – și abia apoi de sus în jos – folosind cogniția pentru a explica schimbările fiziologice care s-au produs.
Sediul emoțiilor se află în sistemul limbic și dezvoltarea acestei părți a creierului nu începe decât după naștere.
Circuitul neuronal al fricii
- Începe în amigdală (care orchestrează toate emoțiile). Un stimul înfricoșător ajuns în amigdală, activează o reprezentare a pericolului și declanșează reacția de teamă a corpului - reprezentată de răspunsuri fiziologice și comportamentale automate, înnăscute.
- Urmează cortexul insular care transpune emoția fizică în conștiință activă. El evaluează reacțiile corpului, precum și nivelul durerii și monitorizează ce se petrece în organe și mușchi, urmărind pulsul și activitatea glandelor sudoripare.
- Următoarea regiune implicată în circuitul fricii, dar și al furiei, este o porțiune din cortexul prefrontal, importantă pentru emoții ca indignarea, compasiunea, jena și rușinea.
- Reacția la teamă/frică este un răspuns adaptativ care ne ajută să supraviețuim – fugă, luptă sau îngheț – și include:
- Schimbări musculo-scheletale – mușchii faciali adoptă masca fricii;
- Schimbări de postură – tresărire bruscă de spaimă, urmată de rigiditate;
- Accelerarea pulsului și a respirației;
- Contractarea mușchilor stomacului și intestinelor;
- Eliberarea hormonilor de stres – cortizolul, de exemplu.
- Aceste schimbări au loc la unison și transmit diverse semnale creierului.
- Schimbările din corp ne fac să conștientizăm sentimentul. Ne simțim speriați deoarece creierul a observat schimbările petrecute în corp. De aceea ne pregătim să fugim înainte să știm de ce fugim.
Condiționarea clasică a fricii
- Oamenii pot dezvolta frici patologice în două moduri diferite:
- La unii nucleul lateral al amigdalei a învățat să fie hipersensibil la lume, reacționând cu teamă la lucruri pe care alții nu le bagă în seamă.
- La alții, nucleul central al amigdalei este hiperactiv, declanșând reacții disproporționate în raport cu amenințarea.
- Amigdala este hiperactivată în rândul celor care se confruntă cu anxietate, stres posttraumatic și tulburări asociate cu frica.
Sentimentele
- Iau naștere din orice set de reacții homeostatice, nu doar din emoții propriu-zise.
- Sentimentele sunt percepții, iar elementul esențial pentru aceste percepții este reprezentat de hărțile cerebrale ale corpului.
- Conținutul/substratul unui sentiment este reprezentat de setul de tipare neuronale care cartografiază starea corpului (sub forma hărților cerebrale corporale), sau a unor părți din el, și din care poate apărea o imagine mentală a acestei stări, imagine numită reprezentare.
- Tristețea, de exemplu, este însoțită de scăderea ritmului de producere a imaginilor și de creșterea atenției acordată imaginilor, în timp ce fericirea determină schimbarea rapidă a imaginilor și atenție superficială.
- O anumită variație a plăcerii sau a durerii este un conținut coerent al percepției pe care o numim sentiment.
- Sentimentele apar atunci când pura acumulare a detaliilor cartografiate atinge o anumita etapă.
- Construirea metareprezentărilor propriului proces mental, este o operație de nivel înalt în care o parte a minții reprezintă o alta parte a minții.
- Există mecanisme fiziologice separate pentru sentimentele înrudite cu durerea sau plăcerea și pentru “sentimentele” senzațiilor tactile sau vibratorii
Emoții și sentimente – diferite dar împreună
- Emoțiile preced sentimentele.
- Emoțiile se joacă pe scena corpului, sentimentele se joacă pe scena minții.
- “Asamblarea” diverselor straturi ale emoțiilor și sentimentelor se realizează pe baza principiului incluziunii – în care reacțiile mai simple sunt încorporate în reacții mai elaborate. Fiecare reacție constă din rearanjări “cârpite” din elemente și părți ale proceselor mai simple de la un nivel inferior.
- Toate reacțiile au același scop general – supraviețuirea într-o stare de bine - dar fiecare rearanjare “cârpită” are scopul secundar de a rezolva o nouă problemă pentru a ajunge la supraviețuirea într-o stare de bine.
Triplul creier
Creierul se dezvoltă de jos în sus:
- Creierul primitiv sau reptilian (TC) se dezvoltă încă din pântec și organizează funcțiile de bază. Este sensibil la amenințări pe parcursul întregii vieți.
- Sistemul limbic este organizat în primii 6 ani de viață dar continuă să evolueze în funcție de experiențele trăite. Este locul instinctului de supraviețuire și al reflexelor. Reglează SNA (SNS și SNP)
- Cortexul prefrontal se dezvoltă ultimul. Este și el afectat de expunerea la traumă, ca și sistemul limbic, nemaifiind capabil să filtreze informațiile relevante.
Sistemul nervos vegetativ (simpatic și parasimpatic) reprezintă unitatea autonomă a trunchiului cerebral, care este parte componentă a creierului primitiv (reptilian) și este deja funcțional în momentul nașterii.
Nucleii TC au conexiuni cu diverse regiuni ale creierului – lobii frontali, sistemul limbic, hipotalamusul, cerebelul.
SN SIMPATIC
- Pregătește corpul pentru acțiuni în situații periculoase (lupta, fuga sau înghețul - răspunsuri numite simpato-adrenale - integrează și organizează reacțiile organismului la stres. Fac parte din axa simpato-adreno-medulară (SAM), una dintre cele două axe principale implicate în răspunsul endocrin la stres. A doua axă importantă este axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală (HHS).
- Trunchiurile simpatice sunt două lanțuri de ganglioni nervoși care se întind, de fiecare parte a coloanei vertebrale, de la baza craniului pâna la coccis.
- SNS acționează autonom, fără control conștient.
Funcții:
- Creșterea ritmului cardiac, constricția vaselor sangvine, dilatarea pupilelor, piloerecția (pielea de găină), dilatarea bronhiilor, scăderea motilității intestinului gros, creșterea transpirației, creșterea presiunii sangvine, dilatarea vaselor sangvine ce irigă inima, reduce secreția glandelor salivare
- SNS acționează ca un accelerator al organismului și cheltuiește cantități mari de energie.
SN PARASIMPATIC
- Pregătește organismul pentru odihnă și digestie
- SNP acționează ca o frână, se „împotrivește emoțiilor” pregătind individul pentru autoconservare, digestie, vindecarea rănilor etc.
- Declanșează acetilcolina pentru a diminua excitația.
Funcții:
- Conservarea energiei, constricția pupilei, încetinirea ritmului cardiac, creșterea activității intestinale, creșterea activității endocrine, relaxarea mușchilor din tractul intestinal.
Cum ne ajută aceste informații în psihoterapie?
- În situația în care un pacient acuză stări de oboseală, epuizare, disconfort sau dureri fizice, toate nejustificate, putem să luăm în calcul activarea SNS - care consumând cantități mari de energie, poate să ducă organismul la epuizare.
- Pacientul poate trăi o stare de anxietate pe care fie nu o conștientizează, fie nu o recunoaște (este nenumită)
- Putem purcede la un demers investigativ ajutându-l pe pacient să (re)construiască propria poveste pe baza asociațiilor libere, a amintirilor și/sau a senzațiilor pe care le trăiește. Acest proces îl poate pune pe pacient, pas cu pas, în contact cu propriul corp și cu ceea ce simte, îl ajută să-și formeze imagini mentale noi (crește capacitatea de simbolizare), reduce anxietatea ș.a., pe baza neuroplasticității creierului ( formarea de noi sinapse) și a neurogenezei (formarea de neuroni noi).
Tratarea hiperexcitației – Echilibrarea SNS și a SNP
- Când respirăm deliberat, observăm imediat efectele “frânei parasimpatice” asupra stării de excitație (întreținută de SNS).
- Psihoterapii corporale – terapia Feldenkreis (se folosesc mișcări blânde și se focusează atenția în scopul de a amplifica și lărgi tipurile de mișcări, a crește flexibilitatea, coordonarea și de a redescoperi grația mișcărilor eficiente), terapii cranio-sacrale, masajul.
- Tonusul muscular - Încordarea musculară poate fi folosită ca o măsură de urgență atunci când anxietatea amenință să crească până la un nivel copleșitor.
- Restabilirea senzației de graniță la nivelul pielii poate reduce hiperexcitarea și crește sentimentul de control asupra corpului (pacientului i se indică să își frece corpul cu mâinile)
- Neurofeedback-ul reprezintă o tehnică non-invazivă, asistată de computer, fără efecte secundare. Este un instrument tehnologic care permite antrenarea capacității de auto-reglare a activității creierului .
- EDMR
Emisferele cerebrale
- Emisfera cerebrală dreaptă este prima care se dezvoltă în pântecul matern, permițând comunicarea non-verbală dintre făt și mamă.
- Emisfera cerebrală stângă nu devine cu adevărat activă decât atunci când copilul începe să înțeleagă limbajul și învață să vorbească.
- În circumstanțe obișnuite, cele două emisfere colaborează mai mult sau mai puțin lin.
- Inhibarea, blocarea sau dezactivarea emisferei stângi are un impact major asupra capacității noastre de a ne organiza experiențele în secvențe logice și de a ne traduce sentimentele și percepțiile în cuvinte.
- Aria lui Broca - responsabilă cu vorbirea și situată în emisfera stângă – se dezactivează în timpul amintirilor traumatice recurente.
Ameliorarea anxietății
- Neuroplasticitatea și Neurogeneza-
- Creierul își schimbă structura cu fiecare activitate pe care o realizează, perfecționându-și circuitele pentru a se adapta mai bine la misiunea în cauză.
- Când anumite “părți” din creier nu funcționează, alte “părți” preiau sarcinile – această proprietate fundamentală a fost numita neuroplasticitate (neuro vine de la neuron iar plastic vine de la “schimbabil, maleabil, modificabil”. În același timp, “neuronii care se activează împreună, se conectează” - acest proces fiind tot o caracteristică a neuroplasticiății.
- Neurogeneza reprezintă capacitatea creierului de a produce neuroni noi, care îi înlocuiesc pe cei care au murit – proces ce are loc in hipocamp și este intermediat de hipofiză. Odată cu formarea noilor neuroni se formează și noi conexiuni sinaptice, proces ce are ca rezultat creșterea volumului corespunzător zonei în care s-au produs noile conexiuni.
- Neuroplasticitatea și neurogeneza reprezintă procese de bază, ce au loc, printre altele, și în timpul psihoterapiei și au ca rezultat formarea unor conexiuni cerebrale noi pe baza cărora un client poate sa gestioneze/reducă anxietatea.
Eric Richard Kandel
- 7 noiembrie 1929, Viena
- Este medic psihiatru și cercetător în neuroștiințe. Este profesor de biochimie și biofizică la Universitatea Columbia din New York.
- În 2000, a primit Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină, pentru cercetările privind mecanismele moleculare și celulare de învățare și memorare.
De la metapsihologie la biologie moleculară
- Anxietatea poate fi adaptativă; ne pregătește pentru un pericol potențial.
- Ea devine disfuncțională:
- Când are o intensitate nepotrivit de mare;
- Când este asociată cu evenimente neutre care nu sunt nici periculoase în sine și nici nu indică un pericol.
- O femeie este violată de un bărbat îmbrăcat cu o cămașă roșie. Peste mulți ani, plimbându-se prin oraș, ea trece prin fața unui magazin de țesături și vede un material de culoare roșie. După câțiva pași face un atac de panică. Culoarea roșie este cea care declanșează atacul de panică.
- Modificările structurale din organism pot depinde de tipare ale activării și inactivării genelor. Experiența și deci învățarea pot determina, la rândul lor, astfel de tipare.
Sindroame clinice ale anxietății
Pe baza caracteristicilor clinice și a reactivității la agenți psihofarmacologici, Kandel subîmparte anxietatea dobândită, în trei forme:
- atacul de panică,
- anxietatea anticipatorie,
- anxietatea cronică.
Atacurile de panică
- Sunt episoade scurte și spontane de groază fără o cauză clar identificabilă. Crizele sunt caracterizate de senzația de catastrofă iminentă, însoțită de obicei, de crize la nivelul SNS.
- Totuși, nu orice atac de panică este asociat cu o criză la nivelul SNS sau cu dovezi ale stimulării axei hipotalamo-hipofizo-suprarenaliene, așa cum ne așteptam în cazul fricii puternice (a terorii).
- Atacurile de panică nu se asociază neapărat cu teroarea.
Anxietatea anticipatorie sau angoasa-semnal
- Și ea are durata scurtă.
- Spre deosebire de atacul de panică, anxietatea anticipatorie este declanșată de un semnal identificabil, real sau imaginar, care a ajuns să fie asociat cu pericolul.
- Capacitatea de a anticipa amenințări are rol biologic adaptativ. Prin învățare și memorare dobândim informații care ne permit sa reacționăm la un stimul amenințător înainte de producerea propriu-zisă a vătămării.
Anxietatea cronică sau generalizată
- Este o senzație persistentă de tensiune care nu poate fi corelată cu amenințări externe vizibile.
- A fost identificată o succesiune de etape biochimice care are loc la nivelul neuronilor senzoriali, atunci când comportamentul este modificat de către anxietate.
- Explicația constă în eliberarea prelungită a unor neurotransmițători datorită depolarizării și repolarizării membranelor neuronilor senzitivi, ceea ce are ca efect sensibilizarea sistemului de vigilență defensivă.
- Formele simple de anxietate ca și anxietatea învățată (cronică) modifică exprimarea funcțională a conexiunilor neuronale.
- Atât anxietatea anticipatorie, cât și cea cronică, presupun întărirea conexiunilor dintre neuroni prin modularea transmiterii sinaptice, ceea ce are ca efect creșterea eliberării de neurotransmițător.
Mecanismul fiziologic
- Când membrana neuronilor senzoriali este depolarizată timp îndelungat, componenta depolarizatoare deschide canalele de calciu, și determină cât timp vor fi deschise, și permite pătrunderea în celulă a unei anumite cantități de calciu. Pătrunderea calciului în terminațiile nervoase este esențială pentru eliberarea neurotransmițătorului. Dar cu cât mai mare va fi timpul de depolarizare al membranei și cu cât mai mult calciu va pătrunde în celulă, cu atât mai mare va fi cantitatea de neurotransmițător care se eliberează în sânge. Pe baza acestui mecanism ia naștere anxietatea cronică, corpul fiind inundat permanent cu cantități de hormoni pe care nu le poate procesa.
- (Ex. Ca un robinet unde picură apa deoarece s-a slăbit garnitura)
- Kandel a avansat ipoteza că învățarea normală, învățarea anxietății ca și dezvățarea acesteia prin intervenție psihoterapeutică, ar putea să producă modificări funcționale și structurale de lungă durată la nivelul creierului, care conduc la modificări ale exprimării genelor.
În loc de încheiere
Creierul este o mașinărie sintactică, nu semantică.
Cu alte cuvinte, creierul trece de la o stare la alta ca rezultat al proprietăților cauzale din cadrul stării antecedente și nu ca rezultat al conținutului stării sau al adevarului ei.
Bibliografie:
- Antonio Damasio – În cautarea lui Spinoza
- Daniel Siegel, Marion Solomon – Cum se schimba oamenii
- Norman Doidge – Creierul se transforma
- Kavita Vedhara, Michael R. Irwin – Psihoneuroimunologie umana
- Eric R. Kandel – Mintea tulburata