Anxietatea în psihanaliza interpersonală

Interpersonalii, ca și alți psihanaliști, văd anxietatea ca răspunsul emoțional central la o amenințare anticipată. Ea este un spectru de emoții umane mai degrabă decât o anumita stare afectiva, particulara, unitara. Teroarea, panica si emotia bizara sunt cele mai severe forme.

Panica este o stare în care „teama primordială” a unei persoane este trezita în mod acut; un aspect vital al lumii, pe neașteptate și brusc „eșuează” sinele. Ca rezultat, persoana   regresează la o condiție de funcţionare reflexivă primitivă. Urmează o scurtă perioadă de dezorganizare totală (Sullivan 1940,1953,1964, Mullahy 1970). Panica îl indeamnă să  încerce să scape de pericolul perceput. Dacă evadarea este imposibilă, pot rezulta „tendințe distructive aleatorii”(Fromm-Reichmann). Deși panica în sine este tranzitorie, ea poate conduce la un sentiment de teroare mai persistent.

Sullivan (1948) descrie teroarea drept anxietate „cosmică”, în care persoana crede că el sau ea este sub asediu de ameninţări implacabile care îi amenință supraviețuirea. Aici comportamentul aleatoriu, confuz al panicii, se metamorfozează într-o stare concentrată în care existenţa este dedicata luptei sau fugii (Fromm-Reichmann, 1959).

„Emoția bizara” a lui Sullivan este o anxietate bruscă, intensă care poate fi de asemenea trăita ca teroare, dezgust sau groază. Aceasta poate duce în cele din urmă la „procesele ascunse” de evadare, gândire schizofrenă sau apatie.

„Stările de anxietate” sunt atacuri de anxietate majoră  în care temeri extreme, dar vagi sunt însoțite de simptome fizice pronunțate (tahicardie, tremor, transpirație etc.). Sinele este simțit a fi în pericol, dar sursa interpersonală a amenințării rămâne nerecunoscută.

„Echivalentele anxietății” implică simptome fizice cu sau fără un sentiment subiectiv de frica (Sullivan 1965, Mullahy 1970).

Harry Stack Sullivan

Sullivan definește anxietatea ca un disconfort îngrozitor bazat pe așteptări de dezaprobare din partea celorlalți semnificativi.

O parte majoră a funcționării psihologice este dedicată minimizării anxietății asociate cu această dezaprobare anticipată, și astfel este menținut un sentiment de bine și stimă de sine. Personalitatea se dezvoltă din experiența „tensiunilor” și a “transformarilor energetice” (Sullivan, 1948, 1953). Tensiunile sunt o „potenţialitate de acţiune”, un impuls sau un  îndemn încă de realizat și, de asemenea, un  sentiment acompaniator al starii de urgență; în timp ce transformările energetice sunt răspunsuri deschise sau ascunse la tensiuni. Există două varietăți de tensiune. Una este tensiunea nevoilor pe care sunt bazate fiziologic necesitatile pentru hrana, apa, adapost, oxigen și altele asemenea. Sullivan (1953) de asemenea a adaugat nevoia pentru contact fizic care în viziunea lui este singura „nevoie ne-fiziochimic indusă” care este înnăscută, o formă timpurie a nevoii umane de legatura interpersonala.

Al doilea tip de tensiune este anxietatea, care este o experiență subiectivă de „disconfort particular” sau pierderea bunăstării care este initial indusă interpersonal prin intermediul relatiei mama-bebelus. Acest gust timpuriu al anxietatii este atât de neplăcut încât copilul este motivat să dezvolte mijloace de a-l opri pentru viitor. Un aspect al personalității care devine diferenţiat pentru exact acest scop a fost numit în variate feluri: sinele, dinamismul sinelui, sistemul sinelui. Acești trei termeni au fost toți inițial folosiți interschimbabil de Sullivan.

Sullivan (1953) a folosit ulterior noţiunea de „personificare a sinelui” pentru a desemna conținuturile propriei imagini de sine, în timp ce sistemul selfului sau dinamismul self-sistemului se refera la acele aspecte operaționale ale personalității care se dezvolta pentru a face față experiențelor individului cu anxietatea.

Sistemul sinelui este construit din experientele individului de aprobare și dezaprobare socială, mai întâi cu mama și mai târziu cu alte persoane semnificative din viața lui. Aceste cazuri de evaluare socială trezesc anxietate în copil, care în curând începe să folosească anxietatea ca instrument pentru a înțelege și a distinge stimuli care au produs anxietate în trecut (adică situații interpersonale amenințătoare, expresii inadvertente ale dezaprobarii cuiva despre atribute sau comportamente  personale dezaprobate, etc.).

Sistemul sinelui folosește anxietatea pentru doua scopuri conexe: mai întâi, de a selecta aspecte ale experienței care vor spori mai mult sentimentul de securitate interpersonală; și în al doilea rând, să excludă din conștientizare orice ar pune la încercare acea securitate. Acest concept al securității interpersonale este un aspect deosebit de semnificativ în teoria interpersonală și are sens tehnic particular. Așa cum se poate spune că o persoană caută satisfacție ca răspuns la o nevoie dată trăită, tot așa o persoană caută securitate ca răspuns la experiența anxietății.

În ciuda încredererii sale puternice în concept, Sullivan (1948) avertizează totuși despre a nu vedea anxietatea ca explicație pentru toate dificultatile oamenilor. Alți factori semnificativi care conduc la nefericire includ singurătatea, invidia și vinovăția asupra practicilor sexuale sau a încălcărilor morale. Sullivan subliniază, totuși, că anxietatea strabate efortul psihoterapeutic, fie ca este sau nu problema prezentată. El adauga „Sensul anxietății în viața de zi cu zi este de a fi identificată prin intervențiile sistemului sinelui care tinde să ne mențină felul obișnuit de a trăi” (p. 11)

Eric Fromm

Impactul lui Fromm a fost substanţial în perspectiva interpersonală a anxietății, în ciuda faptului că teoria lui nu se concentrează în mod special pe anxietate.

El descrie apariția individualității umane din constrângerile societăţii medievale în perioada Renașterii și compară acest lucru cu schimbările care apar în istoria vieții unei singure persoane. Atât copilul în creștere, cât și „omul modern” sunt conectați inițial la societatea umană prin „legături primare”, care sunt cele mai vechi legături între copil și mamă, sau între individul primitiv și comunitate. Aceste legături oferă iniţial securitate şi un sentiment de orientare şi apartenenţă dar în cele din urmă circumscrie creșterea individului și împiedică individuarea. Fromm descrie cum, peste timp, copilul în curs de dezvoltare și „omul modern” au devenit liber în două privințe - liber de acele legături primare și liber să se dezvolte pe sine că individ unic. Această libertate în sine, totuși este un cadou ambiguu, cu ambele aspecte atât mulțumitoare cât și supărătoare. Acestea din urmă apar din faptul că creșterea libertății (sau individuarea) aduce inevitabil un sens de a fi ne-ancorat în legături care până acum au oferit un sentiment de unitate de bază cu lumea dimprejur.

Odată ce cineva devine conștient de unicitatea să, se confruntă cu „posibilităţile și responsabilitățile acțiunii individuale.” Rezultatul este un sentiment ineluctabil de singurătate, nesiguranță și anxietate. Este acea “izolare psihologică” care însoțește o libertate umană mai mare care duce la anxietate.

Fromm descrie o altă sursă de anxietate în discuţia să despre nobilimea renascentistă preocupată de căutarea puterii, bogăție și faimă. Astfel, libertatea care nu este temperată de o relație cu sens cu ceilalţi duce de asemenea la o  anxietate profundă.

Într-o extensie ulterioară a acestor idei, Fromm (1947) descrie modul în care accentul sporit asupra individualității în epoca modernă a condus, printre altele, la dezvoltarea unui tip de personalitate caracterizată prin “orientare spre marketing.” În asemenea condiții, „stimă de sine a cuiva  este obligată să fie șubredă și în constanța nevoie de confirmare de către alții...individul este motivat să lupte fără încetare pentru succes și orice pas înapoi este o amenințare gravă la adresa stimei de sine; sentimentele de neputință, nesiguranță și inferioritate sunt rezultatul” (p. 73).

În cele din urmă, Fromm descrie în detaliu cum eforturile de a evita experienţa izolării şi anxietatea conduc la trei grupuri de modele de personalitate, sau „mecanisme de evadare”. Cel mai comun printre acestea se numără tiparul de „conformitate automată”, în care multe persoane „normale” adoptă genul de personalitate care este social acceptabil, sacrificându-și astfel calitățile sale unice pentru a nu se simți nesigur. Al doilea mecanism de evadare presupune adoptarea unei atitudini fie de masochism, fie de sadism. Aici, prin adoptarea fie a unei poziții supuse, fie dominatoare, persoană devine complet simbiotică cu cineva sau se bazează pe cineva sau ceva din afară sinelui pentru a evita sentimentele intolerabile de a fi separat, singur și neputincios (p. 173). Al treilea mecanism de evadare este  distructivitatea, fie față de ceilalți, fie față de sine. Distructivitatea diferă de sadomasochism prin faptul că scopul său nu este conexiunea sau dependența, ci anihilarea celuilalt (Fromm,1941, 1973). Anxietatea este un stimul major pentru distructivitatea comportamentului uman.

Sullivan (1948, 1953) a simțit că face parte din condiția umană  că oamenii să se lupte pentru a câștiga acceptarea socială și securitate și că efortul de reducere a anxietății a fost miezul necesar și inevitabil al  acestei activități. Fromm (1955), pe de altă parte, credea că „sarcina psihică pe care o persoană poate și trebuie să și-o stabilească pentru sine, este nu de a fi sigur, ci de a putea tolera nesiguranța, fără panică şi nebunie”(p. 196). Pentru Fromm cea mai semnificativă anxietate este acel „sentiment de neliniște și inadecvare dat de faptul de a fi diferit” (pag. 197). Individul ar trebui să se străduiască mai degrabă să tolereze acest disconfort în slujba constituirii sentimentului unic de identitate, decât să încerce să-l minimizeze permițând că sinele să-i fie modelat de exigențele și constrângerile sociale.

Rollo May

May urmărește contribuțiile relevante pentru studiul anxietăţii în mai multe domenii umaniste de la filozofie până la biologie. El se bazează mult pe scrierile filosofului Kierkegaard care a descris anxietatea drept o stare de a fi care apare atunci când un individ se confruntă cu libertatea să. Kierkegaard se referă la această stare că la condiția „posibilității”. Cu alte cuvinte, anxietatea este răspunsul emoțional al cuiva la situația de a face o alegere în cadrul unor opțiuni conflictuale în viață.

May însuși descrie anxietatea că sentimentul de teamă declanşat de o amenințare la adresa unei valori considerate „esențiale” pentru existența cuiva că personalitate. În contrast cu Sullivan, May crede că amenințarea percepută nu trebuie să fie dintr-o sursă interpersonală. Valoarea poate fi integritatea fizică a cuiva, un cod moral sau etic, coeziunea psihologică - orice este considerat a fi de baza pentru sine.

În opinia lui May, anxietatea este difuză, subiectivă, și fără obiect, pentru că anxietatea, spre deosebire de alte emoții intense, cum ar fi frică sau furia, implică o amenințare la adresa însăși a fundației personalității. Anxietatea atacă „din toate părțile o dată” și este atât de consumatoare încât în loc să spunem că „avem” o anxietate (cum „avem” o frică), spunem că suntem anxioși.

 May crede că anxietatea este un rezultat inevitabil al „relației dialectice între individ și comunitatea să”. Astfel, viață presupune un joc reciproc între „aspectele individuale” ale persoanei și relația ei cu comunitatea. Eșecul dezvoltării oricărui aspect rezultă într-un conflict psihologic, care la rândul său creează anxietate. May subliniază că, conflictul nu trebuie văzut între persoană și comunitate; mai degrabă este între tensiuni care se dezvoltă atunci când există un blocaj fie al nevoii individului spre independența și diferențiere, fie al nevoilor de interrelație cu semenii săi.

Anxietate existențială este un răspuns la recunoașterea faptului că ființa noastră este finită. Având în vedere natură tranzitorie a vieții noastre, se cuvine să rămânem cât mai în acord cu chemările cele mai profunde ale sinelui. Ar trebui să ne străduim să recunoaștem semnele „morții psihologice” sau stagnării, că urmare a hiperactivității self-sistemului. Anxietatea existențială arată eșecul de a fi noi înșine sau de a ne împlini potențialitățile în limitele circumstanțelor actuale ale vieții noastre.

 Sarcina cu care ne confruntăm este să învățăm să tolerăm și să utilizăm constructiv sentimentele de anxietate, împreună cu cele de ostilitate și agresivitate; dacă sunt lăsate neconfruntate, aceste emoții pot fi ele însele distructive pentru sine. May distinge formă de anxietatea „anormală”, sau nevrotică, de anxietatea existențială „normală” care este inerentă în funcţionarea umană. El insistă că negarea unei astfel de anxietăți existențiale este ceea ce duce eventual la formă „nevrotică”. (Fromm, 1955; Fromm-Reichmann, 1959; Denes-Radomisli 1973, Schecter 1980, Fiscalini, 1991).

Karen Horney

Karen Horney (1937) prezintă o relatare despre „anxietatea de bază” care are multe în comun cu formulările anterioare. Pentru Horney anxietatea de baza este un sentiment de singurătate și neputință într-o lume ostilă. Este baza originală a nevrozei, anticipând rolul acelei pulsiuni instinctuale în gândirea freudiană. Sursă anxietății de bază sunt relațiile dezadaptative cu părinții la începutul vieții. De o importantă specială pentru generarea acestei anxietăți este conflictul între dependența de părinți şi sentimentele de ostilitate faţă de ei. Reprimarea acestor sentimente de furie duce și intensifică totodată sentimentul de neputință al copilului. Anxietatea este deosebit de severă când copilul mic are cu adevărat părinți răuvoitori, care prin urmare trezesc ostilitate în copil. Copilul trebuie să se lupte cu sentimentul de a fi slab și fără apărare și totuși trebuie să se bazeze pe aceste relații formative dăunătoare. În efortul de a-și stăpâni anxietatea și a-și asigura siguranța, copilul ajunge să se bazeze pe una dintre cele trei „tendințe nevrotice” sau modele relaționale. Acestea modele sunt “mergând spre”, “îndepărtându-se” și „mergând împotriva”. Noi anxietăți „reactive” sunt declanșate atunci când un model nevrotic de protecție a eului este el însuși contestat. Potrivit lui Horney, anxietatea și ostilitatea sunt emoții reciproce care rămân strâns împletite de-a lungul vieții. Horney se  diferențiază în accentul pus pe ostilitate care, în timp ce e de bază în viziunea ei, este de obicei descrisă de Interpersonali că o consecință defensivă a anxietății.

Teoreticeni din școală ei consideră de asemenea că anxietatea  în sine este o experiență psiho-fiziologică neutră care poate  fi “bolnavă” sau “sănătoasă”, rațională sau irațională, în funcție de intensitatea să și de adecvarea la situația reală.

O sinteză a teoriilor despre anxietate Freudiene, Interpersonale, neo-Freudiene și existențiale este furnizate de Crosby (1976). El sugerează următoarele că elemente esențiale ale unei teorii cuprinzătoare:

1. conflictul intrapsihicîntre diferitele părți ale personalității.
2. surse interpersonale din copilăria micăale acestor conflicte (de ex. frică de dezaprobarea parentală)
3. preocupări despre separare și pierdere ori a unei persoane particulare ori a unei valori ori a unui sistem defensiv.
4. mediul socioculturalși impactul sau asupra dezvoltării anxietății.
5. dinamicile teoriei învățării, inclusiv internalizarea.
6. probleme existențialecum ar fi pierderea sensului și frică de a nu fi.

Conform acestui cadru, ar există o secvență generală comună în dezvoltarea anxietății la un individ. În primul rând anxietatea ar veni dintr-o formă de  conflict, care ar duce la o” anxietate originală”, a cărei refulare  ar rezultă în implementarea mecanismelor de securitate. Amenințări la adresa acestor posturi defensive ar duce apoi la reînnoirea anxietății, acum „manifestă”.

Ernest Schachtel

Schachtel (1959) dezvoltă cel mai pe deplin ideea că separarea este cea mai semnificativă origine a anxietății.  În toate tărâmurile în care trăim interpersonal, intrapsihic și social – suntem „încorporati” în situații familiare și sigure.

Curiozitatea și dorința de a explora uneori conduc la abandonarea securității vechilor drumuri, că o “ieșire din încorporare” sau individuare.

Schachtel face diferența între starea de anxietate reală, copleșitoare și anxietatea semnal, o formă atenuată. Anxietatea semnal adesea determina  persoană să oprească orice activitate care duce la o separare de încorporare. Anxietatea adevărată, spre deosebire de anxietatea semnal, are în întregime o funcție paralizantă. Dezbracă persoană de orice putere de a se separă și de a crește.

Eugene Farber

Farber defineşte anxietatea ca  „o stare dureroasă invocată de ameninţarea integrității umane” (p. 35). El susţine că voința (adică simțul propriei agenții (agency)/intenții) este enorm subapreciat că un factor semnificativ al structurii noastre psihice. Spre deosebire de voință, care „împinge activ spre scop, fie el adecvat sau nepotrivit, anxietatea este o durere care strigă neputincios după uşurare”.

Cu alte cuvinte, anxietatea apare atunci când persoană „voiește” un anumit efect sau rezultat care este dincolo de capacitatea să de a controla. Severitatea anxietăţii este determinată de cât de iraţionala este voință şi în ce măsură actul de a voi alungă obiectul său.

Alți teoreticeni majori

Frieda Fromm-Reichmann (1959), că și Sullivan, subliniază rolul dezaprobării sociale în provocarea anxietății, dar ea adaugă că pierderea iubirii și anticiparea separării sau izolarea de alții sunt surse la fel de importante. Că Fromm și May, ea susține că anxietatea apare de asemenea și dintr-o frică de „moarte psihologică”, care este absenţa libertăţii de a se realiza pe sine. Acesta formă de anxietate are că rezultat un sentiment de stagnare și nimicnicie.

Walter Bonime (1981) vorbește despre anxietate că fiind o perturbare temută a „simțului subiectiv pe care îl are cineva în timp ce funcţionează" (p. 69). În alte cuvinte, experimentăm anxietate atunci când prevedem o prăbușire a capacității noastre de a opera în mod obișnuit, pe care o asociem cu a fi „eu”.  Acest lucru se întâmplă atunci când cineva are două imagini puternice despre sine, astfel încât comportându-se direct conform oricăreia dintre ele se opune sau o contrazice pe cealaltă. Rezultatul este trăit că o dizolvare a sinelui.

Pentru Benjamin Wolstein (1990) anxietatea se referă la “mișcări interioare psihice în timpul unei confuzii simțite profund”(p.244). El susține faptul că urmărirea psihanalitică a anxietății unei persoane va conduce la “centrul psihic“ al sinelui deoarece anxietatea întotdeauna acompaniază procesele de conștientizare a părților dezavuate ale sinelui. El subliniază că pentru pacient experiență directă a anxietății în sesiunea analitică este o indispensabilă sursă de conștientizare și descoperire personală.

John Fiscalini (1991), clădește pe perspectivele culturale/existențiale/interpersonale ale lui Fromm, Schachtel, Fromm-Reichmann, Wolstein și May. El vede anxietatea că un fenomen multifatetat care include conceptul original al lui Sullivan de insecuritate interpersonală( la care Fiscalini se referă că anxietate “potrivită”); totuși el subsumează asta într-un cadru mai larg de cinci posibile surse de auto-amenințare , fiecare corespunzând pericolului că un anumit tip de nevoie să fie zădărnicită sau să rămână neîmplinită. Cele cinci “tensiuni anxioase” sunt: frica, rezistența în față amenințării că nevoile fizice nu vor fi satisfăcute; singurătatea, ivită din amenințarea că intimitatea interpersonală nu va fi obținută; anxietatea “potrivită”, derivând din amenințarea securității interpersonale; neliniștea, din cauza punerii în pericol a simțului personal de orientare sau înrădăcinare; și groază, care vine din amenințarea împlinirii personale.

Aceste tensiuni variate pot apărea uneori simultan, în timp ce alteori ele există în relație ierarhică, cu una având „prioritate motivațională” față de celelalte. În plus, o nevoie aparentă sau sursă de tensiune uneori maschează defensiv, una mai fundamentală. Provocarea în cadrul clinic este de a ajută pacientul să dezlege „influențe motivaționale” ale fiecăreia dintre aceste tensiuni și nevoile asociate acestora.

Compararea perspectivelor freudiene cu cele interpersonale

  Interpersonalii și-au propus să recunoască asemănările și diferențele dintre opiniile lor despre anxietate și cele freudiene.

- În prima teoretizare a lui Freud(1905), anxietatea era libidoul transformat, reprimarea excitației acumulate și neconștientizate.

- În viziunea să ulterioară, anxietatea este o reacție atenuată la o stare de pericol, prototipul fiind trauma nașterii.

- Mai târziu în viață, anxietatea este trăită automat, că anxietate tip semnal, indicând o amenințare iminentă la adresa eului și generează mecanisme de apărare pentru a preveni experiență anxietății primare, copleșitoare.

- Există o ierarhie a situațiilor considerate periculoase, anxietatea de baza a oricărei persoane fiind teamă de separare sau pierderea mamei la naștere, urmată de teamă de pierdere a penisului (la bărbați) sau obiectului iubirii (la femei și bărbați). La urmă apar anxietățile asociate cu cenzura Supraeului și cu frică de moarte.

Formulările interpersonale corespund mai degrabă cu cea de-a două formulare a lui Freud:

- Ambele perspective agreează că sursă primordială a anxietății este în copilărie, când are loc o pierdere a sentimentului de bunăstare, datorată tensiunilor dintre mama și copil.

- Freud susține că impulsurile interioare ale copilului declanșează dezaprobarea părintelui (internalizat apoi sub formă conflictului intrapsihic între sine, eu și supraeu.

- Interpersonalii subliniază interacțiunea mama-copil, în care diferitele niveluri de anxietate ale mamei sunt comunicate verbal și nonverbal. Anxietatea nu este generată de pulsiune, nu se bazează pe conflict. Anxietatea mamei și mai târziu a copilului, provin din așteptări disturbatoare cu privire la evenimentele interpersonale care ar putea implică dezaprobarea socială, amenințând șelful.

- Chrazanovski afirmă că pentru teoreticienii clasici, anxietatea este fumul care indică focul (adică, conflict intern inconștient). Pentru interpersonali, anxietatea este focul (adică, la baza funcționarii umane găsim anxietate în self, nu conflict intrapsihic legat de pulsiuni libidinale sau agresive).

- Mitchell prezintă modul în care impulsurile sexuale pasionale și sentimentele pot fi conceptualizate în termeni relaționali fără a recurge la teoria pulsiunii. Trădările sexuale, de exemplu, sunt adesea experimentate așa cum sunt ele “induse” de privare, că și cum trădarea ar fi o consecință nefericită a intensității nevoii fizice. Cel mai important factor în crearea “sentimentului de nevoie inexorabilă” care duce la trădare poate fi de fapt “o anxietate crescândă cu privire la pierderea selfului și o nevoie de evadare și sfidare pe care sexualitatea le poate oferi.

Anxietate “primară” versus anxietate “secundară”

- distinctie facută în unele dintre lucrările din literatura interpersonală

- anxietatea primară este forma originală care se dezvoltă prin conexiunea empatică cu apropiații semnificativi anxiosi (sau ca raspuns la dezaprobare lor).

- anxietatea secundară apare mai târziu, după formarea sistemului de self. Există aspecte ale selfului care trebuie ținute departe de conștientizare. Anxietatea secundară este o amenințare la adresa sistemului de self, indiferent de natura anxietății originale. Această “anxietate legată de anxietate” servește la rigidizarea mecanismelor de adaptare a sistemului de self și il menține rezistent la schimbare.

Anxietate normală,  Anxietate nevrotică, Frică și Ostilitate 

May (1950) consideră util să facă distincția între anxietatea ”nevrotică” și anxietatea “normală”.

Anxietatea nevrotică este disproporționată față de orice amenințare obiectivă și implică utilizarea reprimării și a altor mecanisme de apărare.

Anxietatea normală este adesea conștientă și are o baza realistă.

Anxietatea se distinge de frică. Cele două pot fi trăite subiectiv în același mod, ambele fiind trezite de un pericol. Dar:

Frica

• este mai puțin ambiguă deoarece pericolul anticipat este cunoscut,  concret, palpabil, pericol ce ar putea cauza un rău semnificativ.
• produce vigilență, concentrare sporită și energia necesară pentru a lua măsuri.

Anxietatea duce la confuzie, paralizie și ineficiență.

Uneori frica se poate deschide în anxietate.

Perspectiva lui May asupra relației dintre anxietate și frică este unică și în alte privințe. El afirmă că anxietatea reprezintă reacția fundamentală a unei persoane la existența sa sau la valorile prețuite. Pe măsură ce persoana se maturizează, crește și capacitatea de a identifica pericole specifice, după care anxietatea globală se transformă în frici specifice. Astfel, teama este expresia aceleiași capacități pentru anxietate în forma sa specifică ”obiectivă”. La fel ca anxietatea, frica vine în versiuni “normale” și “nevrotice”. “Anxietatea normală duce la “temeri normale” (obiective, realiste); “anxietatea nevrotică” duce la “temeri nevrotice”. Când se experimentează teamă de pericole periferice specifice pentru self, se experimentează anxietate că răspuns la amenințările selfului.

Fromm (1941)-anxietatea poate duce la mecanismul de evadare din distructivitate. Ea poate fi legată de emoția aferentă ostilității (enervarea sau forma ei intensă, furia). Oamenii experimentează adesea enervare pentru a alungă anxietatea din interiorul lor. La fel, ei pot devein ranchiunoși față de ceicare ii fac să se simtă anxioși. Anxietatea și ostilitatea funcționează adesea într-o manieră reciprocă în relațiile interpersonale (Sullivan; May; Charzanowski). Tot Fromm susține că ceea ce numim anxietate este de fapt o teamă nerecunoscută de singurătate, că există o anxietate specifică față de amenințarea de a fi separați de ceilalți.

Anxietatea ca factor organizator central în dezvoltarea umană

Originile anxietății

Sullivan-susține că prima experiență de anxietate a sugarului este trezită prin contactul cu un îngrijitor, de obicei mama, care este ea însăși încordată, supărată sau inconfortabilă cu selful însuși. Starea de spirit a mamei este transmisă sugarului prin procesul interpersonal de empatie-descrisă ca o ”legătură emoțională  particulară”, o ”contagiune sau comuniune preverbală intensă între mamă și copil. Odată ce copilul a experimentat anxietatea prin empatie cu mama, rămâne pentru totdeauna vulnerabil la reexperimentarea ei. Interacțiunea cu o mamă tensionată este resimțită că o perturbare a securității emoționale a copilului. În gândirea lui primitivă, această tensiune maternală este interpretată ca o dezaprobare maternală. În timp, copilul devine sensibilizat la aprecierile altor figure semnificative. Aceste evaluări și anticiparea lor devin pentru el o sursă centrală de potențială anxietate. Principalul impuls al dezvoltării sale emoționale va fi spre minimizarea acestei experiențe și promovarea unui sentiment de securitate interpersonală.

Schachel (1959) ar spune că dezaprobarea mamei provoacă anxietate deoarece pune problema unei potențiale separări de starea de împreună. Ruptura cauzată de respingerea mamei trezește neputință la sugar.

Fromm subliniază că anxietatea își are originea în contradicțiile inerente dintre nevoile copilului de a se dezvolta independent și nevoia lui de a relaționa cu ceilalți.

May crede că există o relație fundamental dialectică între copil și comunitate. Maturizarea implică atât o mai mare încredere în sine, cât și o interdependență mai sofisticată cu ceilalți. Conflictul apare când există o inhibiție în dezvoltare în oricare dintre acești doi poli și din acest conflict derivă anxietatea.

Anxietatea în procesul de dezvoltare: formarea personificărilor

Procesele cognitive timpurii, sistemul self-ului și mecanismele de siguranță

Lumea internă a sugarului este modelată prin interacțiunile cu mama, empatia dintre ei acționează ca un mediu pentru acest proces. Aceste interacțiuni dobândesc valență psihologică în funcție de gradul de anxietate prezent. Hrănirea la sân este un prototip pentru aceste schimburi formative (Sullivan). Dacă strigătele copilului flămând aduc mamelonul unei mame anxioase, atunci satisfacerea foamei duce și la o doză de anxietate. Astfel se dezvoltă o imagine a mamelonului ”rău” (provocator de anxietate), spre deosebire de mamelonul “bun” (satisfăcător, liniștitor).

Sfârcurile bune și rele sunt mai târziu generalizate, devenind “mama bună” și respectiv, “mama rea”. Aceste imagini sunt începuturile personificărilor, componentă majoră a experienței interioare. Toate interacțiunile tandre și relaxate cu îngrijitorii sunt combinate în personificarea mamei bune, iar schimburile pline de tensiune sunt grupate în personificarea mamei rele. Îngrijitorii anxioși sau ostili contribuie la o imagine de mamă rea mai puternică, provocatoare de mai multă anxietate. Când imaginea mamei rele se intensifică, imaginile mamei rele și mamei bune devin polarizate pentru copil și astfel se creează un sentiment mai puternic de contradicție în experiență interioară a copilului, o tensiune suplimentară. Imaginile mamei bune și mamei rele se referă la imagini compozite ale tuturor experiențelor neanxioase sau anxioase cu alte persoane semnificative.

Copilul dezvoltă conștientizarea acelor aspecte ale selfului care par să coincidă cu un răspuns cald, de aprobare, spre deosebire de unul anxios sau furios. Astfel, aspectele favorabile ale selfului devin grupate într-o personificare a “eu-lui bun”, în timp ce părțile selfului asociate cu un climat emoțional negativ sunt experimentate ca “eul rău”. Elementele selfului care însoțesc anxietatea extremă la mama sunt complet disociate. Acestea sunt numite “non-eu”.

În timp, copilul începe să diferențieze propria experiență de cea a mamei, să perceapă cum funcționează cauza și efectul, dar nu realizează conexiuni logice (sintactice) între evenimente. Prin intermediul unui proces cognitiv numit suprageneralizare parataxică, începe să creadă că anxietatea mamei este cauzată de o anumită calitate sau comportament din self.

Acum copilul începe să perceapă și să folosească “gradientul/nuanțe de anxietate” pentru a evita experiența de mamă rea/eu rău (gradientul se referă la schimbări ale nivelului de anxietate). Învățarea este posibilă doar când anxietatea este scăzută. Când persoana începe să observe nivelurile de creștere sau scădere a anxietății, diferențierea este folosită pentru ghidarea alegerilor comportamentale. Se intensifica activitatea ce duce la diminuarea anxietății, în timp ce activitatea care crește suferința este suprimată. Un comportament plăcut ce stârnește prea multă anxietate este înlocuit cu unul mai puțin îmbucurător, dar care provoacă mai puțină anxietate (baza pentru dobândirea tiparelor de sublimare, prin satisfacerea parțială a nevoilor personale care intră în conflict cu restricțiile).

Folosind gradientul de anxietate, copilul învață să diferențieze semnele ce însoțesc anxietatea (ex: voce încordată, încruntare), aceste “gesturi de interzicere” care îl vor ajuta să anticipeze apariția anxietății mamei. În cele din urmă, el începe să realizeze că experiențele de “mamă bună” și ”mamă rea”  provin de la aceeași persoană, că cele două sunt împreună “mama”-și acel “eu bun” și ”eu rău” sunt aspect ale unui “eu”. Va înțelege că se poate comportă în moduri care intensifică sau reduc anxietatea în mamă sau în selful însuși și astfel va începe să dezvolte poziția de protecție cu care va atenua anxietatea de ambele părți. Acest aspect al personalității este sistemul de self. Acționând ca un ”marker” intern pentru acele elemente ale experienței care trebuie cenzurate sau disociate de conștientizare, anxietatea modelează formarea sistemului sinelui.

• “Mecanismele de siguranță” (“Operațiunile de Securitate”) sunt manevre folosite de sistemul selfului pentru a evita anxietatea și a menține stima de sine și securitatea interpersonală (Sullivan).
• Disocierea apare când selful refuză conștientizarea nevoilor, dorințelor, îndemnurilor care sunt de neacceptat.
• Neatenția selectivă se referă la neglijarea anumitor stimuli de mediu care provoacă anxietate.
• Detașarea somnolentă (Sullivan) apare unde anxietatea este severă sau de lungă durată. Persoana este somnolentă sau doarme efectiv, eliminând inputul care stârnește anxietate.
• Apatia este o stare în care persoana își pierde interesul pentru nevoile nesatisfăcute, pentru a diminua tensiunea cauzată de frustrare. Este asociată cu tensiunea nevoilor fiziologice contracarate.

Imber (1984) observă că accentul pus de Sullivan pe evitarea anxietății datorate stimei de sine scăzute este asmanător cu concentrarea lui Kohut pe “menținerea echilibrului narcisic. Atât pentru Sullivan cât și pentru Kohut, empatia mamei cu anxietatea copilului ei și capacitatea ei de a ajuta la calmarea acestuia sunt influențe importante asupra dezvoltării selfului.

 Originea predispoziției la anxietatea nevrotică se află în acea constelație specială din relația copilului cu părintele, în care copilul nu poate aprecia atitudinea părintelui în mod realist și nu poate accepta respingerea în mod obiectiv. Anxietatea nevrotică apare nu din faptul că a avut o “mamă rea”, că să folosim expresia lui Sullivan, ci întrucât copilul nu este niciodată sigur dacă mama este “bună” sau “rea”.

Impactul anxietății asupra cunoașterii, învățării, socializării și creșterii personale pe parcursul vieții

Capacitățile finit umane de a gândi și de a învață sunt mult afectate de gradul de anxietate.

-când există puțină anxietate, gândirea are loc în modul sintactic (adică, cunoașterea validă consensual). Predomină imaginile “eului bun” și a “mamei bune”.

-cantitățile moderate de anxietate provoacă gândirea parataxică (adică, cunoașterea autistă sau idiosincratică bazată pe generalizări nerealiste sau analogii inadecvate). Personificarile “eu rău” și “mama rea” sunt predominante.

-nivelurile severe de anxietate (de ex teroarea) permit doar gândirea prototaxică (adică, cogniția primitivă, autistă, preverbala). Situația evocă imagini “non eu” și “mama malefică”.

Procesul de învățare al selfului este foarte receptiv la influența anxietății (Sullivan; Pearce; Newton). Devine evidentă semnificația gradientului de Securitate.

-nivelurile scăzute de anxietate sunt “prima influență educativă în viață (Sullivan).

-nivelurile ridicate de anxietate sunt dăunătoare pentru procesul de învățare.

-anxietatea severă este o experiență paralizantă care eradică conștientizarea și capacitatea cuiva de a face față situației terifiante.

Luând în considerare gradientul de securitate și ajustând comportamentul în consecință, persoana se conformează așteptărilor societății pentru a menține securitatea interpersonală și stimă de sine.

Alături de efectul anxietății asupra experienței timpurii de alăptare, Sullivan menționează o atenție deosebită asupra “influenței anxietății asupra întâlnirii copilului cu corpul său”. Aprecierea “sănătoasă” a sugarului și a copilului mic și îngrijirea pentru propriul său corp depind de gradul de anxietate maternal față de funcțiile corporale.

În copilărie persoana dezvoltă o nouă tehnică de gestionare a anxietății-“sublimarea”, ea reprezintă înlocuirea involuntară pentru un model de comportament care întâmpina anxietate sau se ciocnește cu sistemul de self, un model de activitate acceptabil din punct de vedere social, satisfăcând o parte a sistemului motivațional care a cauzat problema. Sublimarea stă la baza învățării umane; un aspect rămas nesatisfăcut al unei nevoi poate fi descărcat prin “performanțe simbolice ascunse sau deschise”- visarea, fantezia, imune la cenzură.

În viziunea lui Sullivan, anxietatea este omniprezentă în dezvoltarea umană. Alături de copilărie, adolescența este o perioadă critică în care anxietățile devin proeminente. În adolescență intensificarea are loc în două domenii importante, anume: în nevoia de intimitate cu sexul opus și în dinamica dorinței. Anxietatea precoce severă asociată cu atingerea genitală poate duce la o “deformare” a personalității asociată cu o “fobie genitală primară”. În acest caz organele genitale sunt retrogradate în zona de experiență “non eu”.

Chiar în circumstanțe mai favorabile, medii, există “coliziuni” omniprezente între: 1) eforturile de a menține securitatea și de a evita anxietatea; 2) dorința de a caută satisfacție sexuală; 3) dorința de a avea intimitate cu sexul opus.

În viziunea lui Pearce și Newton, anxietatea interferează cu dobândirea de noi informații și a abilităților specific adecvate fiecărei etape de dezvoltare. De asemenea provoacă neatenție, distragere și confuzie.

Evitarea zonelor de funcționare care trezesc anxietate este o abordare importantă. Sunt cinci rezultate potențiale posibile când o anumită abilitate fizică, intelectuală sau socială este esențială, dar încărcată cu anxietate: 1)reprimarea nevoii care ar putea fi satisfăcută de acea abilitate, ceea ce ar duce la depresie; 2) scufundarea în abilitățile de învățare care sunt premise ale funcției și se pot fixa pe acestea; 3) nevoile neconștientizate pot fi trecute cu vederea, prin distorsionarea și negarea simultană a prezenței lor; 4) învățarea unei funcții prin memorare sau convenție socială, bazându-se pe ea în loc să integreze fundamentele emoționale și cognitive necesare unui domeniu de performanță; 5) se poate întreprinde repetat învățarea în cauză, dar sub controlul operațiunilor de securitate ce o marchează.

Caracteristicile unice ale îngrijitorului primar sunt influența primară asupra maturizării psiho-emoționale a copilului. Anxietatea mamei cu privire la propriile abilități de maternitate poate fi mai pronunțată în ceea ce privește unele etape sau funcții ale copilului, acestea fiind cel mai grav compromise și ar putea fi și geneza unor dificultăți psihosomatice și interpersonale, în viața ulterioară.

May diferențiază două orientări de baza pentru gestionarea anxietății în contextul unei dezvoltări umane optime:

   1.Mijloacele “distructive” de a face față sau a evita anxietatea fără abordarea conflictului : activitățile frenetice și compulsive favorizează eliberarea tensiunii, dar fără a rezolva situațiacare provoacă anxietate.

   2.Mijloacele “constructive” prin recunoașterea anxietății și prin posibilitatea acționării în ciuda prezenței ei. Această abordare este posibilă când persoana simte că valorile care vor fi dobândite prin trecerea prin anxietate vor fi mai mari  decât cele dobândite prin evitare. Astfel de “valori” sunt “cadrul de orientare și devotament”, așa cum spunea May.

Pentru May, “realizarea selfului” are loc pe măsură ce persoana recunoaște și se confruntă cu anxietatea.

O perspectiva alternativă de dezvoltare; anxietăți care decurg din probleme de atașament/separare

Anumite anxietăți apar în timpul unor faze de maturizare specifice, persistă apoi și evoluează ca “linii de dezvoltare specifice” independente.

-În jurul vârstei de patru luni, la copil poate apărea frica de stimuli necunoscuți. Schecter atribuie acest disconfort disonanței rezultate când mama ”familiară” manifestă acum anxietate și arată “ciudat”.

-Anxietatea față de străini apare în jurul vârstei de opt luni și rădăcina ei este teama de pierdere a obiectului. Aceasta este o caracteristică a neliniștii ca răspunsla figuri nefamiliare din mediul interpersonal și poate apărea indiferent dacă mama este prezentă sau nu.

-Anxietatea de separare începe în primele luni cu disconfort la separarea de îngrijitor, atinge vârful o dată la 11-12 luni și din nou la 18 luni. Descrește până la vârstă de trei ani și reapare sub diferite forme de-a lungul vieții. Se poate manifesta astfel: mai întâi protest, apoi disperare și în final, detașare. Intensitatea ei poate fi afectată de puterea atașamentului copilului față de persoana iubită, precum și de vulnerabilitatea la anxietate. Bird susține că acest răspuns infantil la separare este de fapt prima reacție umană care poate fi caracterizată drept anxietate.

-Din teama de a pierde persoana iubită, anxietatea de separare evoluează mai târziu în teama de a fi respins sau abandonat. Schecter împarte acest lucru în:

   -“anxietate de rușine”- apare din teama de a nu putea îndeplini un anumit standard și prin urmare de a nu dezamăgi o persoană.

    -“anxietatea de vinovăție”- rezultă din încălcarea unei limite stabilite de o persoană semnificativă.

De la vârstă de patru ani, anxietatea de separare se poate transforma în frică de moarte. Această frică este precursorul “anxietății existențiale”.

Rolul Anxietății în Teoria Tehnicii

Anxietatea pacientului

Anxietatea pacientului poate fi asemănată cu o durere sau sensibilitate fizică (White, 1952), care a fost adusă terapeutului pentru diagnostic. Localizarea și urmărirea acesteia, sunt o parte critică a evaluării și tratamentului. Anxietatea, totuși, ca și durerea fizică, este o experiență atât de neplăcută încât pacientul este motivat să o evite sau să o mascheze. Acest lucru îngreunează procesul de înțelegere a pacientului și oferă terapeutului un model în miniatură al funcționării patologice a persoanei. Clinicianul trebuie să învețe să fie atent la nenumăratele semne subtile de anxietate din comunicările pacientului, atât verbale cât și nonverbale. Terapeutul ar trebui să urmeze „firul anxietății” pe măsură ce pacientul povestește despre experiența sa de sine. „Urmând firul anxietății” este un dicton care aparent își are originea cu Sullivan și a fost folosit de Mary White și Geneva Goodrich. Levenson (1972) şi Fiscalini (1991), referindu-se la el drept „firul roşu al anxietăţii”, subliniază clar cât de izbitor şi semnificativ este acest curent în comunicarea pacientului. Prea multă anxietate este fie dezintegrativă în sine, fie disjunctivă în provocarea unei activități defensive intensificate - pacientul devine preocupat de restabilirea stimei de sine sau a ordinii personalizate, iar comunicarea și învățarea sunt paralizate. Prea puțină anxietate, pe de altă parte, înseamnă că nevroza pacientului rămâne necontestată și neanalizată, analistul și pacientul se complică în mod autoprotector, iar comunicarea și învățarea sunt minime sau iluzorii. În acest scop, terapeutul acordă o atenție deosebită semnelor de disconfort în creștere și modulează intervențiile astfel încât acestea să nu provoace în mod nejustificat anxietatea pacientului. „Gradul de empatie” al analistului (Bromberg, 1980) acţionează ca o contrapartidă la gradul de anxietate al pacientului. Acesta permite analistului să răspundă la percepția schimbărilor anxioase la pacient cu un grad de intimitate adecvat. O astfel de sensibilitate și tact sunt cruciale pentru relația terapeutului cu pacientul (Fromm-Reichmann, 1950, 1959; Sullivan, 1954; Bromberg, 1980). În timp, pacientul devinemai ușor să tolereze evocările „eu-rău”, „nu-eu” în situația analitică. Anxietatea asociată cu aceste imagini de sine scade. Părțile inacceptabile ale sinelui anterior sunt eliberate de anxietate și pot fi integrate în Sine.

Anxietatea analistului

În primul rând, este vital ca anxietatea analistului să nu fie atât de mare încât să perturbe relația terapeutică sau să distorsioneze semnificativ comunicările pacientului. Anxietatea inconștientă a analistului poate duce la încurajarea involuntară a pacientului de a suprima experiența inacceptabilă și poate scădea permanent stima de sine a pacientului. O astfel de apariție ar fi o repetare comunicării timpurii a anxietății de la mamă la copil (prin „contagiune”), pe care Sullivan o vede ca punctul de origine al dificultăților pacientului. Având în vedere această înțelegere teoretică, terapeutul interpersonal este în mod special adaptat la potențiala transmitere empatică a anxietății extreme de la terapeut la pacient. Dacă privim sau nu această anxietate drept „contratransfer” în sine depinde de definiția contratransferului pe care alegem să o folosim. Analistul ar trebui să ia în considerare în ce măsură anxietatea provine din factori situaționali sau sociali din propria viață personală; din problemele inconștiente nerezolvate; dintr-o oarecare evocare în virtutea structurii particulare de caracter a pacientului; sau din orice combinație a acestora (Cohen, 1952). Anxietatea necunoscută la analist este inevitabil dăunătoare pacientului, agravând poate trauma inițială. Capacitatea funcțională de creștere personală a analistului definește limita disponibilității sale terapeutice și oportunitatea terapeutică a pacientului în orice moment dat, în orice analiză, diada nu poate merge decât până la cel mai matur dintre cei doi. Dacă anxietatea analistului asupra propriei sale rețineri ascunde teama pacientului, aceasta îl va determina pe analist să eșueze în capacitatea sa de a o urmări analitic, cel puțin pentru acel moment.

Modificări ale anxietății pe parcursul tratamentului

 Wolstein susține centralitatea anxietății ca o cheie pentru localizarea „sinelui total” al pacientului. Astfel că centrul psihic al sinelui şi psihologia anxietăţii sunt „complementare”. Anxietatea este o parte necesară a dezorientării implicate într-o întâlnire de sine stătătoare. Dacă acesta este scopul, anxietatea trebuie să fie așteptată și acceptată efectiv. Mandatul terapeutului este să rămână constant conștient de impactul terapiei asupra gradului de anxietate. Analistul ar trebui să fie capabil să sesizeze când nivelul de anxietate devine excesiv și reprezintă o piedică în comunicarea pacient-terapeut. Acesta este un indiciu pentru a schimba nivelulsau subiectul de introspecție, astfel încât pacientul să-și poată recupera echilibrul psihic și respectul de sine. Un scop fundamental al tratamentului este acela de a elibera persoana de tipurile distructive de anxietate care rezultă din amenințările percepute la adresa stimei de sine. Pacientul poate fi ajutat mai întâi să identifice semnele de anxietate și apoi să evalueze adevărata amploare a pericolului. Pacientul poate preveni astfel o defensivă automată „overdrive” care poate duce la întreruperea aspectelor vitale ale experienței de sine. Ca și în alte forme de tratament psihanalitic, el trebuie ajutat să înțeleagă legăturile dintre anxietățile prezente, simptomatologia actuală, dispozitivele de protecție dezadaptative și precursorii emoționali timpurii.

Conceptualizarea psihopatologică și anxietatea

Formulările despre anxietate influențează foarte mult înțelegerea interpersonală a psihopatologiei. Schizofrenicul crește într-un mediu familial extraordinar de plin de anxietate. El învață să controleze anxietatea prin interiorizarea unei imagini de sine „eu-rău ” și menținând o imagine distorsionată și pozitivă a „mamei bune”. Persoana se poate comporta apoi ca un „copil rău”sau un „copil probabil rău”. Acest lucru crește ostilitatea părintelui inadecvat față de copil, ceea ce, la rândul său, are ca rezultat un comportamentmai anxios. Furia și anxietatea părinților trezesc o supărare mai mare în copil și creează astfel un cerc vicios. Copilul preschizofrenic încă încearcă să dezvolte moduri de relaționare care scad anxietatea, dar tiparele care evoluează sunt ele însele extrem de dezadaptative și izolante (de exemplu, detașare, regresie, rebeliune, furtună și așa mai departe). Când aceste posturi defensive eșuează, poate apărea o cădere treptată în psihoză. Alternativ, poate apărea o stare de anxietate sau panică severă și anunță apariția simptomelor psihotice active. Anxietatea este disociată, dar rămâne destul de activă în comportamentul și comunicările iraționale ale adultului schizofrenic. Anxietatea și evitarea ei ocupă un loc proeminent în dezvoltarea nevrozei și a patologiei caracterului. Istericul își orientează tot comportamentul spre obținerea aprobării și evitarea dezaprobării celorlalți semnificativi. Un sentiment stabil, consistent al sinelui nu este niciodată atins, deoarece „eul total” este rareori întrezărit sau exprimat permis. În viziunea lui Sullivan (1956), isteria se bazează pe o „idee fericită” a modului de a evita responsabilitatea de a recunoaște impulsurile care provoacă anxietate. Obsesiv-compulsivul dezvoltă discurs și acțiuni ritualizate ca o încercare magică de a ameliora amenințările la adresa securității sale interpersonale. Un individ schizoid a învățat să evite anxietatea prin reprimarea sentimentelor supărătoare și prin menținerea unei distanțe emoționale față de interacțiunile interpersonale amenințătoare. Bolile psihosomatice și ipohondria sunt puternic influențate de anxietate nerecunoscută. Pacientul tinde să canalizeze insecuritățile interpersonale în canalele somatice. Ca urmare, el fie se dezvoltă efectiv, fie se teme să dezvolte o patologie organică. Apoi, în loc să recunoască preocupările emoționale care contribuie, persoana devine preocupată de simptome. Depresia poate include, de asemenea, simptome de anxietate. Acest lucru este valabil mai ales pentru depresia agitată și stările maniacale. Aici anxietatea este destul de pronunțată și copleșește personalitatea, ceea ce face extrem de dificilă stabilirea exactă a modului în care funcționează anxietatea. Individul deprimat psihotic simte că eforturile sale de a obține securitatea interpersonală au eșuat lamentabil. Pacientul trebuie ajutat să identifice atitudinile care au condus la starea depresivă și să le reexamineze. Rezultatul poate fi transformarea depresiei în anxietate. Recăpătarea speranței în viață înseamnă, de asemenea, să te confrunți cu anxietatea unei potențiale dezamăgiri, mai degrabă decât să cedezi pur și simplu în fața disperării.

Aspecte controversate în teoria anxietății

Ce tip de entitate este anxietatea? Este o forță sau un impuls, într-un fel asemănător cu libidoul și agresivitatea lui Freud? Sau este de preferat să ne gândim la ea ca răspunsul emoțional (sau fiziologic) la o experiență imaginată sau trăită (May, 1950; Levenson, 1983, 1984; Greenberg și Mitchell, 1983; Mitchell, 1988)? Unii (Chrzanowski, 1977) se îndoiesc că anxietatea ar trebui privită în primul rând ca un fenomen intrapsihic și, în schimb, o văd ca pe o calitate a câmpului interpersonal, în timp ce alții (Wolstein, 1987) ar contesta această perspectivă. Încă alți teoreticieni (May, 1950; Fromm-Reichmann, 1959) descriu simultan anxietatea din mai multe puncte de vedere – nu numai psihologice, ci și fiziologice, filozofice și socioculturale. Părerea lor ar susține probabil că anxietatea este o entitate cu mai multe fațete constând din aspecte ale fiecărui tărâm al discursului. Cum apare anxietatea la începutul vieții umane? Poate că o predispoziție către anxietate este inițiată în prima mare separare a nașterii, atunci când lăsăm în urmă familiarul și confortabil (Schachtel 1959). Alternativ, ar putea fi cel mai potrivit să spunem că anxietatea este pur și simplu indusă la sugar de către părinte prin „contagiune” emoțională (Sullivan, 1940, 1948, 1953). Aici, primarul anxietății poate să nu fie asociat cu sarcina parentală. Este pur și simplu prezent, indiferent de motiv, iar sugarul îl dobândește prin legătură empatică. O problemă conexă este ce formă de anxietate ar trebui privită ca fiind cea mai fundamentală. Un punct de vedere (Sullivan, 1953) este că anticiparea dezaprobării sau cenzurii interpersonale este rădăcina principală a anxietății umane. Un alt punct de vedere (Fromm, 1941, 1947, 1955) este că cea mai semnificativă anxietate este trăită atunci când se eliberează de așteptările sociale și se confruntă cu propria unicitate esențială (și singurătate). Alți teoreticieni (Schachtel, 1959; Schecter, 1973; Bromberg, 1983; Fiscalini, 1991) susțin că există mai multe linii de anxietate care se dezvoltă și se împletesc de-a lungul vieții. Aceste linii, sau tipuri, includ anxietatea străinului, anxietatea de separare, anxietatea de castrare, anxietatea legată de moarte și așa mai departe. Există un mare dezacord cu privire la faptul dacă anxietatea are un impact favorabil asupra dezvoltării umane, în afară de influența ei evident dăunătoare. Sullivan pare să se gândească la această problemă. Un mod ușor diferit de a încadra rolul anxietății este de a lua în considerare dacă această emoție este o condiție sine qua non a condiției umane. Dacă relația este neapărat plină de preocupări cu privire la modul în care cineva este evaluat de alții, atunci anxietatea este un produs secundar nefericit, dar inevitabil. De asemenea, anxietatea trebuie conceptualizată ca inevitabilă dacă reprezintă un răspuns emoțional la așteptările frustrate față de realitate (May, 1950) sau la o întrerupere anticipată a auto-funcționării familiare și eficiente (Bonime, 1981). În timp ce anxietatea este un dat în aceste formulări, totuși, rezultatul ei nu este. Dacă cineva poate răspunde creativ la disparitățile care provoacă anxietate, atunci se poate transforma eul sau situația într-un mod productiv (May, 1950). Anxietatea în acest caz nu este nici bună, nici rea în și din ea. Ceea ce contează este că individul să aleagă o soluție favorabilă pentru rezolvarea dificultății subiacente la sursă (Fromm, 1941, 1947, 1955).

Criticile perspectivei interpersonale a anxietății

Au fost ridicate întrebări cu privire la ideile expuse de primii interpersonaliști, perspectiva lui Sullivan asupra anxietății venind sub o atenție deosebită. Anxietatea, așa cum este descrisă de Sullivan în limbajul transformării energiei, este ceva de expulzat și de îndepărtat. În viziunea lui Farber (1966) și Mitchell (1988), această atitudine mecanicistă nu reușește să facă dreptate funcționării „voinței” umane, ceea ce ne conduce să facem alegeri care promovează, mai degrabă decât să reducă, anxietatea. Ar trebui să se acorde mai multă greutate voinței noastre (1991) decât funcționării inconștiente a vreunui motor intern care se presupune că ne conduce în anumite direcții. Deja discutată în prezentarea opiniilor lui Fromm este critica acestuia din urmă (Fromm, 1955) a lui Sullivan, care vede anxietatea ca un vehicul necesar în scopuri de socializare. Fromm ar susține, în schimb, că anxietatea interpersonală trebuie să fie confruntă și depășită pentru a stimula dezvoltarea personală maximă. Opinia lui Eckardt este că anxietatea este rezultatul incapacității de a organiza și integra experiența în sine. Anxietatea este în primul rând conceptualizată ca rezultat al unui efort actual de adaptare care eșuează; nu este produsul traumelor interpersonale ale copilăriei. Într-o critică deosebit de acerbă, Wolstein (1987) susține că primii interpersonaliști (de exemplu, Sullivan și Thompson) au încercat să rezolve experiența anxietății lucrând din „exterior spre interior”. Adică, accentul a fost pe schimbarea sistemului de sine al persoanei pentru a promova integrări interpersonale mai bune, care, la rândul lor, ar reduce anxietatea și ar spori sinele.  Wolstein pledează pentru un efort de a începe cu experiența subiectivă a anxietății de la rădăcinile ei psihice și de a trata această anxietate ca un indicator al stării interne a persoanei. Condiția sinelui este privită ca fiind mai fundamentală decât funcționarea interpersonală, deși îmbunătățirea sinelui are efecte benefice asupra relațiilor cuiva. Levenson (1983, 1984) susține că există o eroare de bază în accentul pus de Sullivan pe distorsiunea realității ca primă sursă a anxietății. Explicația lui Levenson subliniază rolul experienței reale în cauzarea anxietății încă de la început. Interacțiunile neadaptative cu ceilalți stimulează anxietatea excesivă la copil. Acele experiențe reale se simt extrem de periculoase, deoarece nu sunt articulate și, prin urmare, înțelese de copil. Dacă terapeutul nu poate urmări anxietatea înapoi la aceste evenimente interpersonale reale, care apoi declanșează anxietăți ulterioare, există puține speranțe de a examina și în cele din urmă dezamorsarea anxietăților de la sursa lor. Evenimentele interpersonale care provoacă anxietate ar trebui să fie scopul cercetării anxietății, nu apărările dezadaptative ale persoanei sau fanteziile iraționale ipotetice. Bromberg (1979, 1980) critică nu conținutul conceptului de anxietate al lui Sullivan, ci dependența lui excesivă de acesta. Fără alte instrumente teoretice, spune Bromberg, nu există nicio modalitate de a înțelege din perspectiva lui Sullivan de ce cineva se schimbă vreodată în psihanaliză sau psihoterapie. Dacă scopul sistemului de sine este evitarea anxietății, de ce ar permite un pacient tocmai persoanei care întruchipează anxietatea – analistul, să se abordeze suficient de aproape pentru ca distorsiunile să fie identificate și validarea consensuală să aibă loc? De ce, cu alte cuvinte, totul despre relațiile interpersonale ale pacientului nu ar trebui să rămână exact la fel?

Concluzii

Conceptualizările interpersonale ale anxietății au început cu accent pe insecuritatea interpersonală și au evoluat până la punctul în care cuprind multe alte probleme. Acestea includ frica de separare, abandon și moarte; teamă față de amenințările percepute la adresa sentimentului familiar de sine; preocupări cu privire la stagnarea psihologică sau moartea (adică eșecul de a trăi autentic sau de a se ridica la nivelul potențialelor cuiva) și așa mai departe. Poate că nicio explicație nu este „cea mai elementară” explicație pentru anxietatea umană. Fără îndoială, așa cum observă Eckardt (1963, 1980), perspectiva fiecărui teoretician este personală, reflectând un amalgam de experiență de viață, înclinații intelectuale, opinii filozofice, credințe spirituale. Diferiți pacienți și poate diferiți analiști, de asemenea, pot necesita diferite teorii ale anxietății. O tendință care pare să crească în forță este aceea de a vedea anxietatea în primul rând ca pe o experiență care reflectă sentimentul de sine (Bonime, 1981; Wolstein, 1987, 1990; Fiscalini, 1991). Conform acestei linii de gândire, anxietatea poate fi folosită în slujba creșterii emoționale și individualizării. Ar trebui să ne ajutăm pacienții să-și experimenteze propria anxietate ca pe o forță vitală, productivă, mai degrabă decât să o respingem ca pe un loc banal sau să o vedem ca pe un inamic de învins. Acesta este un mandat mai larg și mai provocator decât cel de „recunoaștere a contratransferului”, care, la urma urmei, poate fi atribuit prea ușor doar influenței pacientului. O poziție neutră și detașată din partea analistului face loc unei poziții mai echilibrate, „pur și simplu uman”, față de pacient (vezi, Levenson, 1972, 1983; Gill, 1982; Hoffman, 1983; Feiner, 1988).

Bibliografie:

Margaret Crastnopol, cap. 6 din Handbook of Interpersonal Psychoanalysis