Anxietatea și starea de a fi

Stilul de atașament la adult precum și modalitatea de reglare a emoțiilor relaționale interpersonale s-au considerat, de mult timp, că reprezintă sursa diferențelor individuale în reglarea emoțiilor (Bowlby, 1982/1969; Mikulincer et al., 2003). Aceasta legătură a fost demonstrată de cercetări asupra adolescenților (Cooper, Shaver, & Collins, 1998; Sroufe, 2005), tinerilor adulți (Bartholomew & Horowitz, 1991; Roisman, Tsai, & Chiang, 2004), precum și asupra legăturilor romantice/de cuplu (Bouthillier, Julien, Dube, Belanger, & Hamelin, 2002; Feeney & Collins, 2001).

Nu putem să ne gândim la emoții fără a avea în vedere începuturile. În acest sens mă refer la recomandarea lui Winnicot „Tot timpul avem în minte un bebeluș….”, înțelegând prin aceasta a privi adultul din fața noastră prin prisma istoriei sale psihice.

Winnicot postulează ca început al vieții o stare primitivă de neintegrare. Principala caracteristică a acestei stări este o continuitate în a exista. Aceasta implică faptul că orice naștere reprezintă o întrerupere a continuității. La acest stadiu, lipsa de integrare este singurul lucru care poate fi observat. Nu există nicio distincție între corp și psihic și nu există o realitate non-eu. Dependența copilului este atât de completă încât ar fi o greșeală să percepem copilul ca entitate. Unitatea mamă-copil este, la începutul începutului un “set-up între mediu-individ”.

Nu putem vorbi despre bebeluș ca despre o individualitate deoarece, în acel moment, nu există nimic care să corespundă unui Sine individual, mai degrabă este un Sine embrionar.

Starea de simbioză ajută Sinele embrionar să se detașeze de unitatea primară și să-și stabilească propriul centru de greutate – un nou individ care, la început, va ignora mediul și sursa dragostei, individ ce pare subordonat nevoilor primei continuități, de a ființa. Se pare că apare o adaptare activă, în sensul de detașare de o totală dependență de mediu. Detașarea de unitatea primară (mediu-individ) include o însingurare concomitentă cu constituirea centrului de gravitate. Niciodată unitatea primară nu poate fi reprodusă, deoarece interferă diferite forme de anxietate ca reacții în fața stimulilor, a unui Necunoscut care trebuie integrat. O stare de non-viu ce ar putea ulterior apărea ar fi o formă extremă de regresie.

Starea de dinainte de a fi viu poate fi văzută și ca o formă de stare negativă înglobată în fiecare individ. S-ar manifesta ca o stare liberă de relații de obiect, o însingurare care ar corespunde cu dorința de a nu fi viu. În contradicție cu ipoteza lui Freud legată de pulsiunea de moarte, Winnicot consideră că există o însingurare la care unii pacienți doresc să se întoarcă.

Ulterior, frica de cădere este o anticipare a unei catastrofe, ce acționează ca un fel de aducere aminte a ceva uitat în totalitate și reținut doar emoțional, cu o pierdere a identității și cu o nevoie profundă de distrugere a obiectului pentru ca acesta se scufunde odată cu Sinele.

Hrănitul la sân semnifică un contact strâns între sân și corpul copilului, urmat de separări, absențe intermitente și dorință față de sânul absent și a senzațiilor asociate (+ multe alte senzații, inclusiv senzația de plăcere dată de endorfine, apărută ulterior hrănirii). Relația mediu-individ (“environment–individual set-up”) este una de tip reflectiv, ca și cum mama reflectă ceea ce vede în copil, iar acesta răspunde cu continuitatea de a fi viu. În cazul în care mama nu îl „vede” sau este amenințătoare pentru sugar, asistăm la o continuare a stării de neintegrare, stare generatoare în sine de anxietate prin presiunea impulsurilor neintegrate.

În această stare neintegrată a personalității poate apărea ceea ce numim creativitate. Aceasta, numai dacă este reflectată înapoi, devine o parte a personalității individului și, prin aceasta, individul există și-și postulează existența Sinelui. Reflectarea implică existența unui Altuia (partea care reflectă) și folosește integrării părților neintegrate.

A fi creativ înseamnă a fi viu și a fi viu înseamnă a fi creativ.

Identitatea primară nu este numai o fuziune ci și o transfuzie prin care ființa mamei este transmisă copilului. Acest proces creează starea de a fi, dar această stare nu ar putea fi creată daca ea nu ar exista deja în copil. Momentul separării vine numai atunci când copilul a dobândit un sens de a fi. În acel moment separarea poate avea loc fără perturbări majore.

De remarcat faptul că la Winnicott există o scindare între sexualitatea feminină și cea maternală. El nu leagă viața sexuală a mamelor de experiența îngrijirii copilului, mai ales de cea a alăptării.

Prin contrast, Melanie Klein considera că relația sugarului cu sânul matern este un factor esențial pentru dezvoltarea emoțională și sexuală. Relația inițială exclusivă mama-copil se transformă, în timp, într-o relație mai complexă de tip triadă, implicând și alte obiecte de tip frați, tata etc.

Klein consideră că relația de tip oedipian apare, în faza pregenitală, în poziția depresivă și este asociată cu ambivalența orală din perioada înțărcării. Aceasta presupune existența anterioară a poziției schizo-paranoidă, caracterizată de o intensitate primitivă, cu fenomene de tip splitting, invidie, proiecție, relații parțiale de obiect, fantasme și, mai ales, anxietate.

Oedipul Kleinian se centrează pe conștientizarea de către copil a faptului că părinții împărtășesc ceva plăcut de la care el este exclus, formulând deseori fantasme sadice, agresive, de distrugere a cuplului și, uneori, de negare a existenței tatălui.

Asistăm la o creștere continuă a conștientizării de către copil a faptului că părinții sunt indivizi distincți și a existenței relației de cuplu, astfel încât atacul fantasmatic al copilului va continua. În fantasmă, cuplul este atacat și distrus și, din cauza faptului că părinții sunt deja internalizați, ei devin persecutori. În perioada oedipiană precoce, dorința de represalii intensifică impulsurile agresive/sadice direcționate către părinți. Pe măsură însă ce copilul intră în poziția depresivă, senzația de triumf omnipotent asupra „obiectelor rele” se complică și crește tristețea/anxietatea față de pierderea părinților „buni” care ar fi fost răniți de aceste atacuri.

Oedipul precoce, care debutează cu invidie, negare și atacuri sadice la adresa părinților, se dezvoltă ca un mixaj ambivalent de invidie, gelozie, agresiune, tristețe, vinovăție/anxietate și frică de pierdere.

În atașamentul de tip traumatic, atunci când persoana reprezentativă eșuează în a oferi un scut protector împotriva unui pericol/unei amenințări sau această persoană este periculoasă sau amenințătoare în percepția copilului, apare o distorsiune semnificativă a sistemului de atașament. Distorsiunea conduce la un Sine auto-suficient, capabil să mențină o legătură afectivă cu figura de atașament, dar care depinde de obiectele interne, evitând stabilirea de relație cu obiectele externe (Ronald Fairbairn). Copilul devine o persoană hipervigilentă și excelează în eforturile de a manageria/anticipa pericolele percepute, având scopul de a nu fi copleșit psihic iar auto-reglarea, în special cea psihică, devine o problemă.

În psihopatologia disociativă, mutualitatea relațiilor, atât interpersonale cât și intra-personale, se modifică semnificativ. Apare un sistem închis ce interzice inter-subiectivitatea inter-personală, adică mutualitatea recunoașterii unor persoane separate care au propriile dorințe și valori și putem presupune lipsa de formare a unei emoții de bază, empatia.

Bowlby nu s-a focalizat numai pe acei copii care au trecut printr-o „deprivare maternă” ci și asupra efectului pe care rănile lor îl poate avea la nivel de comunitate sau, mai larg, la nivel de societate.

Potrivit lui „se poate observa cum acei copii care au trecut printr-o deprivare, ca adulți, au devenit părinți cu o deficiență a capacității de a-și îngriji corespunzător proprii copii”. (1951)

Bowlby sugerează faptul că o psihoterapie poate fi văzută ca o încercare de a vindeca tulburările de atașament la copii, adolescenți și adulți precum și lanțul intergenerațional care menține lipsa de siguranță de la o generație la alta. (de ex. Sumarizat in cartea sa din1988 - A Secure Base). Pornind de la această idee, cercetările ce au urmat au luat în considerare și ceea ce s-a numit „transmiterea inter-generațională” a nesiguranței/insecurității și, implicit, a anxietății (de ex. Wolff & van Jzendoorn, 1997).

Transmiterea atașamentului a fost definită ca un proces prin care reprezentările mentale parentale ale tipului de atașament influențează comportamentul parental precum și calitatea atașamentului dintre părinți și copiii lor (Bowlby, 1969/1982; Fonagy, Steele, & Steele,1991; Main, Kaplan, & Cassidy, 1985; Hesse, 1999).

Deși transmiterea tipului de atașament al părinților la copil a fost descrisă de Bowlby încă din primele sale scrieri, constatare făcută de el pe baze empirice, abia în anii ‘80, odată cu dezvoltarea Interviului Atașamentului la Adult, s-a putut face analiza paralelelor dintre organizarea atașamentului la părinți și la copiii lor pentru a putea identifica similitudinile (școlile din Main, 1985). Această evoluție metodologică a făcut posibilă tranziția de la evaluarea tipului de atașament al copilului (Strange Situation Paradigm - Ainsworth, Blehar, Waters, & Wall,1978) la evaluarea modelelor de atașament ale adultului. Altfel spus, s-a putut ca cercetările asupra atașamentului să se mute de la modelele comportamentale individuale la cele repetitive inter/trans-generaționale (Main et al.,1985).

Cele doua modele (cel constatat pe baze empirice și cel bazat pe dovezi) se consideră a fi prima și, ulterior, a doua generație de dezvoltare a teoriei atașamentului.

Odată dezvoltat un tip de atașament în prima copilărie, ulterior, la vârsta adultă, motivațiile, emoțiile, modelele mentale legate de Sine și de percepția altora, tendințele comportamentale caracteristice legate de atașament influențează sistemele operaționale de grijă față de alții precum și cele de relaționare sexuală, acestea furnizând noi spații de gratificare în concordanță cu nevoile specifice fiecărui tip de atașament (Fraley & Shaver, 2000). În acest sens Bowlby propusese trei sisteme comportamentale de bază: atașament față de o altă persoană, oferirea de îngrijiri și exprimarea sexualității (1982). Ulterior, în baza acestui concept, s-a propus ca zona integratoare a celor trei, dragostea romantică sau realizarea unui cuplu (Shaver, Hazan si Bradshaw 1988).

Deși fiecare sistem are propria funcție primară (căutarea/oferirea de protecție și suport, pentru atașament, a purta de grijă, în cazul funcției de îngrijire, contact sexual și reproducere, în cazul sexualității), comportamentele caracteristice unui sistem pot satisface și nevoile unui alt sistem. De exemplu, comportamente ce par a fi pur sexuale sau de îngrijire pot fi folosite în sistemul de atașament, legat de apropiere, aprobare, protecție sau intimitate.

Persoanele cu atașament sigur, care au niveluri scăzute de anxietate și evitare, sunt în general încrezătoare în disponibilitatea persoanei de referință și capabile de a gestiona majoritatea provocărilor într-un mod autonom. Ele au o nevoie mai mică de a fi în căutarea unei figură de atașament pentru a primi reasigurări și o mai mică dependență de un altul pentru a-și gestiona anxietatea.

Persoanele cu atașament evitant par a dezvolta convingerea că apropierea emoțională, precum și comunicarea nevoilor personale către figura de atașament, nu va avea rezultatul scontat. În același timp, aceste persoane nu se așteaptă să primească dovezi de atașament pe care să se poate baza și, de regula, nu caută contactul cu alții.

Persoanele anxioase (preocupate) sunt caracterizate printr-un răspuns hiperactiv la percepția unei posibile amenințări, inclusiv în cadrul unei relații. Acest răspuns hiperactiv include o îngrijorare cronică legată de pierderea figurilor relevante de atașament, o vigilență crescută legată de posibile amenințări în cadrul unei relații și o tendință mai mare de a interpreta anumite circumstanțe drept amenințare.

Atunci când sunt confruntate cu o amenințare relațională specifică, persoanele anxioase prezintă reacții de protest mult mai puternice precum și eforturi mai mari de a primi reasigurări, de a restabili un contact sau o reparare a unei relații (Davis, Shaver, & Vernon, 2003; Mikulincer & Shaver, 2003)

În măsura în care comportamentul sexual poate aduce încrederea în dragostea/disponibilitatea partenerului/partenerei, persoanele anxioasa pot fi mai active sexual atunci când resimt o lipsă de siguranță în relație. Un asemenea comportament nu este obligatoriu pentru o persoană cu un atașament nesigur/evitant deoarece adulții cu atașament evitant par a folosi și strategii de dezactivare care suprimă neplăcerile legate de stilul lor de atașament. Ei nu reacționează la o amenințare relațională cu eforturi de a căuta reconfirmări prin „repararea” relației. Printre strategiile folosite pot fi negarea fricii, evitarea aproprierii, a intimității și un accent de bazare pe propria persoană și independență (Mikulincer et al., 2003).

Atașamentul prin prisma imaginii de sine

Cercetările efectuate asupra modelelor de atașament ale copilului și asupra tipului de atașament la vârsta adultă au condus la ideea că atașamentul implică/este un rezultat al intersectării unei imagini de sine cu percepția imaginii de sine a altor persoane.

Din această perspectivă s-au identificat, la adult, patru tipuri de atașament:

• atașament sigur (sigur-autonom) – o perspectivă pozitivă asupra propriului sine și al altora – o persoană care se simte demnă de a fi iubită și se simte bine să fie aproape de ceilalți;
• atașament de tip anxios/ambivalent (evitant/respingător) – care implică o imagine negativă de sine și o perspectivă pozitivă asupra celorlalți (de exemplu, nu se simte demn/ă de a fi iubit/ă însă caută acceptarea celorlalți). Poate include strategii hiper-active caracterizate de eforturi de apropiere pentru a obține suport, grijă și atenție, implicând frecvent sufocarea celuilalt sau comportamente controlatoare;
• atașament evitant-anxios (preocupat) – o perspectivă negativă atât asupra sa cât și asupra celorlalți (de exemplu, se percepe pe sine ca nemeritând ceva și se așteaptă la rejectare din partea celorlalți);
• atașament evitant/disprețuitor (nerezolvat/dezorganizat) – implică o perspectivă de sine pozitivă și una negativă asupra celorlalți (de exemplu, o persoană simte că merită mult, dar și că celelalte persoane nu vor fi disponibile) - Bartholomew si Horowitz’s (1991)

Rezultatul, pe scurt, este:

• persoanele cu atașament sigur – anxietate redusă, evitare redusă;
• persoane de tip anxios/ambivalent (evitant/respingător) – frică/anxietate de abandon și căutarea proximității în cadrul relației;
• persoanele de tip anxios/evitant (preocupat) – nu se simt confortabil cu intimitatea și apropierea, poate fi o pendulare între apropriere/distanțare. Anxietate mare/evitare mare. Pot folosi strategii de dezactivare a unor emoții puternice, în special negarea;
• atașamentul evitant/disprețuitor (nerezolvat/dezorganizat) implică anxietate mică/evitare mare.

Nu s-a dorit ca acest model să reprezinte o clasificare riguroasă a tipurilor de atașament și a comportamentelor derivate din acesta ci, mai curând, un cadru teoretic ce poate conferi o claritate conceptuală pentru studiile teoretice (Griffin & Bartholomew, 1994).

Atașamentul și anxietatea/depresia la adult

Studiile au asociat atașamentul sigur cu ajustări psihologice pozitive, în timp ce atașamentul nesigur la adult a fost legat atât de anxietate cât și de depresie. Deși atât atașamentul evitant cât și cel anxios au fost asociate simptomelor depresive (Mickelson, Kessler, & Shaver, 1997; Tasca et al., 2009), o serie de studii sugerează faptul că atașamentul de tip anxios este mai puternic asociat cu depresia decât atașamentul de tip evitant (Cooper et al., 1998; Wei, Mallinckrodt, Larson, & Zakalik, 2005). Cele doua tipuri de atașament, de asemenea, par a avea valoare predictivă pentru simptomatologia de tip depresiv (la 8 săptămâni și la 2 ani după intervenții - Hankin, Kassel, & Abela, 2005). Persoanele cu atașament temător/evitant raportează, de regulă, mai multe simptome depresive decât restul.

Un alt focus al cercetărilor a fost legat de conceptualizarea unui repertoar de strategii pe care le folosesc persoanele în îmbunătățirea sau supresia experiențelor emoționale (Cole, Martin, & Dennis, 2004, Gross, 1998). Astfel, reevaluarea cognitivă (o modificare a gândirii legate de evenimente viitoare pentru a neutraliza impactul emoțional negativ sau pentru a îmbunătăți efectul emoțional pozitiv) sau supresia (inhibarea unui răspuns emoțional deja existent) sunt abordări ce pot conduce la modificări pozitive sau negative substanțiale. Reevaluarea cognitivă poate conduce la o diminuare a efectelor emoționale negative și o îmbunătățire a relațiilor interpersonale, în timp ce supresia a fost asociată cu emoții negative mai puternice și o funcționare interpersonală mai defectuoasă. Supresia pare a fi o reacție de rutină spontană mai ales la persoanele vulnerabile la depresie (Ehring, Tuschen Caffier, Schnulle, Fischer, & Gross, 2010).

Reglarea emoțională include conștientizarea, înțelegerea și acceptarea emoțiilor, abilitatea de a controla comportamentele impulsive în concordanță cu obiectivele dorite atunci când apare o experiență emoțională negativă precum și o utilizare flexibilă a unor strategii de reglare emoțională adaptată la cerințele situaționale (Gratz & Roemer, 2004). Dereglările emoționale, conceptualizate ca și dificultăți în cadrul fiecărui domeniu enunțat anterior, au fost legate de o serie de probleme psihologice precum anxietatea socială, atacurile de panică, auto-mutilarea sau simptomatologia de stres post-traumatic, etc..

Manifestări ale anxietății

Anxietatea poate fi percepută fără a avea simptome fizice asociate sau poate fi însoțită de senzații fizice copleșitoare legate de numeroase sisteme organice. Aceste simptome pot să nu determine schimbări de comportament sau pot declanșa imobilizarea sau evitarea cronică. Deseori este dificil să se delimiteze anxietatea clinică de cea normală. Anxietatea clinică poate fi definită mai mult operațional, focalizată pe gradul de afectare a pacientului. Daca pacientul are disfuncționalități, caută tratament sau se angajează în comportamente auto-distructive, anxietatea poate fi considerată ca având formă clinică.

Anxietatea clinică poate fi împărțită în mai multe tipuri specifice de anxietate. Ea poate fi liber-flotantă, să apară periodic ca și atac de panică sau aceste doua forme pot coexista.

Anxietatea are dimensiuni subiective, comportamentale, psihologice și cognitive.

Simptome cognitive

Senzoriale/de percepție: senzație de ceață, nor, năuceala, obiectele par încețoșate și privite de la distanță, mediul înconjurător pare diferit/ireal, senzația de Sine ireal, hipervigilență.

Dificultăți de gândire: nu iși pot reaminti lucruri importante (golire a minții), stare de confuzie, incapacitate de a controla gândirea, dificultate de concentrare, distragere facilă, blocaje în gândire, pierderea obiectivității și a perspectivei.

Simptome conceptuale: distorsiuni cognitive, frica de a pierde controlul, frica de a nu putea face față, frica de accidentări fizice, frica de a nu înnebuni/de o boala mentală, frica de o evaluare negativă (de a nu se face de râs), ideație catastrofală repetitivă, gânduri obsesive.

Simptomatologie de tip somatic asociată anxietății/atacului de panică

Simptome sistemice: dureri/spasme musculare/scheletice, rigiditate, contracții mioclonice, scrâșnit din dinți/bruxism, voce modificată, tonus muscular crescut, spasme, tremor, neliniște, picioare moi, stângăcie în mișcări.

Simptome senzoriale: tinitus, vedere încețoșată, bufeuri și transpirații reci, senzație de slăbiciune, senzație de înțepături/amorțeli, față înroșită, față palidă, transpirație, prurit cutanat.

Simptome cardio-vasculare: tahicardie, palpitații, dureri în piept, pulsații ale vaselor, senzații de leșin, aritmie cardiacă.

Simptome respiratorii: presiune sau constricție pectorală, senzații de sufocare, oftat, dispnee.

Simptome gastro-intestinale: dificultate la înghițire, flatulență, dureri abdominale, senzații de arsură, disconfort abdominal, greață, vărsături, scaune frecvente, pierdere în greutate, pierderea poftei de mâncare, constipație

Simptome genito-urinare: urinare frecventă, nevoie impetuoasă de a urina, urgențe urinare. Amenoree, metroragie, ejaculare precoce, pierdere libidou.

Simptome autonome: uscare mucoase (gura uscată), înroșirea feței/paloare, tendința de a transpira excesiv, amețeli, dureri de cap/senzație de tensiune, piloerecție

Anxietatea este o emoție universală și a fost sau va fi experimentată de fiecare persoană la un moment dat. Amplitudinea și tipul de disconfort individual variază de la o persoană la alta, în funcție de tipul de atașament aflat la baza dezvoltării. De asemenea, există o mare varietate de simptome ce se pot regăsi, mai mult sau mai puțin, la fiecare persoană și, deseori, nu există o percepție a propriei anxietăți.

Bibliografie:

• Allen, Jon.G, Fonagy Peter, Bateman, Anthony.W., Mentalizarea în practica psihoterapiei, București, Editura Trei,2022
• Bowlby, John, O bază de siguranță, București, Editura Trei, 2011
• Beck. A.B., Emery. G., Greenberg. R. L. (1985)  - Modified from Anxiety Disorders and Phobias: A Cognitive Perspective, by by Aaron T. Beck, M.D., and Gary Emery, Ph.D.
• Carveth. D., Gold. N. - The Pre-Oedipalizing of Klein in (North) America: Ridley Scott's Alien Re-analyzed.
• Deborah Davis University of Nevada, Reno Phillip R. Shaver University of California, Davis Michael L. Vernon  - Attachment Style and Subjective Motivations for Sex University of Massachusetts, Amherst
• Green. A. – Sources and vicissitudes of being in, D.W. Winnicott’s Work.
• Marganska. A., Gallagher. M., Hunter. R.M. (2013) - Adult Attachment, Emotion Dysregulation, and Symptoms of Depression and Generalized Anxiety Disorder, City University of New York American Journal of Orthopsychiatry  American Orthopsychiatric Association 2013, Vol. 83, No. 1, 131–141 DOI: 10.1111/ajop.12001
• Milkulincer M., Shaver. P. R. (2007) - Attachment in Adulthood Structure, Dynamics, and Change, The Guilford Press A Division of Guilford Publications, Inc. 72 Spring Street, New York, NY 10012
• Phobic and Anxiety Disorders in Children and Adolescents, Oxford University Press – 2004
• PsyArt: An Online Journal for the Psychological Study of the Arts. Page 2 of 6
• Sweeney. M, Pine. D. - Etiology of fear and anxiety
• Taylor C.B., Arnow, M.D. Bruce, Ph.D., (1988) - The Nature and Treatment of Anxiety Disorders, C. Barr Taylor & Bruce Arnow e-Book 2017 International Psychotherapy Institute All Rights Reserved
• Wallin, David.J, Atașamentul în psihoterapie, București, Editura Trei, 2010
• http://www.clas.ufl.edu/ipsa/journal/1999_carveth03.shtml 03/02/2007 pleasure without him (Weininger, 1992, p.85).