De ce și pentru ce? - Pledoarie pentru PPS / Motivatie și scop.

Aspecte generale în psihoterapia dinamică scurtă

Aspecte generale in psihoterapia dinamica scurta

Toată lumea face terapie „scurtă”

Lector - Rita Teodoru

La începutul seminariilor sale de psihoterapie dinamică limitată în timp, după ce îi întreabă pe participanți de ce au decis să urmeze o astfel de formare, Hana Levenson se interesează câți dintre ei fac terapie scurtă, fie privată, fie într-un cadru instituțional sau organizațional . După o ridicare de mâini, mărturisește că este o întrebare capcană,deoarece toți fac terapie scurtă, fie că intenționează sau nu.
Motivul este că majoritatea pacienților aleg să rămână în terapie doar pentru o perioadă scurtă de timp. O serie de studii cu varietate de pacienți într-o gamă largă de cadre cu agende diverse, au stabilit că, indiferent de tipul de tratament ambulatoriu, marea majoritate a pacienților sunt văzuți doar pentru 6 până la 12 ședințe. De fapt, curbele teoretice prezic, iar dovezile empirice confirmă că între 60% și 75% din toți pacienții din ambulatoriu abandonează tratamentul înainte de a 8-a ședință. Aceste constatări sunt valabile chiar și în cazul tratamentelor psihodinamice care se doresc a fi de lungă durată. Aceste terapii scurtate de pacient, sau ceea ce Steven Stem (1993) numește „terapii scurte care apar în mod natural” sunt foarte diferite de terapiile care sunt planificate de la început pentru a profita la maxim de timpul limitat.
Terapia scurtă în mod implicit (by default) poate fi pusă în contrast cu terapia scurtă prin proiectare (by design ).
Curba de prezență din figura 2.1 arată grafic scăderea dramatică a numărului de pacienți de la a 2-a la a 8-a sesiune. Acest lucru înseamnă că majoritatea profesioniștilor din domeniul sănătății mintale desfășoară terapii destul de scurte - chiar dacă în mod neintenționat. Tindem să uităm că, cu mult înainte ca terții plătitori să înceapă să stabilească limite în ceea ce privește tratamentul, pacienții înșiși au făcut acest lucru.
Aceste statistici ilustrează faptul că un număr extrem de mare de persoane caută intervenții scurte. În figura 2.1 curba de prezență este aproape o oglindă a curbei de ameliorare, rata cu care pacienții beneficiază de tratament.În combinație, cele 2 curbe sugerează că pacienții aleg să părăsească terapia în perioada în care se confruntă cu cea mai mare rată de ameliorare clinică.
Persoanele care vin la terapie au dureri emoționale și doresc ca această durere să fie ameliorată cât mai repede. Cei mai mulți dintre ei nu sunt fascinați de psihicul lor și nici nu urmăresc perfecționarea sănătății mintale. Uneori, pacienții își resimt nevoile de ușurare imediată ca fiind divergente cu obiectivele terapeuților lor în ceea ce privește „rezolvarea problemelor”. De asemenea, de multe ori, pacienții care participă la terapii deschise simt că își pierd sensul sau scopul. „ Unde ne indreptam?” este o întrebare frecventă. Unele dovezi interesante sugerează că oferirea de terapii limitate în timp pacienților, dar focalizate, poate scădea de fapt rata de abandon.

Figura 2.1 Curbele de îmbunătățire și de prezență în funcție de numărul de sesiuni

Figura 2.1 Curbele de imbunatatire

 (Din MacKenzie, 1991; retipărit cu permisiunea.)

Trăsături care definesc psihoterapia dinamică scurtă

Într-o analiză de conținut a cărților și articolelor care abordează trăsăturile esențiale care disting terapia scurtă de alte tipuri de terapie (Levenson & Butler, 1994), am găsit o serie de calități fundamentale menționate în mod repetat în literatura de specialitate. Acestea pot fi organizate în 2 categorii principale: cele relevante pentru trăsăturile scurte în sine și cele care se referă la aspectele psihodinamice. Mai jos, aceste calități sunt ordonate (în cadrul fiecărei categorii) în funcție de frecvența cu care sunt menționate în publicații. Aceste caracteristici oferă o definiție consensuală și operațională a psihoterapiei dinamice de scurtă durată.

Calități pentru terapia de scurta durata

Focusul limitat (și obiective limitate) Timp limitat
Criterii de selecție Activitatea terapeutului Alianța terapeutică
Evaluare rapidă/intervenție rapidă Încetare planificată
Optimism Contract

Calități psihodinamice
Concepte analitice Tehnici analitice

Focusul terapeutic limitat

Principala calitate care distinge abordările de psihoterapie dinamică scurtă de psihoterapia de lungă durată, cu final deschis sau psihanaliză, este concentrarea limitată a tratamentului. Toate terapiile scurte au nevoie de o temă, un subiect sau o problemă centrală, pentru a îl menține pe terapeut focusat - o necesitate atunci când timpul este esențial. Ca sa-l parafrazez pe Yogi Berra *: „ dacă nu știi încotro te îndrepți, probabil vei ajunge în altă parte”.

* "You've got to be very careful if you don't know where you are going, because you might not get there

Dintre diversele modalități de a concepe un focus în terapia dinamică scurtă, cele mai populare includ tema centrală a relației conflictuale, modele relație- rol,conflictele oedipiene nerezolvate, metoda de formulare a planului, separarea/individuarea, tiparul maladaptativ ciclic.

Tema terapeutica servește ca o busolă pentru a preveni ca terapeuții să se prăbușească de pe stâncile superficialității sau să plutească în derivă într-o mare de fuziune. În concordanță cu metafora nautică „înțelegerea psihodinamică a unui pacient servește drept forță stabilizatoare în desfășurarea oricărei forme de terapie; efectul său general este conservator, descurajând schimbarea de direcție la fiecare ușoară schimbare a vântului” (Perry, Cooper si Michels, 1987). Atât terapeutul, cât și pacientul trebuie să îmbrățișeze ideea unei game restrânse pentru a lucra scurt. Această idee poate fi dificilă pentru ambele părți dacă acestea au probleme în a accepta limitările (Bauer & Kobos, 1987).

Folosirea unor metodologii mai degrabă explicite pentru generarea temelor centrale este un aspect major al tehnicii moderne de formulare în psihoterapia scurtă. Dezvoltarea unor metode mai formalizate și mai sistematice de definire a focusurilor terapeutice a apărut inițial din nevoia cercetătorilor de a definii conceptele în mod mai fiabil și din nevoia profesorilor de a instrui mai eficient terapeuții. În prezent, există din ce în ce mai multe dovezi că terapiile au rezultate mai bune atunci când clinicienii folosesc astfel de metode pentru a-și informa tehnica.

Limite de timp și gestionarea timpului

Timpul pare a fi variabila evidentă care definește terapia de scurtă durată. Având în vedere influența managementului asistenței medicale ,se poate adopta poziția eronată și inexactă că limitele timpului terapeutic sunt determinate doar de preocupări administrative și ecologice. Conceptual, însă, raționalizarea timpului poate fi folosită pentru a accelera sau influența activitatea terapeutică, fie prin accentuarea problemelor existente, fie prin insuflarea speranței, fie prin încurajarea activității terapeutului și a aderenței la un punct de interes. Din punct de vedere pragmatic se leaga, de asemenea, de faptul că majoritatea pacienților înșiși aleg să rămână în terapie doar pentru o perioadă scurtă de timp.

În mod tradițional 25 de ședințe au fost considerate ca fiind limita superioară a terapiei dinamice scurte, dar intervalul poate fi de 1 (de exemplu Bloom, 1992; Talman, în 1990) sau chiar 40 (Sifneos, 1979/1987).

Cu toate acestea, recent, cercetătorii, teoreticienii și clinicienii s-au îndepărtat de o conceptualizare simplistă a terapiei scurte doar în ceea ce privește numărul de ședințe. În schimb, aceștia pun accentul pe modelele de timp-atenție (Burlingame & Fuhriman, 1987), care abordează modul în care se poate face ca fiecare ședință să conteze, indiferent de durata tratamentului. Cu această abordare mai sofisticată, accentul se pune pe atitudinea terapeutului și a pacientului limitată în timp, iar termeni precum time-effective, time-sensitive si cost-eficient par mai adecvați.

Criteriile de selecție

Subiectul criteriilor de selecție este poate cel mai controversat în domeniul psihoterapiei psihodinamice scurte. Probabil că îl putem arăta cu degetul pe Freud pentru că a inițiat această dezbatere atunci când a sugerat că tratamentul ar putea fi scurtat pentru pacientul mai sănătos. Pornind de la această idee, primii terapeuți de terapie scurtă (Davanloo, 1978, 1980; Malan 1963, 1907 6, 1979; Mann, 1973; Sifneos, 1972 1979) au dezvoltat criterii stricte de selecție a pacienților pentru a identifica acei pacienți cu potențialul de a beneficia de tratamente mai scurte - cei cu cele mai ridicate niveluri de putere ale eului, motivației și relaționare cu obiectul.

Cum au rezistat aceste criterii de selecție? În primul rând, a fost mai ușor să recunoaștem relevanța unor concepte abstracte precum puterea eului decât să le măsurăm (Binder, et al., în 1987). În al 2-lea rând, abordările bazate pe performanță în primele ședințe (de exemplu, evaluarea capacității unui pacient de a se implica în procesul de psihoterapie) au fost doar slab predictive pentru rezultatele terapeutice în psihoterapia dinamică scurtă. În timp ce există un acord majoritar asupra faptului că pacienții cu tulburări grave de personalitate au mai puține șanse de a beneficia de terapia psihodinamică scurtă decât cei fără tulburări de personalitate, se pare că și acești pacienți mai tulburați pot beneficia de terapia scurtă. Mai mult, nu s-a constatat că factori precum debutul acut, o bună adaptare premorbidă, capacitatea de a relaționa, o problemă circumscrisă, o dorință mare de schimbare, clasa socio- economică superioară, crize curente sau alte variabile de acest gen ale pacientului sunt predictive unice pentru rezultatul terapiei scurte, mai mult decât în cazul terapiei deschise. (Lambert, 1983).

Se pare că un pacient bun este un pacient bun, indiferent de durata terapiei.

Prin urmare, poziția unor profesori, cercetători și practicieni a fost aceea de a folosi factorii pacientului pentru a informa terapeutul cu privire la cât de suportiva sau exploratorie poate fi intervenția sa, mai degrabă decât ca un indicator de tip „ lumina roșu-verde” („semafor”) al adecvării la terapia scurtă. Acest punct de vedere este ilustrat de următoarele concluzii ale diverșilor terapeuți de terapie scurtă:

„Practic orice psihoterapie, cu practic orice pacient poate beneficia de o „ interventie limitată în timp” din partea terapeutului (Levenson & Butler)

„ Cea mai bună strategie, după părerea mea, este să presupunem că fiecare pacient, indiferent de diagnostic, va răspunde la un tratament pe termen scurt, cu excepția cazului în care se dovedește refractar la acesta” (Wolberg, 1965).

„ Deși în acest moment am dori să enumerăm contraindicațiile pentru terapia de scurtă durată, nu este posibil să facem acest lucru. La suprafață, mulți pacienți care par a avea perspective slabe pentru terapia scurtă pot, cu o potrivire adecvată pacient- terapeut sau cu o modalitate corectă de terapie scurtă, să se descurce extrem de bine în terapia pe termen scurt” (Budman & Gurman, 1988).

Activitatea terapeutului

Numeroși autori care abordează terapia scurtă subliniază necesitatea ca terapeutul să fie activ în tratament. Cu toate acestea, acest lucru nu implică faptul că o anumită calitate și cantitate de aport din partea terapeutului sunt necesare. Terapeutul ar trebui să utilizeze doar atâta activitate cât este necesară pentru a menține concentrarea în perioada de timp specificată. Mulți clinicieni care învață terapia scurtă confundă în mod eronat activitatea terapeutului cu confruntarea, oferirea de sfaturi sau cu caracterul directiv, iar această neînțelegere poate avea rezultate neintenționate și negative.

Modificarea conceptelor și tehnicilor psihanalitice

Psihoterapia dinamică scurtă se bazează pe concepte psihanalitice majore, cum ar fi importanța experiențelor din copilărie și a dezvoltării; determinanții inconștienți ai comportamentului; rolul conflictelor; transferul; rezistența pacientului la munca terapeutică și comportamentul repetitiv. Cu toate acestea, mulți terapeuți dinamici de scurtă durată nu văd necesitatea de a utiliza concepte puternic inferențiale (de exemplu, complexul Oedip) sau modele metapsihologice elaborate cu referenți comportamentali neclari.

O modificare izbitoare a tehnicii psihanalitice pentru terapia scurta este evitarea regresiei și dependenței pacientului. În schimb, terapeutul pune accentul pe punctele forte ale pacientului și menține procesul terapeutic mai mult bazat pe realitate.

O altă modificare majoră a tehnicii psihanalitice implică lipsa relativă de interes a terapeutului scurt în colectarea de material genetic de dragul unei „istorii complete”. În psihoterapiile dinamice scurte, terapeutul se concentrează mai mult pe relația aici-și-acum dintre terapeut și pacient și este dispus să facă intervenții pe baza unor informații incomplete.

Formare în psihoterapia dinamică scurtă

în ciuda importanței sale, formarea în terapia scurtă este mult mai puțin cercetată și înțeleasă decât tehnicile și rezultatele terapiei scurte. Încercările de a preda terapia scurtă ca formă de psihoterapie au fost limitate . Un studiu timpuriu al programelor de rezidențiat în psihiatrie a constatat că cele mai multe programe combină formarea în terapie scurtă cu alte experiențe de formare (de exemplu, intervenția în situații de criză), mai degrabă decât să ofere o rotație specializată în psihoterapie scurtă.

Pare destul de clar că se face multa terapie scurtă. Dar ce pregătire au cei care practică terapia scurtă? O constatare tulburătoare dar nu neașteptată a fost aceea că o treime dintre cei care practică în prezent terapia scurtă au raportat că au primit puțină pregătire sau deloc, în teoria terapiei scurte sau în tehnici.

Această constatare ridică întrebarea dacă programele de formare încep cu adevărat să abordeze nevoia studenților de a deveni mai pricepuți și mai bine informați în ceea ce privește teoriile și tehnicile de scurtă durată. Este clar că școlile de absolvenți și programele de rezidențiat/stagiu trebuie să încurajeze o astfel de formare și să își accelereze ofertele dacă vor să răspundă nevoii în creștere rapidă de terapeuți calificați în domeniul terapiei de scurtă durată.

Terapeuții care sunt instruiți în terapia scurtă și urmează metodele specificate au rezultate mai bune decât cei care nu o fac; iar clinicieni instruiți simt că sunt mai bine pregătiți în terapia de scurtă durată decât omologii lor neinstruiți (Levenson 1995). Cu toate acestea, pare evident că există o discrepanță majoră între furnizarea de formare în domeniul terapiei scurte și nevoia de profesioniști care sunt pregătiți să utilizeze în mod eficient metodele din punct de vedere al timpului.

Durata tratamentului și rezultatele

Este rezultatul terapiei legat de cantitatea de terapie? Analizând un eșantion de pacienți în psihoterapie aflați în tratament pe termen lung, Kenneth Howard și colegii săi (1986) au studiat cât de mult tratament (sedinte)) este necesar pentru a obține un anumit rezultat (efect). Aceștia au estimat că, până la a 8-a ședință săptămânală, 53% dintre pacienți ar trebui să prezinte o ameliorare măsurabilă, crescând la 74% până la 26 a ședință. Aceste cifre sunt în concordanță cu limita de 10 până la 25 de ședințe a multor terapii dinamice scurte. Pornind de la aceste constatări, cercetătorii au concluzionat că un pacient tipic ar putea obține beneficii din psihoterapie în 6 până la 8 ședințe.

Un studiu mai recent a examinat curbele doză-efect pentru diferite seturi de simptome de prezentare, pentru a stabili ratele la care aceste simptome se remit la nivelul normale în timpul psihoterapiei. Listele de verificare a simptomelor au fost administrate la 854 de pacienți ambulatori aflați în psihoterapie deschisă. O gamă vastă de simptome au fost grupate în 3 categorii. Așa cum era de așteptat, simptomele acute de suferință (de exemplu dureri de cap, senzație de neliniște, plâns ușor) au răspuns bine la psihoterapie, cu cel mai mare procent mediu de recuperare de-a lungul ședințelor. Simptomele de suferință cronică (de exemplu sentimentul de inutilitate, sentimente ușor de rănit, singurătate cu oamenii) au demonstrat cea mai rapidă rată medie de răspuns; problemele de ostilitate, ideile paranoice și psihoza (de exemplu impulsul de a face rău cuiva, sentimentul de a fi supravegheat, sentimentul că ceva nu e în regulă cu propria minte) au răspuns cel mai lent la psihoterapie.

Kopta, S. M., Howard, K. I., Lowry, J. L., & Beutler, L. E. (1994). Modele de recuperare simptomatică în psihoterapie. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 62, p. 1014. Copyright 1994 de către Asociația Americană de Psihologie. Retipărit cu permisiunea.

Deși datele privind rezultatele pozitive oferă o motivație convingătoare pentru a încerca noi tehnici, nimic nu este mai convingător decât experiența personală. Prin urmare, ca parte obișnuită a programului de psihoterapie scurtă, se include o componentă clinică, fiecare cursant fiind desemnat să lucreze cu un pacient timp de 20 de săptămâni. Stagiarii înregistrează video fiecare ședință și prezintă porțiuni din ședința din săptămâna respectivă în cadrul unei supervizări de grup. Acest format permite cursanților să primească comentarii de la colegi și de la supervizori cu privire la tehnica lor terapeutică, precum și să observe procesul unei terapii scurte cu alte diade pacient-terapeut.

Valorile terapeutului

În ciuda progreselor în teoria și tehnica psihoterapiei dinamice scurte, precum și a unui număr de studii de cercetare care demonstrează eficacitatea sa generală, mulți terapeuți sunt încă reticenți în a învăța aceste metode.

Valorile și presupunerile terapeuților cu privire la natura și practica psihoterapiei scurte contribuie la reticența lor .

Simon Budman si Alan Gurman (1983) au propus că sistemul de valori al terapeutului pe termen lung este diferit de cel al terapeutului pe termen scurt. Ei au sugerat că una dintre trasaturile critice pentru definirea naturii terapiei de scurtă durată este „o stare de spirit a terapeutului și a pacientului” mai degrabă decât numărul de ședințe sau durata tratamentului. Acești autori au postulat 8 valori dominante referitoare la modul ideal în care este practicată terapia de lungă durată și ele au pus în contrast cu valorile ideale corespunzătoare, pertinente pentru practica terapii de scurtă durată.

Tabelul 2.1 enumeră valorile dominante comparative ale terapeutului de lungă durată și ale celui de scurtă durată. De exemplu, Budman si Gurman au postulat că una dintre diferențele valorice dintre terapeuții pe termen lung și cei pe termen scurt implică ideea de „vindecare”,cei din urma preferând pragmatismul și intervenția cea mai puțin radicală, permițând posibilitatea unei terapii suplimentare în viitor.

Kay Bolter (1987) a constatat că 91% dintre terapeuții psihodinamici au indicat că au preferat terapia pe termen lung în detrimentul celei de scurtă durată. Judith Speed (1992) a constatat, în mod similar, că 87% dintre terapeuții care se simțeau cel mai bine cu terapia pe termen foarte lung era orientati spre psihodinamică.

A fost trimis BAT-Q la un eșantion aleatoriu de 550 de psihologi din California, cerându-le să indice orientarea lor teoretică și abordarea terapeutică preferată (de exemplu, scurtă, concentrată sau limitată în timp versus pe termen lung sau deschisă). 54% au returnat chestionarele completate. Rezultatele oferă un sprijin parțial pentru propunerea lui Budman și Gurman: în 2 dintre cele 8 domenii, răspunsurile terapeuților pe termen lung și pe termen scurt au fost semnificativ diferite. Mai precis, terapeuții pe termen scurt credeau mai mult că schimbarea psihologică poate avea loc în afara terapiei și că stabilirea unor limite de timp pentru aceasta ar intensifica munca terapeutică. În plus, rezultatele indică faptul că clinicieni cu orientare psihodinamică, spre deosebire de cei cu un cadru cognitiv- comportamental, au fost mai predispuși să creadă că terapia este necesară pentru schimbare, că terapia ar trebui să se concentreze pe patologie, că terapia ar trebui să fie deschisă și că sunt de dorit obiective ambițioase. Astfel, în timp ce constatările studiului nostru sugerează că abordarea preferată a cuiva (pe termen scurt versus pe termen lung) este legată de valorile terapeutice, orientarea teoretică a terapeutului (psihodinamica versus cognitiv-comportamentală) joacă de asemenea, un rol semnificativ.

Tabelul 2.1

Valorile dominante comparative ale terapeutului de terapie pe termen lung vs. pe termen scurt

 

Terapia pe termen lung

Terapia pe termen scurt

1.

Urmărește schimbarea caracterului (de bază).

Preferă pragmatismul, parcimonia și intervenția cât mai puțin radicală și nu crede în noțiunea de „cură”.

2.

Crede că o schimbare psihologică semnificativă este puțin probabilă în viața de zi cu zi.

Menține o perspectivă de dezvoltare a adultului din care schimbările psihologice semnificative sunt considerate inevitabile.

3.

Consideră că problemele prezentate reflectă o patologie de bază.

Subliniază punctele forte și resursele pacientului; problemele prezentate sunt luate în serios (deși nu neapărat la valoarea nominală).

4.

Dorește să „ fie acolo” în timp ce pacientul face schimbări semnificative.

Acceptă faptul că multe schimbări se vor produce „ după terapie” și nu vor fi observabile de către terapeut.

5.

Consideră că terapia are o calitate „ atemporală” și este răbdător și dispus să aștepte schimbarea.

Nu acceptă caracterul atemporal al unor modele de terapie.

6.

Recunoaște în mod inconștient avantajul fiscal de a menține pacienții pe termen lung.

Problemele fiscale sunt deseori în surdină, fie prin natura practicii terapeutului, fie prin structura organizațională de rambursare.

7.

Consideră că terapia este aproape întotdeauna benignă și utilă.

Consideră că psihoterapia este uneori utilă și alteori dăunătoare.

8.

Consideră că participarea pacientului la terapie este cea mai importantă parte din viața acestuia.

Consideră că a fi în lume este mai important decât a fi în terapie.

(S.Budman si A.Gurman, 1988)

Michael Hoyt (1985) a subliniat că terapeuții antrenați dinamic au rezistențe față de psihoterapia pe termen scurt. În încercarea de a determina de ce mulți terapeuți nu învață și nu aplică metodele dinamice pe termen scurt ca tratament de elecție, el a sugerat că clinicienii dețin o serie de mituri sau credințe eronate care îi fac refractari la învățarea intervențiilor mai scurte.

Hoyt a organizat aceste rezistente în 7 mari categorii:

  1. Convingerea că „mai mult este mai bine” (de exemplu, tratamentul trebuie să dureze mult timp pentru a fi eficient).
  2. Mitul „aurului pur” al analizei (convingerea că celelalte tehnici terapeutice sunt de mâna a 2-a).
  3. Confundarea intereselor pacientului (de a primi un ajutor cât mai eficient și eficace) cu interesele terapeutului (de a descoperi toate aspectele personalității pacientului).
  4. Solicită o muncă grea (a fi activ și intens alert).
  5. Presiuni economice și de altă natură (dorința de a păstra ceea ce este profitabil și de încredere).
  6. Contratransferul și reacțiile terapeutului legate de terminare (terminari dificile atât pentru terapeut cât și pentru pacient).
  7. Reacția negativă a terapeuților la faptul că li se spune ce să facă (de exemplu, teoria reactanței susține că oamenii se revoltă atunci când nu li se oferă opțiuni).

Tabelul 2.2 este o copie a chestionarului privind convingerile și atitudinile față de terapie (BAT-Q). Cititorul poate dori să răspundă la BAT-Q ca o modalitate de a stimula o examinare a modului în care atitudinile și valorile dumneavoastră pot modela tipul de terapie pe care o faceți.

Tabelul 2.2

Chestionar de convingeri și atitudini față de terapie

  1. Scopul principal al terapiei este schimbarea majoră a caracterului
  2. Pentru unii pacienți, terapia poate fi dăunătoare indiferent de expertiza terapeutului
  3. Patologia patologică poate fi, de obicei, alterată numai printr-o acțiune semnificativă și continuă relația terapeutică
  4. Este important ca terapeuții să aibă răbdare și să fie dispuși să aștepte ca pacienții lor să se schimbe în ritmul lor propriu
  5. Când fac terapie, am tendința  de a mă concentra mai mult asupra punctelor forte și capacităților existente, mai degrabă decât pe slăbiciuni și patologie adânc înrădăcinate
  6. Terapia de scurta durata este de obicei potrivită doar pentru cazurile minore, tulburări cu apariție recentă
  7. Accept că majoritatea schimbărilor semnificative ale unui pacient vor apărea probabil după ce terapia se va încheia
  8. Este necesară o perioadă prelungită de „ lucru” pentru ca câștigurile unui pacient să fie consolidate
  9. În general, tratarea dificultăților imediate ale pacienților mai degrabă decât întreaga lor personalitate ar trebui să fie principalul scop al terapiei
  10. Tulburările nevrotice destul de grave, de lungă durată pot fi rezolvate în cadrul unei terapii scurte
  11. Stabilirea unei limite de timp în terapie crește și intensifică activitatea desfășurată
  12. În timp ce un pacient se află în terapie, terapia trebuie să fie cel mai important eveniment din viața pacientului
  13. Terapeuții care practică terapia scurtă se află sub presiune financiară mai mare decât terapeuții care efectuează un tratament deschis
  14. Pentru cineva care a avut pierderi în viața sa, o terapie limitată în timp este contraindicată
  15. Problemele pe care le prezintă un pacient sunt doar o reflectare a patologiei de bază
  16. În mâinile unui practician „ suficient de bun” terapia este aproape întotdeauna utilă și nu dăunătoare
  17. Schimbarea semnificativă și de durată a percepției și a personalității poate fi realizată în cadrul unei terapii scurte
  18. Chiar și fără terapie, schimbarea psihologică semnificativă pe parcursul vieții este inevitabilă pentru majoritatea oamenilor
  19. În cele mai multe cazuri, beneficiile terapiei pe termen scurt sunt relativ de scurtă durată.

Domeniul atitudinilor negative față de modurile de intervenție mai scurte este extrem de important, deoarece astfel de convingeri ar putea afecta negativ dorința și capacitatea terapeuților de a utiliza eficient metodele de terapie scurtă. Terapeuții și cercetătorii au avertizat că o terapie scurtă ar putea fi subminată dacă terapeutul nu se simte optimist și încrezător în acest proces.

Februarie 2023

Bibliografie:

Levenson, H (1995) Time-limited psychotherapy, A guide to clinical practice, Basic Books