Câtă depresie încape în noi? (De ce sunt trist/tristă?)

Când ne gândim la cineva trist, deprimat, parcă îi simțim mâhnirea și părerea de rău că atâta a putut sau că atâta s-a putut face pentru aceea persoană. Deznădejdea și neputința, neîncrederea și lipsa de siguranță personală, durerea și tristețea după cineva sau după ceva care a fost pierdut definitiv.

În depresie, ceva sau cineva este pierdut, în realitate sau în imaginația respectivei persoane....de unde și aspectul persoanei deprimate: arată și se comportă de parcă ar fi „rătăcită”, „pierdută”, neputincioasă și deznădăjduită, neputând să mai trăiască decât la cote minime: energie scăzută, lipsa chefului de a trăi, neputința în a simți plăcere, în tensiune redusă, ori va încerca să compenseze pierderea resimțită, depunând un efort excesiv și muncind din greu, pentru obținerea unor satisfacții personale mici.

Dacă o persoană pierde în realitate pe cineva apropiat cu care a fost în relații tensionate de alungul vieții acesteia, aceasta ori nu va putea să-l plângă fizic (detensionându-se în acest fel) ori îl va plânge la infinit, păstrându-l “viu” în realitatea prezentă, trăită ca o pierdere definitivă a unei foste lumi, din care lipsește cineva important. Astfel că o persoană deprimată, nu este capabilă să păstreze o relație în interiorul minții lui cu persoana “plecată/pierdută”, simțindu-se abandonată de aceasta și trăind într-o continuă izolare și într-o permanentă încercare de a o conserva în mintea acesteia. Conservarea persoanei plecate, are loc printr-o identificare a persoanei rămase cu cea plecată (în realitatea sau în imaginația persoanei rămase), într-o măsură direct proporțională cu spațiul intern pe care persoana rămasă îl pune la dispoziția transpunerii, devenirii aceleiași persoane cu cea plecată. Astfel că putem deveni plini de alții plecați sau decedați, în funcție de cât permitem noi aceasta, lumea noastră internă fiind o creație pur personală.

Dacă o persoană pierde în imaginația acesteia o parte din sine, aceasta va fi preocupată permanent de cât valorează (valoarea personală), simțindu-se inferioară și nedemnă, va deveni autocritică și încărcată cu sentimente de eșec și vinovăție. O astfel de persoană, va căuta permanent aprobarea, aprecierea și recunoașterea din partea celorlalți semnificativi, trăind cu o teamă cronică de critică și evaluare negativă, însă devenind chiar aceasta critică și agresivă cu alte persoane, fiind competitivă, extrem de muncitoare și perfecționistă, pretențioasă, însă cu o capacitate redusă de a se bucura de rezultatele muncii depuse, și trăind puține satisfacții care să dureze. Astfel de persoane sunt “pline” de teama înfrângerii sau a eșecului personal.

Apăsarea din starea de depresie, provine din faptul că ne-am umplut mintea cu persoana pierdută in realitatea concretă sau în imaginația noastră, sau că ne-am umplut mintea de noi, cei care ne simțim pierduți și neputincioși, adică am pierdut ceva din noi...ori ambele variante în același timp, ceea ce sigur că va fi mai apăsător din punct de vedere psihic.

Astfel că, întrebându-ne câtă depresie poate să încapă în lumea noastră interioară, am puteam afirma faptul că atâta cât am decis, conștient și inconștient.

Cu cât o relație a fost mai tensionată, cu atât momentul pierderii concrete a persoanei va fi trăit în interiorul nostru mai apăsător, trist și încărcat de vinovăție..poate că prin ceea ce noi am gândit și simțit despre/pentru respectiva persoană, am decis destinul respectivei persoane, contribuind astfel la pierderea acesteia, deci și la aceeea parte din noi ce a primit persoana reală, în lumea noastră internă..lume internă ce devine loc de înmormântare pentru persoana plecată..Astfel că, depresia reprezintă lupta persoanei rămase, pentru a menține contactul cu persoanele plecate, persoana deprimată având practic o dificultate în a tolera pierderea („plecarea”).

O persoană ce se percepe pe sine ca pe o identitate intactă, întreagă, “plină de sine” ce se deplasează prin timp și spațiu, conștientă de efectul acțiunilor sale, va putea să se deplaseze în viitor, inițiind activități și orientându-se către îndeplinirea de scopuri, împreună cu o apreciere pentru trecut și tradiție, însă fără a se întoarce și a zăbovi “prea mult” în trecut, devenind plină de ceea ce a fost, sau plină de alții trecuți. Adică va putea realiza mental distincția: “viii cu viii, morții cu morții”, putând trece prin durerea pierderii, fără teama unui abandon sau a unei prăbușiri personale dezastruoase, ori ale ambelor experiențe împreună.

Câtă depresie încape în noi?

Atâta cât decidem conștient și inconștient, în funcție de calitatea relațiilor cu persoanele apropiate ”plecate” și în funcție de calitatea reprezentărilor despre noi. Astfel că este important să reușim să ne percepem “pe noi” în diversele noastre experiențe de viață, în timpul vieții noastre, pentru a deveni “plini de noi” și nu de „alții plecați”, ori plin de „noi pierduți”, muncind din greu să ne recompunem.

                                                                  XXXXX