Conceptul de mentalizare

Conceptul de mentalizare își are rădăcinile în psihanaliza, deși a „înflorit” în cadrul teoriei atașamentului (Fonagy 2001; Fonagy și alții 2002; Holmes 2006). Loewald (1970) a scris: „procesul psihanalitic este prin excelență arena de studiu a activităților psihice subiacente care intră în organizarea, menținerea și dezvoltarea minții individuale”(pg.61).

Deși Freud nu a folosit termenul de „mentalizare”, el a pus bazele ideii fundamentale, considerând că procesele mentale apar prin acapararea energiilor pulsionale somatice de către gândire, adică prin transformarea a ceva non-mental în ceva mental (Freud 1895; Pribram și Gill 1976).

Gândirea înaintea acțiunii impulsive este paradigma mentalizării. Gândirea reprezintă o acțiune suspendată, ceea ce oferă o cale realistă, diferită de aceea în care te simți împins de o pulsiune, pentru găsirea obiectului satisfacției.

Allen (2005) spunea: „în educarea pacienților traumatizați pentru a face față emoțiilor intense, folosim adesea metafora “apăsării butonului de pauză prin mentalizare” – urmând astfel teoria timpurie a lui Freud, conform căreia mintea se dezvoltă prin frustrarea inerentă a nevoii de a aștepta. Holmes (2006) rezumă concepția lui Freud “GÂNDIREA apare ca reacție la absența obiectului care satisface dorința: „nu există sân, așa că se imaginează {se mentalizează} un sân” (pg.36).

Asemănătoare cu perspectiva lui Freud, în care energia este controlată de gândire, este concepția lui Bion (1962) despre funcția de conținere pe care o are gândirea, prin care impulsurile interne presante sunt transformate în experiențe tolerabile care pot fi gândite. Ideea lui Bion referitoare la tolerarea frustrării este crucială pentru modul în care se poate înțelege funcția adaptativă a mentalizarii, și anume, mentalizarea per se contribuie la ajustarea nevoilor și emoțiilor intense și le face astfel mai suportabile.  Freud a spus că esența adaptării este procesul de conținere a impulsurilor și sentimentelor intense, prin gândirea căilor realiste de satisfacere. Psihanaliștii francezi au fost primii care au introdus termenul de mentalization în literatura psihiatrică de la sfârșitul anilor 1960.

Lecours și Bouchard (1997) au conceptualizat mentalizarea ca proces de elaborare mentală: “ne propunem să explicăm mentalizarea ca referire la o clasă generală de operații mentale, incluzând reprezentarea și simbolizarea, care duc la o transformare și elaborare a experiențelor pulsional afective în fenomene și structuri mentale cu un nivel mai înalt de organizare” Lecours și Bouchard au pus accentul pe ideea că mentalizarea nu este un fenomen de tip totul-sau-nimic, ci este gradual, “este o transformare continuă, fară sfârșit, a conținuturilor psihice, prin multiplicarea și organizarea reprezentărilor”(p.857). Însă, mentalizarea nu este ceva ce se întâmplă exclusiv în mintea individului. Desi, Bion (1962) și Lecours și Bouchard (1997), precum și predecesorii lor psihanaliști au spus asta, Winnicott a articulat cel mai clar rolul oglindirii materne în dezvoltarea unui sentiment de sine mentalizat.

Așa cum au rezumat Fonagy și alții (2002) - “sinele psihologic se dezvoltă prin percepția de sine în mintea celuilalt ca gândind și simțind”. Interpretând și reformulând acest lucru, mintea nu se dezvolta exclusiv din interior, ci, în cea mai mare parte, din exterior spre interior: nou-născuții își găsesc de fapt mintea în mintea persoanei de îngrijire; așadar, mentalizarea depinde de faptul de a fi mentalizat. Același lucru este valabil și în terapie, aspect care ne aduce la atașament.

Niveluri progresive de elaborare mentală (Lecours și Bouchard)

Fonagy și după

• Main și Fonagy, independent unul de celalalt, au fost atrași de cercetarea teoriei mintii (Main, comunicare personala, 2004).
• Modul în care Fonagy a abordat aceasta teorie, a condus la o conceptualizare mult mai largă decât cea a lui Main.
• Teoria mintii se referă la modalități prin care fiecare dintre noi, în anumite grade, dăm sens comportamentului propriu, sau comportamentelor altora, pe baza stărilor mentale subiacente—incluzând aici credințe, emoții și dorințe.
• Din copilărie începem să dezvoltăm o “teorie” care ne dă posibilitatea de a înțelege și, într-o anumită măsură, de a panticipa comportamentele celorlalți, în lumina a ceea ce credem noi că se întâmplă în mintea lor.
• Fonagy în colaborare cu Miriam și Howard Steele au lansat un studiu despre transmiterea transgeneratională a modelelor de atașament.
• Principalele direcții conceptuale deschise sunt: Mentalizarea și scala de “funcționare reflexiva”, Moduri de experiență, Originile intersubiective ale sinelui.

Definiții ale mentalizării:

1. „Procesul prin care realizam că având o minte mediem experiența noastră cu lumea, nu este autocunoașterea, ci mai degrabă cunoașterea minților în general” (Fonagy, Gergeley, Jurist &Target, 2002; pg.3).

Cunoașterea în mare parte implicita =”caracteristica de mentalizare”= activitatea de a gândi explicit la stările mentale.

Ex: fiica observă că “respingerea “ exercitată de tatăl său își are originea mai degrabă în depresia lui decât în ostilitate. Această activitate mentală își are baza în ceea ce Fonagy a numit capacitatea de funcție reflexivă. Funcție strâns legată de empatie și insight, și care ne dă capacitatea de a ne vedea pe noi înșine și pe alții că ființe cu profunzime psihică.

2. Menținerea mintii în minte;
3. Atenția la stările mentale ale propriei persoane și ale celorlalți ;
4. Înțelegerea neînțelegerilor;
5. Percepere sau interpretare imaginativă a comportamentului ca fiind legat de stări intenționale.

Ex: un mod de conceptualizare a mentalizării se aplică în situații precum următoarea: Un pacient stă tăcut, dus pe gânduri și apoi încep să îi curgă lacrimi pe obraji și își strânge pumnii. Nu se poate ca terapeutul să nu-l întrebe la ce se gândește; de fapt, care stare mentală a declanșat lacrimile și strângerea pumnilor.

Adesea stările mentale și comportamentele sunt legate inseparabil. Stările mentale sunt intrinsec intenționale; adică sunt reprezentaționale sau sunt despre ceva. Într-un mod mai elaborat, definim mentalizarea ca percepere imaginativă sau interpretare a comportamentului ca fiind conectat cu stări mentale intenționale.

Scala de funcționare reflexivă

• evaluează forța capacității de mentalizare a unui individ fiind construită în scopuri de cercetare, neoficial poate fi folosită în aprecierea clinică a tipurilor de intervenții de care pacienții ar putea beneficia.
• conștientizarea naturii stărilor mentale (ex. Înțelegerea noastră fata de alții și față de noi înșine este invariabil incompletă; oamenii își pot modifica stările mentale pentru a minimiza durerea; anumite răspunsuri psihice pot fi prevăzute în anumite circumstanțe date).
• recunoașterea aspectelor “de dezvoltare” ale stărilor mentale – (ex. Ceea ce am simțit ieri poate fi diferit de ceea ce simțim azi sau vom simți mâine; perspectivele din copilărie trebuie revizuite în lumina înțelegerii din perioada adultă).
• conștientizarea stărilor mentale fata de terapeut (ex. Dacă terapeutului nu i se spune, el nu poate ști ceea ce știe pacientul; terapeutul poate avea propriile răspunsuri emoționale la povestea pacientului). Fonagy privește mentalizarea ca fiind elementul central absolut al atașamentului.

Mary Target, colaboratoarea eminenta a lui Fonagy, a descris: “funcția reflexivă, la maximul ei de dezvoltare, implică a gândi despre sentimente și de a simți despre gândire” (comunicare personala, 2005). Faptul că mentalizarea este parte integrantă a conștiinței de sine și este astfel esențială în autoreglare, inclusiv în capacitatea de a face față emoțiilor intense, nu o face să fie privită ca o “nouă” abordare în terapie, ea este fundamentală pentru toate formele de terapie, fiind un factor comun al intervențiilor psihoterapeutice. De aceea, foarte importantă în reușita tratamentului psihoterapeutic este capacitatea de mentalizare și a pacientului precum și a terapeutului (mentalizarea provoacă mentalizare și non-mentalizarea provoacă non-mentalizare).

Moduri de experiență psihică = reflectă modul în care simțim relația dintre lumea internă și realitatea externă. Fonagy a descris trei astfel de moduri subiective: echivalența psihică,  pretinderea, mentalizarea.

Aceste moduri de experiență psihica se desfășoară secvențial pe parcursul dezvoltării.

CONCLUZII:

Cercetările lui Main, Fonagy și alții, confirmă faptul că posibilitatea de a reflecta coerent la experiență - și nu de a fi incorporat sau disociat într-un mod defensiv de aceasta - este un indicator atât al siguranței pe care ne-o dă atașamentul nostru, cât și al capacității noastre de a dezvolta un sentiment de siguranță.

O capacitate consolidată de mentalizare, matură, implică un sentiment solid al Sinelui și o capacitate de recunoaștere, de “acordare” la propriile gânduri și sentimente și implică și capacitatea de a citi limbajul emoțional al celorlalți.

Ca terapeuți sarcina noastră este să co-creăm o relație cu pacienții noștri care să le permită să dea un sens propriei experiențe, să simtă “a fi împreună”, să poată avea relații consistente cu ceilalți. Atitudinea de mentalizare a terapeutului facilitează propria capacitate de mentalizare a pacientului.

Capacitatea de a mentaliza este capacitatea care înseamnă cu adevărat integrarea în lumea interpersonală.

Pot extinde această descriere prin sugestia că mentalizarea reușită implică o capacitate de grija și iertare, care se aplică și în privința propriei persoane dar și a celorlalți, capabilă să aducă o schimbare în lista zilnică de decizii, intenționate și subliminale, pe care le luăm referitor la ce spunem și la ce facem.

Bibliografie:

• Wallin, David.J, Atasamentul in psihoterapie, Bucuresti, Editura Trei, 2010
• Allen, Jon.G, Fonagy Peter., Bateman, Anthony.W., Mentalizarea in practica psihoterapiei, Bucuresti, Editura Trei,2022
• Bowlby, John.,O baza de siguranta, Bucuresti, Editura Trei, 2011
• Iunie 2022