Considerații privind perspectiva lui Fairbairn asupra anxietății

Considerații privind perspectiva lui Fairbairn asupra anxietății
Lector - Anca Sima
Fairbairn crede în primatul realității exterioare și în rolul secundar al fantasmei inconștiente, în timp ce Klein crede în rolul primar al fantasmei inconștiente și în efectul secundar al realității externe. (Ogden)
Libidoul pentru Fairbairn nu este căutarea plăcerii, ci căutarea obiectului; energia psihică nu este fără direcție și fără structură, ci organizata și orientata.
Pe de alta parte, Fairbairn înlocuiește dihotomia freudiana de eu și sine cu noțiunea de structuri dinamice. Freud concepuse sinele ca o energie fără structură și eul că o structură fără energie . Sinele era privit ca investire instinctuală căutând descărcarea, iar eul era perceput ca fiind organizat pe funcții dar lipsit de o sursă proprie de energie. Structurile dinamice sunt concepute ca aspecte ale minții capabile să acționeze ca agenții independente care dispun de sisteme motivaționale proprii. Aceste aspecte ale personalității au capacitatea de a gândi și a dori în concordanță cu propriul sistem de generare de semnificații . Conform acestei teorii, nu numai sub-organizările eului, ci și obiectele interne trebuie considerate cel puțin într-o anumită măsură ca fiind structuri dinamice. Astfel stabilește clar conceptul de relații interne de obiect între agenții active semiautonome în cazul personalității . (Ogden – Matricea mintii)
In lucrarea sa finală (1963) in doar o singură pagină, in 17 declarații, Fairbairn a comunicat cadrul in care se desfasoara modelul mintii lui, in cea de-a 6 declaratie mentionand:
- Cea mai timpurie și originală formă de anxietate, așa cum este experimentată de copil, este anxietatea de separare.
Fairbairn considera ca rădăcina psihopatologiei și a suferinței umane este privarea maternă, respectiv esecul de parentaj.
Descrierea pe care o face Fairbairn lumii obiectuale interne este rezultatul scindarilor repetate, adica clivajului si refularii, sub influenta anxietatii de separare, asigurand astfel relatia de dependenta fata de mama (ca obiect intern) care respinge. (observam o functie structuranta a anxietatii care o vom intalni developata la Sullivan). Astfel miezul oricărei psihopatologii este trăit în „etapa de tranziție” dintre dependență și interdependență, când individul trebuie să renunțe la atașamentele imature (nediferențiate) și să se confrunte cu anxietatea separării. Pentru indivizii cu istorii de neglijare sau abandon, separarea de obiectul încă necesar este echivalent cu anihilarea.
În modelul lui Fairbairn, copilul este un simplu sine unificat, care își caută mama ca un obiect întreg. Atunci când copilul este respins, el își reduce concentrarea de la ceilalți și se uită în interior, la obiectele sale interiorizate, pentru alinare. Consecința respingerii repetate timpurii îl convinge pe copil că mama lui este un obiect rău și că propria lui iubire este lipsită de valoare și, prin urmare, își reține iubirea de la ceilalți mai târziu în viață. Astfel, copilul care se confruntă cu un mediu familial intolerabil trebuie să se bazeze pe propria sa lume interioară pentru companie. Fairbairn a văzut interiorizarea obiectelor ca un rezultat discret și defensiv al frustrării.
Odată interiorizate, obiectele sunt disponibile atunci când obiectele externe sunt absente, iar relațiile interne dintre sinele copilului și obiectele sale interiorizate devin punctul central al copilului frustrat emoțional.
Eroarea sa în ceea ce privește interiorizarea obiectelor a fost presupunerea că numai „obiectele rele” frustrante au fost interiorizate din cauza nevoii copilului de a le „controla” (adică, de a le avea la dispoziție) pentru acele momente în care părintele era absent sau abuziv. El a presupus că interiorizarea este un eveniment psihic puternic, specific și defensiv și că obiectele bune și evenimentele bune nu erau interiorizate (cu excepția cazului special al „apărării morale”), deoarece acestea erau ușor accesibile copilului în lumea exterioară.
”Cea mai mare nevoie a unui copil este să obțină asigurarea concludentă
(a) că este iubit cu adevărat ca persoană de către părinții săi și
(b) că părinții lui îi acceptă cu adevărat dragostea.”
Numai în măsura în care o astfel de asigurare este disponibilă într-o formă suficient de convingătoare pentru a-i permite să depindă în siguranță de obiectele sale reale, el este capabil să renunțe treptat la dependența infantilă, fără a se îndoi. În absența unei astfel de asigurări, relația lui cu obiectele sale este plin de prea multă anxietate față de separare pentru a-i permite să renunțe la atitudinea de dependență infantilă; căci o asemenea renunţare ar echivala în ochii lui cu pierderea oricărei speranţe de a obţine vreodată satisfacerea nevoilor sale emoţionale nesatisfăcute.”
Acest citat extinde un alt concept al lui Fairbairn, acela de „fixare” a copilului asupra mamei atunci când nevoile acestuia nu erau satisfăcute. Fairbairn a înțeles logica copiilor și a recunoscut poziția imposibilă în care se aflau atunci când obiectele lor refuzau să satisfacă nevoile lor legitime de dezvoltare. Copilul ale cărui nevoi de dezvoltare sunt frustrate nu poate avansa în viață și nu poate ajunge la noi obiecte sau la noi niveluri de realizare; în schimb, el devine sclavul nevoilor sale de dezvoltare nesatisfăcute și se întoarce la obiectul(ele) care l-au privat. Fairbairn a înțeles, de asemenea, că acest obstacol în dezvoltare persista , indiferent de vârsta individului.
Observația din citatul precedent s-a dezvoltat în conceptul central al lui Fairbairn de „atașament față de obiecte rele”, care a fost pe deplin articulat în lucrarea sa.
Fairbarn a elaborat o teorie a minții prin descrierea dezvoltării și funcționării unei „structuri endopsihice”, structură ce se configurează în relațiile de obiect prin apelarea la mecanisme de refulare si clivaj al eului.
Ogden descrie astfel teoria mintii la Firbairn:
Într-un efort de a simplifica, și de a câștiga astfel un oarecare control asupra relației internalizate cu mama neiubitoare, bebelușul se angajează într-o manevră de tipul „divide et impera / dezbină și stăpânește” (1944). Bebelușul o clciveaza pe mama neiubitoare (obiectul intern) în două părți: mama chinuitoare și mama care respinge. Fairbairn nu explică modul în care a ajuns la ideea că bebelușul își cliveaza experiența cu mama neiubitoare în părți care chinuie și părți care resping.
Fairbairn propune ideea că un aspect al personalității bebelușului se simte atașat în mod puternic, incontrolabil de aspectul seducător al mamei obiect intern, în timp ce un alt aspect al personalității bebelușului se simte atașat fără speranță de aspectul respingător al mamei obiect intern. Ambele părți ale psihismului bebelușului – partea legată emoțional de mama seducătoare și partea legată de mama care respinge – sunt „clivate” de corpul principal, sănătos al eului (pe care Fairbairn îl denumește eu central). În același timp, aspecte ale personalității bebelușului care sunt identificate în întregime cu aspectele seducătoare și cu cele respingătoare ale mamei sunt și ele clivate din eul central. Astfel, sunt create două relații obiectale interne refulate (constituite din patru părți clivate ale eului central):
- relația sinelui chinuit (pe care Fairbairn îl numește eul libidinal) cu sinele-identificat-cu-obiectul chinuitor (obiectul excitant). Relația între eul libidinal și obiectul excitant este una de „iubire” adictivă din partea eului libidinal și de nevoie disperată din partea obiectului excitant de a stoarce dorință de la eul libidinal (dorință pe care obiectul excitant nu o va satisface vreodată)
- relația sinelui respins (sabotorul intern) cu sinele-identificat-cu-obiectul care respinge (obiectul rejectant). Aceasta este o legatura de resentiment. Natura iubirii patologice care îi unește pe sabotorul intern și obiectul rejectant nu este o legătură de ură, ci de iubire patologică care este trăită ca „resentiment” amar. (Fairbairn, 1944, p. 115). Nici obiectul rejectant nici sabotorul intern nu dorește sau este capabil să se gândească la, și cu atât mai puțin să renunțe la această legătură. De fapt nu este nicio dorință din partea vreunei părți de a schimba ceva în legătură cu dependența lor reciprocă. Puterea acelei legături este imposibil de supraapreciat. Obiectul care respinge și sabotorul intern sunt determinați să își hrănească sentimentele de a fi pe deplin nedreptățiți, înșelați, umiliți, trădați, exploatați, tratați nedrept, discriminați și așa mai departe. Nedreptatea la îndemâna celuilalt este resimțită a fi de neiertat. Întotdeauna este așteptată o scuză din partea celuilalt, dar niciodată oferită de vreunul. Nimic nu este mai important pentru sabotorul intern (sinele refuzat) decât să constrângă obiectul care respinge să recunoască durerea nemăsurată pe care el sau ea a cauzat-o.
Aceste două seturi de relații de obiect interne sunt refulate de eul central, fiindcă aspectul sănătos al personalității bebelușului (eul central) simte o furie intensă față de mama obiect intern neiubitor.
Obiectul excitant și obiectul rejectant sunt și ele părți ale sinelui, la fel cum sunt și eul libidinal și sabotorul intern. „Obiectele” interne excitante și rejectante sunt însoțite de sentimentul de ne-mine (not-me) fiindcă sunt părți ale sinelui rezultate din identificări complete cu trăsăturile excitante și rejectante ale mamei neiubitoare.
Astfel ”spre deosebire de punctul de vedere al lui Freud, conform căruia anxietatea de bază a unui copil este teama de a fi copleșit de pulsiuni, sau de convingerea lui Klein cum că personalitatea este organizată de anxietățile legate de pulsiunea de moarte, Fairbairn credea că anxietatea de bază a unui copil este rezultatul faptului că dragostea sa pentru mamă (obiect intern), o va goli și o va distruge pe aceasta, lăsându-l pe el însuși să se simtă disperat și epuizat.
Diferit de modelul structural al lui Freud în care refularea pulsiunilor era generată de eu (preocupat de realitate, siguranță) si supraeu (preocupat de moralitate, pedeapsă), refulatul la Fairbairn este reprezentat de relații (legături cu aspecte ale părinților care nu pot fi integrate, trăsături inaccesibile ale lor, adesea periculoase), amintiri și impulsuri, însă nu din cauză că sunt în sine traumatice sau interzise, ci pentru că ele sunt reprezentanți ai legăturilor periculoase cu obiectul. Refulantul este o parte a sinelui conectată cu trăsături ale părinților mai accesibile și mai puțin periculoase.
„Prin urmare, copilul devine asemenea trăsăturilor neresponsive ale părinților: deprimat, izolat, masochist, intimidat, etc. [ca non-eul parintilor]. Prin absorbția acestor trăsături de caracter patologic, el poate să se simtă conectat cu părintele care nu este disponibil în alte moduri. Însă această internalizare a părintelui creează inevitabil un clivaj al Eului: o parte a sinelui rămâne orientată către părintele real din lumea externă și caută reacții reale din partea lui, iar o altă parte a sinelui se reorientează către părintele iluzoriu ca obiect intern de care este legat.” (Mitchell)
Mai avem 2 legaturi, legaturi de dispret, dupa cum le numeste Ogden: Eul antilibidinal (sabotorul intern) atacă:
- fie obiectul excitant deoarece este prea dureros să tânjească după un obiect care nu va da satisfacție,
- fie eul libidinal deoarece sistematic nu-și poate satisface nevoile sau dorințele stimulate, fiind frustrate, și se întoarce împotriva propriilor dorințe pe care le disprețuiește, uraste (de ex. în anorexie, nevoia de a mânca este disprețuită și subiectul refuză sa mănânce).
„La prima vedere, sabotorul intern își merită numele: îl înjosește și îl face să se simtă rușinat pe eul libidinal pentru poftele sale infantile și atacă obiectul excitant pentru apetitul său nesfârșit pentru chinuire, seducere, înșelare și umilire. Dar disprețul și desconsiderarea pe care sabotorul intern le simte față de eul libidinal și față de obiectul excitant sunt născute din sentimentele sale de ură de sine, neputință și rușine privind propria sa căutare naivă, autoiluzorie, infantilă a iubirii obiectului care respinge. Consider că implicit în prezentarea pe care Fairbairn o face structurii lumii obiectuale interne se află ideea că furia și disprețul pe care sabotorul intern le îngrămădește asupra eului libidinal și obiectului excitant izvorăsc dintr-o brumă de recunoaștere a rușinii și umilirii pe care o simte apropos de propria sa dependență absolută de, și loialitate pentru, mama (obiectul intern) care respinge.”(Ogden)
”Fairbairn a numit acest atac ca fiind o refulare ostilă secundară. Istericii atacă și refulează în continuare obiectul excitant, astfel încât să poată rămâne inconștienți de dorul lor, deoarece durerea provocată de dorințe este mai intensă decât conștientizarea furiei. De exemplu, un cuplu, soț și soție care luptă ca pisicile și câinii rămân împreună pentru că lupta lor servește pentru a-și refula dorul comun, astfel încât să fie scutiți de durerea iubirii neîmpărtășite.” (Scharff)
Și eul libidinal poate ataca eul antilibidinal. Un exemplu este pacientul care intră arătând prea bine pentru a fi adevărat, deoarece își atacă propria agresivitate și o refulează. In contratransfer terapeutul s-ar putea ”să se simtă pregătit să-l sugrume pentru sfințenia lui”. Proiecția multiplă a părților eu-lui și a obiectului funcționează în toate direcțiile. ”Structura endopsihică este proiectată în transfer și dă naștere la identificări de contratransfer cu părți obiecte proiectate și părți eu-uri. Așa că Fairbairn ne-a ajutat să folosim contratransferul ca mecanism crucial de ghidare pentru terapeut.” (Scharff)
Fairbairn descrie in lucrările de mai târziu relația cu obiectul ideal, care este un obiect bun și care rămâne în conștiință fiind amestecat cu eul central și fiind perceput ca un sentiment general de încredere în lume. Obiectul ideal se bazează pe un obiect cu calități care nu sufocă sau supraexcită și care determină limitele fără a respinge. Astfel nevoile copilului sunt satisfăcute adecvat: experiența trăită nu este prea stimulativă, prea reținută, prea severă sau prea copleșitoare și, prin urmare, nu are nevoie de clivare.
Prin descrierea obiectului ideal, Fairbairn aduce o contribuție importantă prin aceea că dacă ceva este prea bun, poate deveni o problemă. In lucrarea sa despre stările isterice (1954) menționează ca pacienții isterici ”fiind incapabili să suporte multă seducție sau multă respingere, încearcă să găsească un obiect care nu îi amenință nici cu entuziasm, nici cu respingere. În consecință, ei au un obiect ideal dezbrăcat.” De aceea Scharff alege sa numească obiectul ideal, obiectul suficient de bun, împrumutând termenul lui Winnicott, considerând că termenul ideal poartă conotația kleiniană negativă de a fi supraidealizat
Teoriile despre relațiile de obiect formulate de Fairbairn și Klein sunt complementare, iar această complementaritate creează pentru noi, ca analiști, oportunitatea de a gândi/vedea cu „viziune/vedere binoculară”
Anca Sima
Bucuresti, aprilie 2022
Bibiografie
- Stephen A. Mitchell, Margaret J. Black - Experienta psihanalizei- Panorama psihanalizei contemporane, Ed. Trei, 2015
- David P. Celani - Fairbairn’s object relations theory in the clinical setting - COLUMBIA UNIVERSITY PRESS, 2010
- Thomas H. Ogden - Why read Fairbairn?, The International Journal of Psychoanalysis, 2010
- Thomas H. Ogden – Matricea mintii , Ed. Fundatia Generatia, 2021
- Jill Savege Scharff, David E. Scharff, The Legacy of Fairbairn and Sutherland Psychotherapeutic Applications, Ed. Routledge, 2005