Consideratii privind Teoria kleiniana a anxietăţii

Obiect şi relaţie de obiect la Melanie Klein

Loialitatea faţă de teoria pulsională a lui Freud i-a dat permanent Melaniei Klein senzaţia că e bine integrată în psihanaliza freudiană. Pentru Freud, obiectul avea un caracter foarte puţin personal. El constituia ceva asupra căruia era descarcată energia, fiind recunoscut numai în scopul căutării de plăcere. Ea s-a delimitat însă de aceasta, înfăţişând experienţa şi conţinutul psihic al anxietăţii pacientului în raport cu obiectele lui. Klein a constatat că poate păstra atât conceptul de "obiect" cât şi pe cel de "pulsiune", fiindcă relaţiile cu obiectele erau definite tocmai de impulsuri având surse libidinale (orale, anale, genitale). Ea a remarcat că obiectul îi apare copilului ca având intenţii şi motivaţii conforme propriilor impulsuri libidinale ale acestuia, active în momentul respectiv. De exemplu, copilul aflat în faza orală crede că şi obiectul poate să-l muşte, drept frustrare sau răzbunare. Relaţia copilului cu obiectul este o fantasmă cu actori şi naraţiune. Aşadar, obiectele constituie hrana vieţii fantasmatice a copilului, nu un simplu mijloc de satisfacere pulsională (deşi sunt utilizate şi aşa).

Anxietatea la Melanie Klein

De-a lungul timpului, teoriile psihanalitice ale anxietăţii au proliferat, în mare măsură, ele fiind legate de conflict. În primul moment, Freud a înfăţişat anxietatea ca fiind legată de conflictul dintre individ şi cerinţa unui comportament civilizat (desexualizat). Puţin mai tarziu, conflictul a devenit cel dintre libido şi pulsiunile de autoconservare, ce transformă libidoul stăvilit in anxietate manifestă.

O dată cu modificarea teoriei pulsiunilor a lui Freud (adoptarea teoriei dualiste a libidoului şi pulsiunii de moarte), conflictul începe să fie considerat (de către Klein) ca intern, între pulsiuni. Ea abordează anxietatea din perspectiva continutului fantasmatic, si nu al energiei din care derivă.

Definirea anxietăţii

Freud defineşte anxietatea ca fiind o reacţie a subiectului de fiecare dată când se află  într-o situaţie traumatică, adică supus unui aflux de excitaţii, de origine internă sau externă, pe care este incapabil să îl stapânească. Klein nu defineşte în mod specific anxietatea, considerând de la sine inţeles faptul că este o emoţie universală, iar conceptul este clar pentru toata lumea.

Originea anxietăţii

Ipotezele lui Freud cu privire la originea anxietăţii sunt:

a) la copiii mici excitaţia libidinală nesatisfacută este cea care se transformă în anxietate;

b) cel dintâi conţinut al anxietăţii este sentimentul de pericol al bebeluşului, teama că nevoia sa nu va fi satisfacută pentru că mama este „absentă” (este ulterior naşterii).

Klein avansează ipoteza că prima sursă externă a anxietăţii poate fi gasită în experienţa naşterii. Se pare că bebeluşul simte durerea şi disconfortul pe care le-a îndurat, dar şi pierderea stării intrauterine, ca pe un atac din partea unor forţe ostile. Aşadar, bebeluşul este expus încă de la naştere anxietăţii stârnite de înnăscuta polaritate a pulsiunilor – conflictul imediat între pulsiunea de viaţă  şi cea de moarte. Este, de asemenea, expus imediat impactului realităţii externe, atât de producătoare de anxietate (trauma naşterii), dar şi dădătoare de viaţă (căldura, iubirea şi hrana primite de la mama sa). Când este confruntat cu anxietatea produsă de pulsiunea de moarte, Eul o respinge. Această respingere a pulsiunii de moarte descrisă de Freud, din perspectiva Melaniei Klein,  constă parţial într-o proiecţie, parţial în convertirea pulsiunii de moarte în agresiune. Eul se clivează şi proiectează partea din el însuşi care conţine pulsiunea de moarte în afară, în obiectul extern primar – sânul. Astfel sânul, este resimţit ca si cum ar fi rău şi ameninţător pentru Eu, dând naştere unui sentiment de persecuţie, iar teama primară de pulsiunea de moarte este schimbată în teama de un persecutor. Partea din pulsiunea de moarte rămasă in Self este convertită în agresiune şi îndreptată împotriva persecutorilor.

Înţelesul anxietăţii

În aceasta secţiune vom discuta semnificaţia anxietăţii pentru individul care o simte şi nu sensul său ca afect.

În funcţie de localizarea pericolului perceput distingem între anxietate obiectivă şi anxietate nevrotică.

Pentru Freud  pericolul real  este un pericol pe care îl cunoaştem, ameninţarea venind din partea unui obiect exterior. Pericolul nevrotic vine din interior, din partea unei cerinţe pulsionale. El se referă la o interacţiune între aceste două  surse de anxietate şi consideră că  distincţia între  angoasa obiectivă şi angoasa nevrotică nu poate fi trasată cu precizie. Descriind frica fundamentală de pierdere traită de bebeluş, Freud spunea: „Bebeluşul încă nu poate să diferenţieze între absenţa temporară şi pierderea definitivă. Imediat ce simte lipsa mamei se poartă ca şi cum n-o va mai vedea vreodată şi sunt necesare  experienţe repetate de consolare, care dovedesc contrariul înainte ca el să înveţe că dispariţia ei este urmată de reapariţie”. Freud vede această situaţie atât  ca pe un pericol nevrotic, cât şi ca pe un pericol real („atunci când mama este absentă el nu mai este sigur de satisfacerea nevoilor sale şi este posibil sa fie expus celor mai jenante situaţii de tensiune”).

După Klein, aceste două principale surse ale fricii de pierdere traită de bebeluş pot fi descrise după cum urmează: una constă în dependenţa totală a copilului de mamă pentru satisfacerea nevoilor sale şi pentru eliberarea de tensiune. Anxietatea ce se naste din această sursă ar putea fi numită anxietate obiectivă. Cealaltă principală sursă  de anxietate derivă din temerea bebeluşului că mama iubită a fost distrusă de  impulsurile lui sadice sau o pândeste pericolul de a fi distrusă, iar această frică  - ce ar putea fi numită angoasă nevrotică – se raportează la mamă ca la un obiect extern (sau intern) bun, indinspensabil şi contribuie la impresia bebeluşului că el nu se va mai întoarce niciodată. Există de la bun început o interacţiune constantă între aceste două surse de anxietate, adică între angoasa obiectivă şi cea nevrotică sau, cu alte cuvinte, între angoasa cu sursă externă şi cea cu sursă internă (Klein, 1948).

Încă de la începutul vieţii pericolul extern este corelat cu pericolul intern izvorât din pulsiunea de moarte, copilul mic nu va putea percepe nicio situaţie de pericol cu sursă externă drept un pericol pur extern şi cunoscut. Această interacţiune între situaţiile  de pericol extern şi intern persistă pe tot parcursul vieţii.

Cand estimăm dacă anxietatea este sau nu nevrotică luăm în considerare cantitatea  anxietăţii din surse interne. Acest factor este legat de  capacitatea Eului  de a-şi dezvolta mecanisme de apărare adecvate împotriva anxietăţii, adică proporţia dintre intensitatea anxietăţii şi forţa Eului (Klein 1948).

Freud diferenţiază între  anxietatea automată şi anxietatea de semnal. Anxietatea automată constituie un raspuns spontan al organismului la o situaţie traumatică, iar anxietatea de semnal pune în evidenţă funcţia de apărare pentru Eu a anxietăţii – „simbol mnezic” al unei situaţii care nu este prezentă, dar care trebuie evitată.

Pentru Klein anxietatea este întotdeauna semnificativă şi ea distinge între doua forme principale de anxietate – anxietatea de persecutie şi cea depresivă – evidentiind că distinctia dintre cele două forme nu este in niciun caz fermă şi nici clară.

Anxietatea de persecuţie specifică poziţiei paranoid-schizoidă (la apogeu in primele 3-4 luni de viaţă) se leagă predominant de frica de anihilare a Eului, adică obiectul sau obiectele persecutoare vor intra în Eu şi vor copleşi şi anihila atât obiectul ideal cât şi Sinele. Aceste trăsături ale anxietăţii şi relaţiilor de obiect sunt paranoide, iar starea Eului şi a obiectelor sale este caracterizată de clivaj, adică schizoidă. Împotriva copleşitoarei anxietăţi de anihilare, Eul dezvoltă o serie de mecanisme de apărare - clivajul, proiecţia, introiecţia (folosite înca de la începutul vieţii), idealizarea, negarea omnipotentă şi identificarea proiectivă.

Anxietatea depresivă specifică poziţiei depresive (la apogeu în cel de-al doilea trimestru de viaţă) se naşte din ambivalenţă şi se leagă predominant de  vătămarea provocată de propriile  impulsuri distructive ale bebeluşului obiectelor interne şi externe pe care le iubeşte şi de care depinde.  Anxietatea depresivă este strâns legată de vinovăţie şi tendinţa spre reparaţie.  Experienţele de depresie şi chiar disperare cu care se confruntă bebeluşul când simte că şi-a ruinat cu desăvârşire şi irecuperabil mama şi sânul acesteia sunt intolerabile şi Eul foloseşte toate apărările pe care le are la dispoziţie împotriva acestei stări. Aceste apărări se încadrează în două categorii – reparaţia şi apărările maniacale. Organizarea apărărilor maniacale în poziţia depresivă include, la un nivel mai organizat, mecanismele deja utilizate in poziţia schizoid-paranoidă.

Funcţia anxietăţii

Pentru Freud, principala funcţie a anxietăţii este să ajute conservarea de sine a individului. Acest lucru este valabil atât pentru anxietatea automată, la naştere, deoarece corelaţiile organice au  scopul unei adaptări biologice, cât şi, mai târziu, când începe să funcţioneze anxietatea de semnal, ce are ca scop adaptarea psihologică. O altă funcţie este să contribuie la apărarea Eului de pericole, fie ele interne sau externe. Anxietatea mai are şi o funcţie structurantă – fiind una dintre forţele motivatoare din spatele renunţării oedipiene şi deci, în relaţie directă cu constituirea Supraeului.

Pentru Freud, aspiraţia spre normalitate are în vedere reducerea la minim a anxietăţii.

1. Klein subliniază rolul anxietăţii ca factor care propulsează dezvoltarea mentală, ca pe un „motor de dezvoltare”. Puterea Eului este legată direct de capacitatea de a tolera anxietatea, aceasta fiind o condiţie pentru contactul cu realitatea psihică şi exterioara şi deci, pentru creşterea emoţională.

Pentru Melanie Klein , nu reducerea cantităţii de anxietate este fundamentală (deşi acest lucru este luat în considerare), ci transformarea sa calitativă, care izvoraşte din capacitatea Eului de a tolera distribuirea şi modificarea acesteia.

Întreaga muncă teoretică și clinică a Melaniei Klein a adus și a condus la contribuţii specifice privind anxietatea:

• (1) La copii, anxietatea este legată de agresivitate, care se dezvăluie în joc;
• (2) Anxietatea ca un conflict pulsional;
• (3) Sublinierea conţinutului fantasmatic al anxietăţii;
• (4) Atacuri asupra corpului mamei;
• (5) Anxietatea psihotică;
• (6) Modificări în tehnică.  

Concluzii

1. Munca Melaniei Klein poate fi considerată ca fiind centrată pe problema anxietății şi a destinului acesteia. Modificând unele dintre conceptele lui Freud într-un mod progresiv, dar nu întotdeauna explicit declarat , ea şi-a centrat teoriile despre dezvoltarea şi funcţionarea normală si patologică pe ipotezele poziţiilor paranoid-schizoidă si depresiva,care privesc viata psihica prin prisma anxietatii si a apararilor si relatiilor de obiect corespunzătoare.

2. O altă idee centrală a gândirii kleiniene este că sinele trebuie înțeles ca fiind compus din relaţii între mai multe părţi. Această idee structurează modul de a conceptualiza sinele şi relaţiile în ambele poziţii şi depăşeşte preocuparea legată doar de obiectele parţiale.

3. Teoriile Melaniei Klein  au schimbat radical concepţia asupra naturii anxietăţii - de la o transformare fiziologică la un conţinut psihic. Aceasta reprezintă, chiar şi în prezent, una dintre cele mai importante distincţii între școala kleiniană şi alte curente psihanalitice.

Ana Mitu

Bucureşti, aprilie 2022

Bibliografie:

• Bianchedi, E., Boschan, L., Cortinas, L, Piccolo, E., Theories on anxiety in Freud and Melanie Klein, Int. J. Psycho-Anal. Buenos Aires, (1988).
• Blass, R., On ‘the fear of death’ as the primary anxiety: How and why Klein differs from Freud, Heythrop College, London, (2013).
• Bowlby, J., Separation Anxiety: a critical review of the literature, Child Psychology and Psychiatry. 1, pp. 231 to 269. Pergamon Press Ltd. Printed in Gra.t Britain, (1960).
• Greenberg, J., Mitchell, S., Object relations in psychoanalytic theory, Harvard University Press, (1983).
• Hinsehelwood, R.D., Dictionarul psihanalizei kleiniene, ESF- Cluj, (1989).
• Klein, M., Invidie si recunostinta, Ed. Trei, Bucuresti, (2008).