Contribuții privind perspectiva lui Winnicott asupra anxietății

Ogden structurează contribuția lui Winnicott în teoria relației de obiect în 3 perioade importante în dezvoltarea persoanei:

Perioada obiectului subiectiv

Viața bebelușului începe într-o stare de neintegrare, cu fragmente de experiență împrăștiate și difuze. Organizarea propriei experiențe a bebelușului se construiește pe percepțiile organizate ale mamei cu privire la bebeluș. Mama asigură un mediu susținător la adăpostul căruia copilul este conținut și perceput și sinele bebelușului se dezvolta.

Eșecul în asigurarea acestui mediu conduce la:

• inabilitatea de a actualiza creațiile halucinatorii și nevoile bebelușului atunci când acesta este excitat,
• ingerințe asupra experienței de neintegrare a bebelușului din stările de repaos.

Ambele tipuri de eșec au un impact negativ major și sunt atacuri la continuitatea ființării, având ca rezultat anihilarea sinelui bebelușului.

Atunci când bebelușul trăiește o ingerință din exterior, i se pretinde ceva, solicitând un răspuns, bebelușul este smuls din starea de repaus și forțat să răspundă, fiind obligat să-și abandoneze propriile dorințe, să accepte prematur natura firavă și nerealistă a propriilor cereri, să se plieze pe ceea ce ii este oferit. Consecința majoră a ingerințelor prelungite este fragmentarea experienței bebelușului și apariția sinelui fals. Sinele adevărat, sursa emoțiilor spontane, a imaginilor și a gesturilor, se va ascunde, evitând cu orice preț posibilitatea de a se exprima, de a fi văzut sau de a i se răspunde – toate fiind echivalente cu anihilarea.

Sinele fals - oferă iluzia unei existențe personale, al cărei conținut este construit ca răspuns la așteptările și cererile materne și “monitorizează cu vigilență, și se adaptează la nevoile conștiente și inconștiente ale mamei, oferind o protecție exterioară Sinelui autentic care își permite intimitatea de care are nevoie pentru a-și menține integritatea.“ (Ogden )

Două tipuri de angoasă sunt generate în procesul de hrănire a sugarului, prin pulsiunea biologică, foamea, care îl face pe bebeluș neîndurător, neintenționând să rănească mama:

1. un tip de angoasă este dată de percepția bebelușului că după hrănire mama nu mai este cea care era înaintea atacului lui canibalic “ există un gol acolo unde înainte era o bogăție”
2. după hrănire, pe lângă faptul că este neliniștit în privința golului imaginat în corpul mamei este, de asemenea, prins în lupta din interiorul Sinelui, “o luptă între ceea ce este simțit ca fiind bun, adică suportiv pentru Sine și ceea ce este simțit ca fiind rău, adică persecutor pentru sine”

Reușita luptei lui este modul în care mama îl susține, îi asigură nevoile:

• mama mediu asigură funcția de holding în perioada de repaus,
• mama obiect - victima fantasmelor neîndurătoare și a atacurilor copilului din stările excitate.
• Mama trebuie să supraviețuiască stărilor excitate și să susțină situația în timp, în așa fel încât copilul să ajungă să aibă încredere în rezistența ei și să perceapă distructivitatea mai puțin-omnipotentă a nevoilor și fantasmelor proprii.
• Mama trebuie să-i ofere copilului oportunitatea de a contribui, de a o împăca, de a o consola. Doar dacă reparația este posibilă, vinovăția simțită de copil față de distructivitatea sa poate fi tolerată și poate apărea capacitatea de îngrijorare.

Capacitatea de îngrijorare face trecerea de la omnipotența infantilă la percepția obiectivă și la relația de obiect.

Anxietatea depresivă izvorăște din integrarea mamei mediu cu mama obiect.

Perioada fenomenelor tranziționale

Fenomenele și obiectele tranziționale fac legătura între subiectiv și obiectiv, lume internă și realitate externă. Fenomenul tranzițional este spațiul care conectează și separă interiorul și exteriorul și este legat inextricabil de joc și creativitate.

Pentru stabilirea unui obiect tranzițional este necesar un acord tacit între adulți și copil de a nu pune la îndoială originea și natura obiectului. Părintele se poartă ca și cum copilul ar fi creat obiectul și are un control asupra lui, și în același timp, îi recunoaște existența și  în lumea altor oameni. Experiența tranzițională își are originea în capacitatea copilului de a se juca, în forma adultă se reflecta în capacitatea de a ne juca cu fantasmele, ideile și posibilitățile lumii într-un fel care lasă, în mod continuu, loc pentru surpriză, originalitate și nou.

Surse ale anxietății

• Jocul “ angoasa constituie întotdeauna un factor în jocul unui copil și, deseori, este un factor major. Amenințarea unei angoase excesive conduce la jocul compulsiv sau la cel repetitiv ori la o căutare exagerată a plăcerilor venite din joc; iar dacă angoasa este prea puternică, jocul eșuează într-o pură exploatare a gratificării simțurilor. ….atâta timp cât copii se joacă de plăcere, li se poate cere să se oprească, în timp ce, atunci când joaca are de a face cu angoasa , nu putem să-i îndepărtăm de ea fără a cauza tulburare, angoasă actuală sau noi apărări împotriva angoasei (precum masturbarea sau reveria). ”De ce se joacă copii 1942”.
• Amenințarea de anihilare
  • Eșecul mamei ca mediu conținător; Ogden afirmă că multe tulburări de somn cronice reflectă o tulburare în formarea acestui mediu intern conținător. Adormirea implică un act de încredere în capacitatea noastră de a menține existența în timpul în care abdicăm de la aproape toate formele de control conștient.
  • Exemplul cu inginerul căsătorit cu o femeie cu 20 ani mai mare, care nu putea lucra în garaj atunci când soția nu era în casa, dar care se enerva când aceasta îl vizita în garaj.
• Adicția la mamă ca obiect - în cabinet teama de adicție la terapeut
  • Fain a observat multe mame de bebeluși care interferau cu încercările copilului de a-și oferi substitute pentru prezența lor fizică (ex: suptul degetului) făcând astfel copilul complet dependent de prezenta reală a mamei ca obiect.
  • Exemplul cu pacientul care își roagă terapeutul să telefoneze ptr. el la o școală vocațională, și deîndată ce terapeutul îi comunică ce a aflat, pacientul se înfurie și dispare 3 săptămâni. În supervizare terapeutul a înțeles că pacientul era anxios prin dezvoltarea unei dependențe de terapeut care încerca să îl transforme într-un bebeluș.
• Separarea - experiența absenței mamei ca obiect
  • Pierderea mamei ca obiect aduce o reacție de tristețe, singurătate, vinovăție, uneori dezolare. Dacă a fost atinsă capacitatea de a fi singur (mama a fost internalizată ca mediu) se poate supraviețui acestei pierderi. Altfel poate fi un eveniment catastrofal, la care se răspunde cu un sentiment de pierdere de sine (persoana poate simți că se dizolvă).

Ogden: “În perioada fenomenelor tranziționale pacientul/bebelușul nu trebuie confruntat abrupt cu experiența faptului că are o minte proprie, că dispune de o arie proprie de experiență în care să își gândească propriile gânduri, să își simtă propriile sentimente, să se joace. Bebelușul are nevoie de timp să descopere acest lucru singur” Conform lui Mahler, este exersarea sub-fazei de separare - individuare”

Perioada relațiilor cu obiectul întreg

În perioada de relaționare cu obiectul întreg, bebelușul se angajează în procesul de renunțare la obiectul intern - omnipotent, oferind loc obiectului extern - mama reală.

Ogden afirmă „în termeni psihologici obiectul intern trebuie distrus constant în fantasma inconștientă pentru a face în permanență loc redescoperirii obiectului extern”.

Experiența absenței mamei ca obiect aparține poziției depresive

Când obiectul intern nu a reușit să supraviețuiască (fizic, emoțional să fie prezent când trebuie pentru copil) bebelușul este nevoit să își întărească legătura cu obiectul intern omnipotent, acesta devenind singura formă de securizare disponibilă pentru el.

Incapacitatea bebelușului de a renunța la obiectul intern este atunci:

• Când obiectul extern eșuează în a fi prezent pentru a prinde bebelușul atunci când acesta are curajul de a-și da drumul în brațele sale,

sau

• când experiența iluziei obiectului subiectiv nu i-a insuflat bebelușului suficientă încredere încât să își permită să își dea drumul în brațele unui obiect extern pe care nu l-a văzut încă.

Individul devine prizonierul lumii magice a obiectului intern de care se agață în mod rigid.

Va dezvolta o capacitate scăzută de a relaționa cu obiectele externe.

Concluzie:

În viziunea lui Winnicott angoasa de separare este legată de tulburările dezvoltării emoționale precoce și impune adaptarea situației analitice și a cadrului, mai curând decât folosirea interpretării.

El evidențiază 2 tipuri de perturbări în dezvoltarea psihică, în care analistul se va așeza diferit pentru fiecare stil:

1. Un nivel primitiv – pacienții în acest stil nu au capacitatea de a comunica în plan verbal și nu au acces la interpretare. Analistul va răspunde printr-o amenajare a situației analitice, va adopta o atitudine în care interpretarea nu va fi făcută la acest tip de regresie.
2. Un nivel nevrotic – în acest caz pacientul a depășit stadiul preocupării ptr obiect, fiind capabil să comunice verbal și va putea primi interpretările. În analiză, terapeutul oferă pacientului o echivalență a îngrijirilor materne prin care îi permite să regreseze și să o apuce pe un drum nou.

Bibliografie:

• Dr. Thomas H. Ogden – Matricea minții- relațiile de obiect și dialogul psihanalitic- Ed. EFG 2021
• The international Journal of psychoanalysis - The observation of infants in a set situation – D. Winnicott
• Limbajul lui Winnicott – Jan Abram - Ed. EFG 2013
• Winnicott, D. (2002) - Consultația terapeutică a copilului - Ed. EFG
•  

Aprilie 2022