De(spre) Anxietate ...din perspectiva teoriei atașamentului

De/spre anxietate din perspectiva atașamentului

Despre anxietate din perspectiva atasamentului

De/spre anxietate din perspectiva atașamentului

Lector - Dana Boțan

Teoria atașamentului este o teorie a dezvoltării timpurii care subliniază primatul relației timpurii dintre sugar și îngrijitor. Premisa sa centrală este că motivația sugarului de a dezvolta atașamente de susținere cu îngrijitorul primar este intrinsecă existenței umane, dictată de presiunile evolutive și cheia supraviețuirii speciei.

Teoria atașamentului afirmă că există un sistem comportamental de atașament înnăscut care este egal ca statut motivațional cu cel al hrănirii și al sexului (Bowlby, 1969/1982).

Tiparele de atașament, evidente până la vârsta de un an, sunt esențiale în diferențierea sentimentului de sine, a capacităților cognitive, a relațiilor cu obiectele și a capacității de modulare afectivă. Atașamentul nesigur și mai ales dezorganizat pare a fi un factor de risc nespecific, dar cert, atât pentru psihopatologia copilăriei, cât și a perioadei adulte (Deklyen și Greenberg, 2008; Lyons-Ruth și Jacobvitz, 2008).

Mai mult, capacitatea îngrijitorului primar de a reflecta asupra propriei istorii de atașament este predictivă pentru modelul de atașament al copilului său. Aceste tipare sunt asociate cu modele de lucru interne ale atașamentului (Bowlby, 1969/1982, 1973) și, prin urmare, cu reprezentări mentale.

O capacitate mentală cheie ce rezultă din atașamentul sigur sau din rezolvarea tulburărilor de atașament este funcția autoreflexivă sau mentalizarea (Mayes și Cohen, 1992, 1996; Fonagy și Target, 1996b, 1998). Istoricul atașamentului și capacitatea de a mentaliza par să joace un rol semnificativ în sănătatea mintală și în anumite tipuri de psihopatologie.

Teoria atașamentului a avut în psihanaliză o istorie lungă și pestrița. Când a fost prezentată, a provocat expulzarea inițiatorului său, John Bowlby, din Societatea Psihanalitică Britanică, din cauza insistenței lui J. Bowlby că nevoia de gratificare orală și alte forme de gratificare libidinală erau secundare unui impuls independent de a se atașa. Concentrarea lui Bowlby asupra comportamentului copiilor și a importanței relațiilor reale a fost, de asemenea, incompatibilă cu accentul dominant din psihanaliză asupra vieții mentale interne și a vicisitudinilor pulsiunilor libidinale și agresive. În timp ce psihanaliști precum Hartmann (1939a), Erikson (1950), Spitz (1965) și Winnicott (1965) au recunoscut impactul mediului asupra dezvoltării copilului și structurării simultane a sinelui și a celorlalți care are loc în timpul dezvoltării, opera lui J. Bowlby a fost, totuși, în mare măsură respinsă (Holmes, 1993).

Teoria atașamentului ca atare nu a început să intre în main-streamul psihanalitic până când paradigmele de cercetare introduse de M. Ainsworth și M. Main nu au făcut o punte între comportamentul de atașament și reprezentarea sa mentală. Acest lucru a facilitat reintroducerea teoriei atașamentului în sistemul psihanalitic, care a condus la modificarea teoretică din ce în ce mai importantă a psihanalizei clasice, în special în domeniul analizei copiilor. Fonagy și colegii săi au jucat un rol important în extinderea ideilor derivate din teoria și cercetarea atașamentului în mod direct, în literatura psihanalitică. Pentru unii teoreticieni, în special pentru cei interesați de traume, personalitatea limită și tulburările disociative, istoria atașamentului a eclipsat importanța impulsurilor sexuale și agresive în dezvoltarea personalității.

  1. Bowlby a fost puternic influențat de colegii dintr-o varietate de discipline, inclusiv biologie, evoluție și etologie. Teoretizarea lui despre atașament urmează tradiția darwiniană; comportamentul de atașament al sugarului rămâne în repertoriul uman, deoarece proximitatea față de mamă face ca supraviețuirea să fie mai probabilă. J. Bowlby a fost inspirat de lucrările lui Lorenz legate de amprentarea mentala de la naștere a gâștelor, de cercetările lui Harlow privind privarea maternă la primate și de lucrările lui Spitz (1946). Studiile observaționale ale lui Spitz asupra sugarilor au demonstrat două tulburări de atașament severe, potențial fatale - depresia anaclitică și spitalizarea (hospitalism), care rezultă din privarea maternă în timpul primului an de viață. În lucrările sale timpurii, J. Bowlby a observat importanța critică a legăturii copilului cu mama sa în studiul său asupra infractorilor minori (Bowlby, 1944; Cassidy, 2008). Bowlby (1969/1982) a continuat să teoretizeze că sugarul este predispus la naștere să formeze un atașament față de îngrijitori și programat biologic să se adapteze la cerințele particulare ale relației de îngrijire.
  2. Bowlby a identificat cinci răspunsuri instinctive care reglează proximitatea față de îngrijitor și sunt componentele cheie ale sistemului comportamental de atașament: supt, zâmbet, agățat, plâns și urmărire. Când bebelușul devine speriat (fie de un stimul intern, cum ar fi foamea, fie de un factor extern, cum ar fi o schimbare a mediului), sistemul de atașament devine activ și copilul caută liniștea din contactul fizic cu persoana care îl îngrijește. Când copilul se simte calm și în siguranță, sistemul este dezactivat și comportamentele de atașament ale copilului încetează. Un copil sigur se simte liber să se angajeze într-un comportament explorator, la distanță de figura de atașament, folosind-o ca bază sigură.

Pentru Bowlby, calitatea îngrijirii și natura primelor legături afective ale copilului stabilesc orientarea esențială a copilului și sentimentul de securitate în relații și în sine. Aceste orientări sunt reprezentate în modelele de lucru interne ale atașamentului (Bowlby, 1969/1982), care se dezvoltă în urma schimburilor reciproce continue între copil și îngrijitor. În general, un model de lucru intern constă în reprezentări mentale ale figurii de atașament, ale sinelui și ale relației dintre cei doi, care direcționează evaluările ulterioare ale interacțiunilor cu figurile de atașament și îi permite copilului să prezică cum să angajeze cel mai bine îngrijitorul său în propria îngrijire. Dacă figura de atașament recunoaște în mod consecvent nevoia copilului de protecție și confort, respectând în același timp nevoia acestuia de a explora în mod autonom mediul înconjurător, este probabil ca și copilul să dezvolte un model de lucru intern al sinelui, ca fiind încrezător și apreciat. În schimb, dacă nevoia copilului atât de confort, cât și de autonomie sunt respinse sau nu sunt recunoscute, este probabil ca el să construiască un model de lucru intern al sinelui ca nedemn sau incompetent (Bretherton, 1992).

Deși Bowlby a fost expulzat din psihanaliza tradițională, el a fost ușor acceptat de adepții psihologiei dezvoltării. Colaborarea sa cu clinicianul și cercetătorul M. Ainsworth a stabilit credibilitatea teoriei atașamentului în psihologia academică; totuși, această colaborare l-a îndepărtat și mai mult de comunitatea psihanalitică.

  1. Ainsworth a dezvoltat o procedură de cercetare (The Strange Situation) pentru a evalua diferențele individuale în organizarea atașamentului (Ainsworth și colab., 1978). Ea a descris modele distincte de atașament, dintre care s-a constatat că fiecare se raportează în moduri legitime la diferențele din relația timpurie mamă-copil.
  2. Main a documentat mai târziu modele similare în amintirile adulților despre experiența copilăriei timpurii (M. Main, Kaplan și Cassidy, 1985) prin interviul „Adult Attachment Interview” - AAI .

Tipare de atașament: securizat-autonom, evitant, ambivalent și dezorganizat. Important este că, diferențele în organizarea atașamentului matern sunt legate de categoria de atașament a copiilor, indicând transmiterea intergenerațională a atașamentului. Datorită accentului pus pe reprezentările mentale ale atașamentului la adulți, mai degrabă decât accentul mai comportamental al cercetării lui M. Ainsworth, munca lui M. Main a fost esențială în stimularea interesului pentru atașament și procesele conexe din psihanaliză (Slade, 2000, 2008). De exemplu, munca ei l-a inspirat pe Peter Fonagy și colegii săi să caracterizeze funcția autoreflexivă și să dezvolte teoria mentalizării, reunind elemente esențiale ale atașamentului și teoria psihanalitică contemporană. Cu toate acestea, studiul problemelor legate de atașamentul copiilor nu a fost niciodată complet absent din cercurile psihanalitice. După cum s-a menționat anterior, cercetările lui Spitz l-au influențat pe Bowlby, precum și pe cercetătorul-psihanalist S. Fraiberg.

Selma Fraiberg - în observația ei asupra sugarilor care au experimentat abuzuri severe recurente, violență, neglijare și/sau privare - a descris stări patologice de atașament pe care le-a numit apărări patologice ale sugarului. Cercetătorii din alte discipline au susținut, de asemenea, idei similare despre rolul critic al legăturii mamă-copil în dezvoltarea normală, cum ar fi, de exemplu, pediatrii Klaus și Kennell (1976/1982), care au propus teoria legăturii.

Cu toate acestea, teoria atașamentului a servit ca un stimul critic pentru cercetarea observațională informată psihanalitic a sugarului, care se concentrează pe diada mamă-copil.

Astfel de cercetări documentează structurile timpurii de influență reciprocă, specificând modul în care fiecare persoană este afectată de propriile răspunsuri, de autoreglare, precum și de comportamentul partenerului său, de reglare interactivă (Tronick, 1989; Beebe, Jaffe și Lachmann, 1992; Beebe și Lachmann, 2003).

Observații ale reglementărilor reciproce au fost făcute în fiecare modalitate examinată, de exemplu, vocalizarea, privirea (Beebe și Stern, 1977) și implicarea afectivă generală (Tronick, 1989). Influențele reciproce în potrivirea afectului și sincronizarea (timing) dintre sugar și îngrijitor oferă fiecărui partener o bază comportamentală pentru cunoașterea și intrarea în lumea perceptuală și temporală, în stările emoționale ale celuilalt. Ceea ce copilul ajunge să reprezinte intra-psihic este un proces interactiv delicat receptiv: acțiuni-de-sine-în-relație-cu-acțiunile-altul. Implicația acestui model de proces interactiv de reprezentare este că experiențele de sine și ale celuilalt în domeniul social sunt structurate simultan și sunt indisolubil legate. Implicațiile deraierii în diade pot fi severe pentru organizarea experienței copilului. De obicei, diada remediază greșelile de comunicare, iar aspectul de influență reciprocă al interacțiunii rămâne intact. Dar perechea poate fi „neacordată” sau într-o interacțiune aversivă. S-a demonstrat că transmiterea psihopatologiei materne și efectele depresiei materne au ca rezultat un atașament nesigur la sugar (Beebe și colab., 2008).

Observarea părinte-copil definește modele sociale precise individuale și diadice de comportament care organizează relațiile timpurii, cu implicații directe pentru intervenția timpurie.

Cercetările concentrate pe diada mamă-copil și alte domenii ale cercetării atașamentului au facilitat, de asemenea, o înțelegere mai nuanțată a situației clinice, în special contribuția intersubiectivității și a diadei analitice la eficacitatea tratamentului.

În plus, în contracararea criticilor la adresa teoriei atașamentului, Slade (2000) a susținut că înțelegerea de către clinician a modelelor de atașament nu îi restrânge gândirea categorică sau reducționistă. Ea permite o înțelegere nuanțată a modurilor în care dificultățile de atașament devin manifeste în relația analitică și oferă un context în care pot avea loc schimbări în procesele de reprezentare de bază.

Bibliografie:

Traducere: Psychoanalytic Terms & Concepts, Edited by Elizabeth L. Auchincloss, MD and Eslee Samberg, MD, American Psychoanalytic Association

Bowlby, John.,O baza de siguranta, Bucuresti, Editura Trei, 2011