Despre predarea psihanalizei

Predarea psihanalizei nu este mai puțin o artă decât practica psihanalizei. Așa cum este adevărat în experiența analitică, a preda psihanaliza implică un efort de a crea spații în care pot apărea noi forme de gândire și de visare, atât în ceea ce privește teoria psihanalitică, cât și practica clinică. Bazându-se pe experiența sa de a conduce două seminarii psihanalitice în curs de desfășurare, fiecare în al 25-lea an, autorul oferă observații cu privire la (1) predarea textelor analitice prin citirea lor cu voce tare, rând cu rând, în cadrul seminarului, cu accent pe modul în care scriitorul gândește / scrie și pe modul în care cititorul este schimbat de experiența cititului; (2) tratarea prezentărilor clinice de caz ca experiențe în visarea colectivă, în care membrii seminarului se folosesc de propria lor visare în stare de veghe pentru a asista prezentatorul în aspectele de vis ale experienței sale cu pacientul , pe care perechea analitică nu a putut să le viseze anterior; (3) citirea poeziei și ficțiunii ca modalitate de a spori capacitatea membrilor seminarului de a fi conștienți și în viață de efectele create de utilizarea limbajului de către pacient și analist; și (4) învățarea putintei de a depăși ceea  ce s-a crezut că se știe despre desfășurarea activității analitice, adică a învăța să uiți ceea ce ai învățat.
Thomas H. Ogden

Predarea psihanalitică deschide în cel mai bun caz un spațiu pentru gândire și visare în situații în care tendinta  (de înțeles) este de a închide acel spațiu. A umple acel spațiu ca învățător înseamnă a predica, a disemina , a perpetua dogma; a nu o umple înseamnă a crea condiții în care cineva poate deveni deschis la posibilități anterior de neconceput. În ceea ce privește predarea psihanalizei clinice, un obiectiv central al predării analitice este îmbunătățirea capacității analistului de a visa acele aspecte ale experienței sale în situația clinică pe care nu a fost în stare să o viseze anterior.

Observațiile privind predarea analitică pe care le ofer în această lucrare sunt extrase în primul rând din experiențele mele în predarea a două seminarii săptămânale, fiecare în prezent în al 25-lea an. Voi începe prin a descrie cadrul în care am predat și apoi voi discuta următoarele patru aspecte ale predării analitice pe care le-am considerat deosebit de importante în transmiterea a ceea ce consider a fi calități esențiale ale psihanalizei: (1) un mod de a citi scrierea analitică; (2) predarea clinică ca formă de visare colectivă; (3) citirea poeziei și ficțiunii ca experiență în „antrenarea  urechii”; și (4) arta de a învăța să uiți ceea ce ai învățat.

Cadrul

În 1982, am început să predau două seminarii săptămânale a câte 90 de minute, la mine acasă. Am co-condus una dintre acestea cu colegul și prietenul meu, Bryce Boyer, până la moartea sa în 2001. Ambele seminarii sunt deschise și continuă pe tot parcursul anului. Formatul seminariilor s-a schimbat minim de-a lungul deceniilor. Trei sau patru ședințe consecutive de seminar în care se discută o lucrare alternează cu trei sau patru întâlniri în care un membru al seminarului prezintă activitatea analitică curentă cu unul dintre pacienții săi. În timpul întâlnirilor clinice, prezentatorul citește note de proces din cea mai recentă sesiune sau două și include la fel de multă reverie și alte experiențe de contratransfer pe cât se simte confortabil să le ofere.

Calitatea de membru al seminariilor a devenit destul de stabilă. Mandatul celor 10 până la 12 membri ai fiecărui seminar este, în medie, mai lung de cinci ani. Natura deschisă a seminariilor, în o logicã în a avea tot timpul din lume pentru a urma un caz sau pentru a citi o lucrare sau pentru a urma chiar o tangentă (atâta timp cât rămâne interesantă și productivă). Ceea ce nu atingem intr- o săptămână, vom atinge in  următoarea, sau poate in săptămâna de după aceea. (A se vedea Ogden, 2005a, privind importanța „timpului de pierdut” în supravegherea analitică.)

Totul despre seminarii este voluntar. Grupurile nu sunt asociate cu niciun program de formare; nu se acordă niciun certificat de participare; nimeni nu este obligat să prezinte un caz sau chiar să intre în discuții. Membrii seminarului sunt liberi să părăsească seminarul în orice moment, fără explicații și, în măsura în care am fost în măsură să determin, putem pãrãsi seminarul fără a fi văzuți ca fiind neloiali față de grup sau sã percepem întreaga experienţã ca pe un eșec. Un număr de persoane au părăsit seminarul după mai mulți ani de participare și s-au întors, un deceniu sau cam așa ceva, mai târziu. Alții au participat la seminarii doar pentru câteva sesiuni sau câteva luni înainte de a decide că nivelul de discuție, procesul de grup sau o altă calitate a seminarului nu li s-a potrivit.

Organizarea seminariilor a variat de-a lungul timpului, dar a existat întotdeauna o gamă largă de niveluri de experiență clinică și stăpânirea teoriei psihanalitice printre membri. În timp ce marea majoritate a membrilor seminarului au fost în practica clinică timp de cel puțin 15 ani, au existat întotdeauna şi participanți care au fost destul de noi în domeniu. În ultimul timp, aproape toți membrii unuia dintre seminarii au finalizat formarea analitică formală, în timp ce puțini dintre membrii celuilalt seminar au făcut acest lucru. În ciuda acestei diferențe, găsesc că atât vioiciunea, cât și nivelul de sofisticare al discuțiilor care au loc în cele două grupuri sunt comparabile.

Un mod de a citi scrisul analitic

În decursul deceniilor de lectură a textelor analitice în cadrul seminariilor, am devenit din ce în ce mai conștient de inseparabilitatea ideilor unui autor  de modul în care el folosește limbajul pentru a prezenta aceste idei. A avea idei este un fenomen destul de diferit de a vorbi despre ideile cuiva, iar a vorbi ideile cuiva este destul de diferit de a prezenta aceste idei în scris. O lucrare analitică nu trebuie să includă numai gândirea originală, ci trebuie să „lucreze” ca o bucată de scriere și ca o experiență în citire. A discuta pur și simplu o versiune parafrazată a unora dintre ideile dezvoltate într-o lucrare analitică înseamnă a pierde legătura cu faptul că hârtia este o bucată de scris. Cuvintele, sintaxa, vocea, propoziția și structura paragrafelor, și așa mai departe, toate contribuie la efectele create în mediul limbajului. În consecință, în ultimii șapte sau opt ani, mi s-a părut că, atunci când studiem o lucrare analitică sau o carte, nu este doar preferabil, ci esențial să citim cu voce tare lucrarea din seminar, propoziție cu propoziție, paragraf cu paragraf. A face altfel mi se pare echivalent cu a studia o poveste scurtă exclusiv prin intermediul repovestirii intrigii.

Citirea unui text, cum ar fi « Doliul si melancolia » a lui Freud (1917) « Dezvoltarea emoțională primitivă » a lui Winnicott (1945) sau « Un om norocos: povestea unui medic de țară (1967) a lui Berger și Mohr a necesitat două până la trei luni de seminarii săptămânale; citind lucrarea lui Bion « Învățând din experiență » (1962) a durat aproape un an. A devenit rapid evident în citirea de lucrări și cărți în acest fel că scrisul bun poate rezista testului de a fi citit cu voce tare; scrisul mediocru nu poate.

Experiența mea în conducerea seminariilor cu citirea atentă a textelor se reflectă într-o serie de lucrări pe care le-am scris de-a lungul ultimului deceniu (Ogden, 1997a, 1997b, 1998, 1999, 2000, 2001a, 2001b, 2002, 2003a, 2004a, 2005b, 2006). Aceste lucrări s-au conturat și au fost modelate de lecturile apropiate pe care le-am făcut în cadrul seminariilor. (Pentru mine, învățătura și scrisul sunt inseparabile: Scriu ceea ce predau și predau ceea ce scriu.)

Am constatat, indiscutabil, că citirea unui text cu voce tare, propoziție cu propoziție, a modificat profund natura și calitatea discuțiilor care au loc în cadrul seminariilor. Simt că nu discutăm pur și simplu ideile unui autor, ci ne cufundăm intelectual și emoțional în modul în care autorul gândește/scrie, cum vorbește, ce prețuiește, cine este, cine devine și, poate cel mai important, cine devenim ca o consecință a experienței de a citi împreună lucrarea.

Când scrisul este bun, autorul creează în experiența citirii ceva de genul fenomenului pe care îl discută. De exemplu, citind cu voce tare « Descreşterea complexului Oedip » (1979), se poate auzi tensiunea dintre Loewald, freudianul clasic serios și Loewald, revoluționarul.1

Loewald vede complexul Oedip nu ca un proces de internalizare a interdicțiilor parentale în fața amenințării castrării; Mai degrabă, el vede complexul Oedip ca fiind fantastic și, după cum voi discuta, uciderea efectivă a părinților oedipieni efectuată în procesul emancipării copilului de autoritatea părintească. Revoltându-se și însușindu-și autoritatea părinților stau la baza stabilirii de către copil a unui sentiment de sine care este responsabil pentru el însuși și cãtre el însuși. Paricidul oedipal este urmat, în sănătate, de ispășirea pentru crimă și restituirea către părinți a autorității lor (acum transformată) ca părinți ai unui copil care este din ce în ce mai autonom.

1 Aici, și în secțiunile următoare ale acestei lucrări, încerc nu doar să-i spun cititorului despre ce e vorba  in  predarea  psihanalizei , ci să-i arăt cititorului ceva despre cum predau.

Astfel, complexul Oedip, pentru Loewald, este în mod fundamental o bătălie între părinți și copii care mediază succesiunea generațiilor (vezi Ogden, 2006, pentru o lectură atentă a lucrării lui Loewald din 1979).Se poate auzi în sunetul cuvintelor și propozițiilor lui Loewald propria „dorință de emancipare” (1979, p. 389) de la înțelepciunea psihanalitică convențională a timpului său:

Dacă nu ne îndepărtăm de limbajul direct, în rolul nostru de copii ai părinților noștri, prin emanciparea autentică ucidem ceva vital în ei – nu toți într-o singură lovitură și nu în toate privințele, ci contribuim la moartea lor. Ca părinți ai copiilor noștri, avem aceeași soartă, dacă nu-i diminuăm. (p. 395)

În acest pasaj, există un ansamblu de cuvinte monosilabice puternice (ceea ce este neobișnuit pentru Loewald): psihiatru, contondent, rol, ucidere, soartă. Putem auzi și simți în aceste cuvinte – cuvinte pământești, Anglo-saxone – caracterul neîntrerupt al pulsului corpului, o chestiune de rezistenţã a unui eveniment care urmează celui următor în viața de zi cu zi. Experiența creată în limbaj surprinde ceva din procesul obișnuit și extraordinar al succesiunii generațiilor, al mișcării vieții și responsabilității de la o generație la alta. Această mișcare a responsabilității are loc chiar în experiența citirii sub forma trecerii ideilor de la o generație de analiști la alta, de la Freud la Loewald, de la Loewald la cititor.

Citind cu voce tare în cadrul seminariilor ultima secțiune a „Descreșterii complexului Oedip” de la Loewald, era clar că propozițiile lui Loewald deveniseră confuze, nu pentru că ideile prezentate erau de o complexitate mai mare, ci pentru că limbajul folosit era mai puțin lucid. De exemplu, în discuția despre munca analitică cu pacienții de limită, Loewald afirmă: „Este ca și cum, în comparație, conflictele nevrotice întâlnite frecvent sunt, privite din acest motiv neobișnuit, reflexii neclare, ecouri deformate ale unei căutări de bază pe care pacienții o urmăresc cu disperare în cultura pură” (1979, pp. 399-400). Structura propoziției de aici este dureros de contorsionată. Mi-au trebuit multe lecturi pentru a începe să-mi dau seama ce spune Loewald, și chiar și atunci se părea că multe dintre cuvinte sunt prost alese. De exemplu, nu este terenul „neobișnuit” ținut în comun de pacienții nevrotici și de pacienții la limită? Și de ce folosește Loewald expresia „ecouri deformate”, o frază care sugerează că conflictul experimentat de  pacientul borderline isi are ecoul (derivă din) in  conflictul nevrotic? Care este logica unei secvențe de dezvoltare care pare să plaseze originile conflictului nevrotic înainte de cea a psihopatologiei borderline? (Este clar din context că Loewald nu subscrie la o astfel de idee.)

Cred că defalcarea limbajului în această porțiune a lucrării lui Loewald reflectă o defalcare a gândirii sale. Scrisul, la urma urmei, este o formă de gândire. Loewald, până în acest punct al lucrării, este îndrăzneț în dorința sa de a se abate atât de la gândirea freudiană clasică, cât și de la psihologia Eului americana. Mai devreme, în articolul său, Loewald a propus că un „nucleu psihotic” sănătos (universal) (1979, p. 400) al individului este „un constituent activ al vieții psihice normale” (pag 403). Această concepție despre importanța dimensiunii arhaice, nediferențiate a complexului Oedip constituie o ruptură radicală de noțiunea larg răspândită că complexul Oedip și „moștenitorul” său, supraeul , sunt definitorii pentru 0 structură psihică nevrotică și sănătoasă (bine diferențiată).

În ciuda clarității timpurii a gândirii sale în această privință, Loewald, începând cu propoziția tulbure în discuție, se retrage din gândirea sa neconvențională, originală și îmbrățișează gândirea de masă a timpului său: „În nevrozele clasice, este posibil ca [miezul psihotic] să nu aibă nevoie de o lucrare analitică specifică” (1979, p. 400). Acest lucru contrazice ideea sa declarată anterior că miezul psihotic este o parte inerentă din complexul Oedip și, se pare, este întotdeauna o parte a unei analize aprofundate a complexului Oedip. Ar putea Loewald să creadă cu adevărat că pacienții care suferă de „nevroze clasice” pot fi, din toate punctele de vedere și în toate scopurile, neîmpovărați de psihopatologie care se manifestă în forme precum „probleme de transfer primar în analiză, complexități ale fenomenelor de transfer-contratransfer și de comunicare directă între inconștientul diferitelor persoane” (1979, p. 399)? Răspunsul unuia dintre seminarii la „retragerea ” lui Loewald a fost un geamăt auzit: Grupului i s-a părut că Loewald a subminat propria gândire originală și creativă care a dat viață nouă complexului Oedip. Era ca și cum Loewald și-ar fi încălcat cuvântul față de cititor – o promisiune de a spune ceea ce el crede că este adevărat, în ciuda presiunilor interne și externe de a face altfel. Cred că acest răspuns emoțional puternic din partea membrilor seminarului derivă cel puțin parțial din modul în care citirea cu voce tare a unei lucrări într-un cadru de grup creează un sentiment imediat de conexiune personală între grup și scriitor.

Un alt exemplu al răspunsului intens al seminariilor la limbajul lucrărilor citite cu voce tare a avut loc într-o discuție care a luat ca punct de plecare ideea lui Loewald că, emancipându-ne de părinții noștri, „ucidem ceva vital în ei — nu toate într-o singură lovitură și nu în toate privințele, contribuind astfel la moartea lor. Ca părinți ai copiilor noștri, noi suferim același destin, dacă nu-i diminuăm” (1979, p. 395). În cursul discutării acestei părți a lucrării, un membru al seminarului a vorbit despre frica extrem de dureroasă și imediată de moarte pe care a simțit-o în anii de după ce a depășit vârsta la care a murit mama ei. Ea a continuat să descrie modul în care experiența de a avea nepoți nu a eradicat sentimentul, ci l-a transformat. Acum a simțit că viața ei nu este doar o experiență de a face ceva, ci, la fel de important, o experiență de a face loc pentru cineva și altceva. «  Îmbătrânirea mea și procesul morții mele par să aibă un scop, un folos – ceea ce face moartea mai puțin înfricoșătoare pentru mine. Dacă aș fi citit lucrarea lui Loewald acum 10 de ani... Ceea ce voiam să spun nu e adevărat. Am citit această lucrare de multe ori în ultimii 15 până la 20 de ani, dar nu m-a atins în felul în care a făcut-o de data aceasta – citind și ascultând-o și vorbind despre ea aici. Am putut auzi în scrierile lui Loewald vocea unui părinte care m-a învățat cum să fiu părinte în stadiul actual al vieții mele. »

Un alt membru al seminarului a comentat apoi: « Cred că cuvântul contribuie din  această propoziție se referă la mai mult decât copiii noștri care joacă un rol în împingerea noastră – împingându-ne de pe marginea unei stânci spre moartea noastră – în timp ce ei îşi iau autoritatea de la  noi. Cuvântul contribuie îmi sugerează faptul că, copiii noștri ne dau ceva preţios în sensul în care ne ajutã să învățăm cum să îmbătrânim și să murim, cum să fim vii pentru noi înșine în procesul de îmbătrânire și moarte. »

Un al treilea membru al seminarului a remarcat că transferul de autoritate către generația următoare nu este doar o pierdere. Ea a descris sentimentul de libertate pe care l-a experimentat în a nu mai fi responsabilă în același mod pentru viețile copiilor ei. „Este ca și cum o datorie ar fi fost  plătită. A îmbătrâni nu este doar o chestiune de părinți care fac loc copiilor pentru a deveni adulți responsabili, ci este și o chestiune de copii, de a-și asuma responsabilitatea pentru ei înșiși, de a face loc pentru părinții lor să fie vii și liberi într-un mod nou ».

Mai multe persoane din cadrul seminarului care aveau copii mici au vorbit despre momentul în care copiii lor vor pleca de acasă. Ei se temeau că, după ce copiii lor vor pleca de acasă, ei, ca părinți ai copiilor lor, nu vor avea o viață „reală” cu copiii lor, ci doar rămășițele uneia; acest lucru i-ar face să se simtă teribil de goi. Un membru mai în vârstă al grupului a spus că aceste temeri, din păcate, au fost bine întemeiate. El a descoperit că, deși există o mai mare libertate pentru părinți atunci când copiii părăsesc casa, în experiența sa, libertatea nu a reusit  să compenseze pierderea vitalității și bucuriei pe care a experimentat-o în viață: « Pentru mine, nu exista nimic comparabil cu a fi transportat în lumea în care intrăm atunci când vedem lucrurile prin ochii, urechile, cuvintele și vocea unui copil. » Ca răspuns, am glumit: „Dumnezeu, în înțelepciunea sa infinită, a creat adolescența. Nimeni nu poate suporta gândul despărțirii de sufletele dragi pe care le au copiii noștri când au 6 ani (mai ales când îi privim dormind). Dar, din fericire, ei devin nebuni la 12 sau 13, și până la vârsta de 16 ani începem să numărăm zilele până când vor părăsi incinta. Dacă n-ar fi fost adolescența, nu i-am fi lăsat să plece. În acest sens, ne ucidem copiii adolescenți, contribuim la sfârșitul vieții lor ca şi copii și, făcând acest lucru, îi ajutăm să crească”.

Astfel de răspunsuri la lucrarea lui Loewald, ar putea adãuga cineva, nu sunt neapărat produsul citirii cu voce tare a lucrării sale și al discutării ei rând cu rând. Acest argument, în abstract, este de necontestat. Dar, pentru mine, rămâne faptul că experiența mea în predarea lucrării lui Loewald din 1979, fără a o citi cu voce tare, a generat discuții care au fost mult mai puțin intense emoțional și bogate intelectual decât experiența pe care tocmai am descris-o.

Învățătura clinică ca visare colectivă

Eu văd predarea clinică psihanalitică ca o formă de visare colectivă care apare atunci când un grup de seminarii este „o preocupare în desfășurare” (Winnicott, 1964, p. 27). Membrii seminarului, individual și colectiv, intră într-o formă de visare în care grupul îl ajută pe prezentator să viseze aspecte ale experienței sale clinice pe care nu a putut să le viseze singur. Un inconștient grupal este construit (o formă de „al treilea analitic”, Ogden, 1994), care este mai mare decât suma minților inconștiente ale fiecărui participant, în timp ce, în același timp, fiecare participant își păstrează propria subiectivitate separată și propria viață personală inconștientă. În cele ce urmează, descriu un grup de seminarii psihanalitice angajat în procesul de învățare și predare prin visare colectivă.

Dr. R și-a început prezentarea clinică a unei analize care era  în al treilea an, spunând că a găsit analizanda , doamna D,ca fiind  « fascinanta », « uluitoare  » și « o provocare clinică ».. Pacienta a fost în analiză pentru cea mai mare parte a vieții sale adulte și a spus că a găsit fiecare dintre analize ca fiind « de ajutor » (Cuvintele din ghilimele sunt redarea de către Dr. R a cuvintelor ei și ale pacientului.)

Pacienta a crescut într-o familie din clasa de mijloc superioară, care părea pentru  lumea exterioară ca fiind  „perfectă”, în timp ce,de fapt , ambii părinți erau „alcoolici ascunsi”. Se îmbătau în fiecare seară și apoi se atacau cu răutate unul pe altul verbal, cu un accent deosebit pus pe inadecvarea sexuală a celuilalt. De multe ori, în mod neașteptat și fără niciun motiv aparent, ei își varsau veninul asupra pacientei . Când pacienta avea 5 sau 6 ani, învățase să se retragă în camera ei , unde să dea volumul televizorului la maxim sau să-și pună căștile pentru ca « muzica să-i sune tare în cap ».

În timp ce ascultam cele câteva minute de prezentare ale Dr. R, am avut un sentiment deranjant – în primul rând sub forma unui nod în stomac. Pe măsură ce m-am gândit la asta, am devenit din ce în ce mai neliniștit legat de utilizarea de către Dr. R a cuvintelor « fascinant », « uluitor » și « provocare clinică ». Mi s-a părut că a existat o disjuncţie între aceste cuvinte, mai degrabă clișeistice , și ceea ce ea descrie. Folosirea de către pacient a cuvântului « util » pentru a descrie analizele sale anterioare a fost atât de insipidă încât m-a făcut să il  simt ca o batjocură la adresa analizelor  ei, trecute și prezenta. Aceste cuvinte goale folosite de Dr. R și pacientul le-am  simțit atât de neexpresive și evazive încât au devenit înnebunitoare. Am experimentat un gând trecător / imagine de a fi un participant neajutorat, pasiv al unui public care viziona ceva barbar pe o scenă.

I-am spus Dr. R că am avut un sentiment incomod despre scena analitică pe care ea a descris-o. Am spus că, chiar dacă ea a găsit pacienta “fascinanta”, mi s-a părut că există un curent subteran a altceva care se simțea ca cealaltă parte, partea întunecată, a “ajutorului” tuturor analizelor anterioare. Un participant la seminar a spus că și ea a avut sentimentul că „altceva” se întâmplă. Ea a spus că vocea dr. R suna diferit în timp ce ea prezenta acest caz. « Nu pot descrie diferența; poate că doar mi-o imaginez. Nu știu. Dar tu nu pari a fi tu însați ». A urmat o tăcere în seminar care a durat aproape un minut (ceea ce este foarte neobișnuit).

Dr. R, aparent ignorând ceea ce tocmai a fost spus, a comentat: « Pacienta este o femeie foarte strălucitoare, extrem de eruditã, care poate vorbi cu mare profunzime despre romane, poezie, film, exponate de artă și așa mai departe. Și visele ei sunt elegante și par să transmită stări de spirit extrem de nuanțate. Într-un fel, totul merge bine. Dar face o treabă atât de bună încât găsesc că nu am nimic de adăugat. În timpul sedintelor  cu ea, de mai multe ori am găsit alergând prin mintea mea un comentariu făcut de un analist în timpul rezidențiatului meu, în timp ce el prezenta un caz analitic propriu. Pacienta părea să faca  analiza de una singură. Unul dintre rezidenti a întrebat ce părere are analistul despre acest lucru. Analistul a spus: « Este în regulă cu mine, atâta timp cât ea face o treabă bună." Am fost deranjat de calitatea superficială a răspunsului său. Nu părea să vrea să se gândească la ceea ce însemna că era atât de complet exclus din analiză. Un an mai târziu, am auzit că pacienta s-a sinucis. »

Dr. R apoi, într-un mod oarecum mecanic, a prezentat mai mult « material de context», inclusiv o relatare a numeroaselor boli fizice ale pacientei . D-na D a avut pietre la rinichi o dată sau de două ori pe an timp de un deceniu, în parte din cauza arsurilor la stomac cronice pentru care a luat comprimate antiacide « ca un fumator  care sudeaza  tigarile » Pacientul a spus că medicul ei a simțit că operația ar fi probabil necesară pentru a îndepărta o piatră mare din rinichiul drept, care a blocat intermitent fluxul de urină din acel rinichi. Dr. R s-a întrerupt și a spus că a devenit din ce în ce mai neliniștită, aproape panicată, în timp ce prezenta această parte a istoriei pacientei . Ea a spus că a fost ca și cum mintea ei ar fi încetat să funcționeze. « Nu pot spune ce este real despre pacienta. Se pare că tot ce am spus despre ea se poate rezuma la o serie de povești pe care ea le-a inventat. Mă simt ca și cum nu știu ce este real la ea, la analiză și  ce nu. » Un val de anxietate și îngrijorare a cuprins grupul ca răspuns la suferința Dr. R. Un participant la  seminar i-a spus lui Dr. R că se simțise din ce în ce mai anxios în timp ce vorbea despre bolile fizice ale pacientei . El a spus că  si-a amintit de filmul   « Invazia hoților de corpuri  ».2  si  a simțit ca și cum cuvintele Dr. R nu ar fi fost comunicări de sentimente și idei, ci nişte spori care l-au infectat și ar crește în el precum pietrele in  rinichii pacientei , dar cu o calitate diabolică ca și cum ar fi avut o viață a lor. El a spus că se simțea prins în cameră în timp ce o asculta și a trebuit să-şi reprime impulsul de a pleca.

I-am spus Dr. R că am crezut că ceea ce simțea era legat de reveria pe care ea a descris-o în care analistul nu a putut să recunoască modul în care el a fost șters de pacient. Această analiză părea să reprezinte pentru Dr. R rezultatul catastrofal al incapacității unui analist de a auzi ceea ce un pacient încearcă să spună fără cuvinte. Dr. R a spus că era destul de îngrijoratã de munca cu doamna D. Ea nu fusese capabilã să doarmă adânc în ultimele câteva luni și a stat treazã examinând îndelung despre ceea ce a fost spus și ceea ce ar fi trebuit să-i spună doamnei D în acea zi în cadrul sedintei .I-am spus Dr. R că mi-am imaginat că, atunci când i s-a spus că nu seamănă cu ea însăși, s-a simțit alarmată. „Ideea de a nu fi tu însați (a nu vorbi cu propria voce) este, cred, una foarte perturbatoare pentru a fi sustinuta . Este o stare ca şi cum altcineva pune stãpânire pe tine.

______________

2. de-a lungul anilor, am fost impresionat de frecvența cu care filmele au servit drept surse de imagini și narațiuni pentru reveriile analistului și ale pacientului, asociațiile de supervizori și membri ai seminarului (a se vedea Gabbard, 1997a, 1997b; Gabbard și Gabbard, 1999, pentru discuții despre modul unic în care filmele evocă și exprimă dorințele și terorile noastre fundamentale).

 Suspectez că teroarea de a fi acaparat este un sentiment pe care doamna D l-a simțit  atunci când părinții ei beţi se sfâşâiau reciproc și inclusiv pe doamna D. Pacientul, copil fiind, a făcut tot ce a putut pentru a se deconecta nu numai de la părinții ei, dar și de la sine și de la sentimentele ei (de exemplu, prin ascultarea  muzicii asurzitoare în urechi) Dr. R a răspuns spunând că își poate simți anxietatea scurgându-se în timp ce asculta ceea ce spuneam.

La începutul următoarei ședințe de seminar, Dr. R a spus că a avut un vis în noaptea precedentă. „În vis, eram într-un loc aglomerat. Nu știu unde era. Ţineam mâna fiicei mele. Avea în jur de 3 de ani în vis. Dintr-o dată mi-am dat seama că dispăruse. Nu-mi aduc aminte sã-i fi dat drumul la mâna, dar ea nu era acolo. Am fost îngrozită și am strigat numele ei cât de tare am putut. La un moment dat, un cuplu a adus-o înapoi. Știam că au avut grijă de ea, dar părea foarte speriată. Am îmbrățișat-o și am îmbrățișat-o, dar nu ne-am putut opri din tremurat ». Dr. R a spus atunci că nu și-a dat seama cât de speriată a fost de ceva timp şi că își pierdea minţile și sinele în munca cu doamna D. I s-a părut că cuplul din vis era grupul de seminar. Ea a adăugat că, deși a existat o mare ușurare în sentimentul că s-a recuperat (cu ajutorul grupului în întâlnirea anterioară a seminarului), întreaga experiență a lăsat-o să se simtă foarte instabilă.

Mișcarea psihologică din prima ședință pe care am descris-o a avut loc în aproximativ o oră  « dupa ceas », dar atemporal în „timp de visare ” . Membrii grupului, individual și colectiv, au participat (conștient și inconștient) la ajutarea Dr. R sã viseze experiența care a fost generată în analiza adresatã doamnei D. Comentariile mele la adresa Dr. R, ca răspuns la experiența ei de a nu fi în stare să gândească sau să știe ce este real, şi-a pus amprenta puternic asupra reveriei  colective din  seminar. Aceste „vise ” includeau reveria de moment, de a privi neputincios și pasiv ceva barbar care se desfășoară; experiența unui membru al seminarului despre vocea Dr. R nu ca cea a Dr. R; și reveria care implică răpitorii de corpuri ,care  înserand  ceva inuman in  ceea ce fusese uman.

Visul colectiv care a avut loc în cadrul seminarului (pe care l-am organizat și am încercat să-l pun în cuvinte) a fost de ajutor pentru Dr. R în sensul cã i-a permis sã viseze, singurã, un aspect al activității sale analitice pe care anterior nu a putut să-l viseze. O parte, dar numai o parte, a acestui proces de visare a luat forma visului doctorului R, în care s-a pierdut și a fost ajutată de un cuplu să se redescopere. Visul nu implica un zbor maniacal din experiența trăită a pacientului sau a analistului. Visul a cuprins întreaga complexitate a situației emoționale, inclusiv faptul că groaza de a te pierde nu poate fi niciodată eradicată; Mai degrabă, această groază trăiește ca parte a cine este (așa cum este reprezentată de tremurul care a continuat după ce Dr. R s-a reunit cu fiica ei). Procesul pe care l-am descris este unul în care un grup a participat la visarea  unui aspect al unei experiențe clinice pe care un coleg analitic nu a fost capabil să o viseze singur. Pentru mintea mea, acest proces se află în centrul învățăturii clinice psihanalitice.

Citirea poeziei și a ficțiunii ca formă de „formare a urechii”

Timp de mulți ani, poezia și alte forme de scriere imaginativă au fost esențiale pentru viața de visare a seminariilor analitice pe care le-am desfășurat. A dedica întâlniri de seminar pentru a citi și a discuta un poem sau o lucrare de ficțiune a servit mai multor scopuri. Plăcerea de a fi citit bine și de a discuta despre modul în care piesa funcționează ca scriere este un scop în sine. În același timp, citirea poeziei și ficțiunii într-un seminar analitic este o experiență în „formarea urechii” (Pritchard, 1994), adică rafinarea capacității cuiva de a fi conștient de și insufletit in efectele create de modul în care este folosit limbajul. Aceasta poate lua forma dezvoltării urechii pentru expresivitatea subliminală a sunetelor și a „sunetelor exagerate” (Frost, 1942, p. 308) a cuvintelor; pentru compactarea înțelesurilor disparate în ambiguitate și metaforă; si pentru „ispravile   asocierilor ” (Frost, citat de Pritchard, 1994, p. 9) realizate în mediu de ritm, assonanță, consonanță, aliterație, și așa mai departe.

Aceste moduri în care limbajul funcționează constituie, de asemenea, un mediu principal în care pacientul și analistul își comunică gândurile și sentimentele unul altuia. De exemplu, într-o contribuție anterioară (Ogden, 2003b), am discutat despre un pacient care, înainte de prima noastră sedinta , a petrecut  câteva minute în pasajul care duce la ușa camerei mele de așteptare. În ciuda faptului că i-am dat indicații specifice, nu a putut decide care dintre cele două uși era ușa de la sala de așteptare.

Cea mai mare parte a întâlnirii inițiale a fost petrecută vorbind despre această experiență. Spre sfârșitul sedintei , pacientul a spus: „Acolo, m-am simțit atat de  pierdut ” (Ogden, 2003b, p. 604). Cât de diferit ar fi fost efectul creat de afirmația pacientului dacă ar fi spus: „M-am simțit foarte  de pierdut acolo .” Modul pacientului de a-și afirma experiența a avut efectul de a izola aspectul „acolo” al lui însuși (și acea parte a propoziției) de restul propoziției; apoi cuvintele „m-am simțit atât de pierdut” au adus acele sentimente – experiența de a fi pierdut – în cameră cu mine, în analiză. Nu cred că pacientul a construit intenționat propoziția în acest fel pentru a crea efectele pe care le-a obținut; mai degrabă, cred că structura și mișcarea experienței sale emoționale conștiente și inconștiente au modelat maniera în care el a structurat inconștient propoziția.

Dintre multele experiențe de formare a urechii care au avut loc în cursul citirii poeziei și ficțiunii în seminarii, citirea a două scurte povestiri (adunate de William Carlos Williams (1984a)in Povestile doctorului )  imi vin in  minte . Williams nu a fost doar unul dintre cei mai mari poeți americani ai secolului XX. El a fost, de asemenea, un medic cu normă întreagă care a practicat într-o zonă săracă, rurală din New Jersey în anii 1920, 1930 și 1940. (Toate Poveștile medicului sunt fictive, dar în mod clar extrase din experiența lui Williams ca medic.) Una dintre preferatele mele din aceste povestiri scurte, “Fata cu față plinã de coşuri”, începe astfel:

Unul dintre farmaciștii locali a trimis apelul: 50 Summer St., etajul al doilea, ușa din stânga. E un copil pe care tocmai l-au adus de la spital. Stare destul de proastă ar trebui să-mi imaginez... Urcând nu am găsit nici o sonerie , așa că am ciocãnit viguros pe panoul de ușă din sticlă ondulată la stânga …

Intră, zise tare o voce  copilărească.

Am deschis ușa și am văzut o fată cu părul deşirat de vreo cincisprezece ani, care stătea şi mesteca gumă privindu-mã curios de lângă masa din bucătărie. Părul era negru precum cărbunele și una dintre pleoapele ei căzu puțin în timp ce vorbea. Ei bine, ce vrei? spuse ea . Băiete, era dură și nu glumea, dar m-am îndrăgostit de ea imediat. A fost acel lucru dur și direct la ea care în sine dă o impresie de excelență

Eu sunt doctorul, am spus.

Oo, tu ești doctorul. Copilul e înăuntru. S-a uitat la mine. Vrei s-o vezi?

Desigur, pentru asta am venit.

(1984b, pp. 42-3)

În timp ce citeam cu voce tare acest pasaj în cadrul seminarului, mai mulți membri ai seminarului au zâmbit, unul a urlat de râs. Fiecare cuvânt din aceste propoziții este ,in acelasi timp dur și câștigator , ca și doctorul și fata din poveste. (Vocea naratorului este povestea – nimic cel puțin interesant nu se întâmplă la nivelul intrigii din aceste propoziții.)

Williams, în cuvintele de deschidere ale « prezentării de caz » , stabilește un standard pentru noi, în calitate de scriitori analitici și prezentatori ai cazurilor analitice. Membrii seminarului au ascultat, conștienți de aceastã pricepere, despre experiența și munca pe care le implică folosirea limbajului pentru a transmite atât de precis cine este pacientul și cine este medicul în fiecare moment al acestei întâlniri. Pacientul lui Williams este « o fată cu părul deşirat de aproximativ cincisprezece ani care stă în picioare, mestecând guma. Sunetul cuvintelor cu părul deşirat transmite tot sensul de adolescent nepriceput – o attudine studiata , care exprima tone de dispreț fără a spune un cuvânt sau a mișca un mușchi (cu excepția mestecării metodice a gumei și a pleoapei cãzute). În același timp, fata, în ciuda ei insasi , este curioasã cu privire la doctor, o curiozitate ascunsă în cererea ei, care îi justifică dorinţa de a-și face loc în viața ei: „Ei bine, ce vrei? a spus ea ”. (Williams nu folosește ghilimele, care au efectul de a estompa distincția dintre vorbit și  gândit, și distincția dintre el și fata în care se vede clar pe sine.) El este imediat atras de ea și ea de el: « Băiete, era dură și nu glumesc , dar m-am îndrăgostit imediat de ea ». Noi, în calitate de cititori, ne îndrăgostim de amândoi imediat.

Nu numai că personajele sunt visate de Williams în scris, dar și de cititor în experiența cititului, astfel cã fata și lumea în care trăiește sunt aduse la viață. Această lume este o lume a sărăciei emoționale și a izolării – fata, nu un adult, se întâlnește cu doctorul care a venit să se ocupe de un copil foarte bolnav, poate pe moarte. Și totuși, există scântei care zboară între cei doi. Fata cu părul deşirat și doctorul nu arată nici cea mai mică înclinație pentru a permite sărăciei și izolării lumii ei să-i omoare. Toate acestea sunt conținute în câteva cuvinte și propoziții bine înfãşurate.

Cuvintele din această poveste, ca și în scrierea analitică, nu sunt ornamente și nici pachete în care informația este transportată de la scriitor la cititor. Cuvintele dintr-o poveste – fie că este o operă de ficțiune sau o narațiune analitică (care este, de asemenea, în mod necesar, o ficțiune) – crează experiențe care trebuie trăite de cititor (Ogden, 2005a, 2005b, 2005c). Scrisul nu reprezintă ceea ce s-a întâmplat; creează ceva ce se întâmplă pentru prima dată în experiența scrisului și a cititului. Puțini scriitori sunt mai capabili decât Williams să ne învețe ceva despre cum se face acest lucru, dacă noi, ca scriitori analitici și prezentatori de caz, suntem dispuși să-i permitem să ne învețe, participând îndeaproape (ascultând cu atenție) la ceea ce face și cum o face.

O altă relatare din Poveştile doctorului, « Utilizarea forței” » (Williams, 1984c), crează în scris complexitatea emoțională implicată în intervențiile forțate pe care medicii (și analiștii) le fac în cursul activității lor clinice. Din nou, puterea acestei povești stă în vocea medicului / naratorului și tocmai acest aspect foarte bogat conferã scrisului oportunitatea în formarea urechii. Poveștile doctorului în ansamblu, și această poveste în special, par a fi o formă pe care Williams a inventat-o în efortul de a vorbi cu el însuși despre aspectele tulburătoare ale vieții sale ca medic. Vocea naratorului din această poveste este aceea a unui doctor sfâșiat emoțional în timp ce încearcă să obțină un exudat faringian de la o fată speriată, care e suspectata de difterie:

.. Am spus, haide, Mathilda, deschide gura și să aruncăm o privire în gâtul tău.

Nici o miscare. …

A trebuit să-mi zâmbesc. La urma urmei, m-am îndrăgostit deja de ştrengarita  sălbatica, părinții deja mã disprețuiau. În lupta care a urmat, ei au devenit din ce în ce mai abjecti, zdrobiți, epuizați, în timp ce ea cu siguranță a înflorit la înălțimi magnifice de furie nebună de efort, creata  din teroarea ei fata de  mine .

(1984c, pp. 57-8)

Ce fel de doctor vorbește așa? Ce se întâmplă în vocea naratorului? Este acesta un doctor care se ascunde de el însuși folosind narațiunea în stil Philip Marlowe a vieții sale? Dacă nu, în ce fel este vocea mai complexă, mai interesantă, mai antrenantă, mai torturată decât cea a lui Marlowe?

În acest pasaj, și cititorului i se cere să se uite la propria sălbăticie pe care o recunoaște în el însuși în rolul său de părinte, soț, prieten, analist și așa mai departe. Sălbăticia este cea care se simte inevitabilă dacă cineva trebuie să-și îndeplinească responsabilitatea ca medic și totuși, o sursă de groază, rușine și remușcare. Dacă sunt sincer cu mine însumi, este într-adevãr o sălbăticie că am acționat cu fiecare dintre pacienții mei pe termen lung, de exemplu, începând adesea un pic cam târziu sedintele  în analiza unui pacient care a suferit o neglijare extraordinară, copil fiind.

Vocea naratorului nu este o voce de predicator  și nici una confesională. Este vocea unui om care vrea să fie sincer cu el însuși. Onestitatea naratorului este ea însăși sălbatică: « S-a luptat cu disperare, cu dinții încleștați! Dar acum și eu am devenit furios – la un copil. Am încercat să mă abţin, dar nu am putut” (Williams, 1984c, p. 59). Recunoașterea de către narator a forței depline a furiei sale este urmată de o schimbare în vocea sa: « Știu cum să deschid un gât pentru inspecție” (p. 59). Există un ton care se auto-justifică aici, aproape pledând pentru răgaz de la atacurile sale emoționale asupra sa. Dar pledoaria nerostită din vocea lui nu este convingătoare. Este o voce ‘doctoriceascã’ care s-a auto-îndepărtat de situația emoțională: „Știu cum să deschid un gât pentru inspecție. Și am făcut tot ce am putut” (p. 59). “Strengarita  sălbatica” a devenit un „gât”.

Cititorul/ascultătorul poate auzi în vocea medicului o nevoie (care de  acum a capatat o  viata proprie) de a învinge copilul (şi nu boala) cu orice preț: “Trecem şi peste asta” (p. 59). Există mult mai mult adevăr în ceea ce se întâmplă în sunetul acestei voci decât în raționalizarea doctoriceascã care a precedat: „Am făcut tot ce am putut”.

Dar are loc o schimbare subliminală în vocea sălbatică a medicului, o schimbare care ne reînnoiește interesul de a ajunge la un răspuns mai deplin la întrebarea „ce fel de doctor vorbește așa?” Williams continuă: „Gura copilului sângera deja. Limba ei a fost tăiată în timp ce țipa isteric precum o sălbaticã (p. 59). Limba nu mai este cea care sângerează, ci „limba ei” „Poate că ar fi trebuit să mă întorc într-o oră sau mai mult” (pag 59), și apoi, renunțând la cuvântul evaziv, probabil, el continuă: „Fără îndoială, ar fi fost mai bine” (p.59). Vocea care a vorbit această ultimă propoziție a fost schimbată de experiența de a vorbi cu sine însuși în procesul de scriere a poveștii. Sentința nu este una de auto-condamnare brută. Ritmul cuvintelor încetinește aici ca și cum vorbitorul s-ar fi oprit să respire: „Fără îndoială că ar fi fost mai bine” Cuvintele sunt simple (toate în afară de una sunt monosilabice), iar sunetele cuvintelor sunt moi, lipsite de consoane dure.

Dar acesta nu este sfârșitul luptei interne – viața nu este niciodată atât de simplă: „Dar am văzut cel puțin doi copii morți în pat de neglijare în astfel de cazuri, și simțind că trebuie să primesc un diagnostic acum sau niciodată , am incercat inca o data .” (p. 59). Invocarea auto-justificatoare a copiilor „morți de neglijență” sună un pic goală pentru cititor și pentru narator/medic: „Dar cel mai rău a fost că și eu am depășit rațiunea. Aș fi putut rupe copilul în propria mea furie și sã mã bucur de ea. A fost o plăcere să o atac. Fața mea ardea continuu”. (p. 59).

Acum el a spus totul – și a trebuit să fie spus în totalitate. Plăcerea era deja atât de prezentă, tulburător de prezentă în limbaj, încât, dacă nu ar fi fost spus clar, direct, nu ar putea exista o rezoluție reală [chiar dacă „soluția” nu poate fi decât o „ședere de moment” (Frost, 1939, p. 777)]. “Succesul” implicat în deschiderea de către medic a fălcilor fetei, văzând membrana difterică pe amigdalele ei și obținerea unei culturi a gâtului nu este doar salvarea de vieți în intenție, ci este, de asemenea, purtat de furie frenetică și criminală. Povestea se încheie: „Acum, cu adevărat, era furioasă. Ea a fost în defensivă înainte, dar acum a atacat. A încercat să se dea jos din poala tatălui ei și să zboare spre mine în timp ce lacrimile înfrângerii i-au orbit ochii” (Williams, 1984c, p. 60). Întrebarea „ce fel de doctor vorbește în acest fel? a devenit cu atât mai bogat stratificatã și mai complexã. Nu e de mirare că pacienții analitici zboară spre noi după ce am pus prematur în cuvinte ceva, care pentru cea mai mare parte a vieții lor a fost inconștient. Ceea ce a fost inconștient a fost așa pentru un motiv bun. „Lacrimile înfrângerii” în termeni literali sau metaforici, dau bine în ochii celui care analizeazã, atunci când știm prea multe prea curând și nu le putem ține pentru noi înșine (Winnicott, 1968).

Bion (1962) a observat că analistul trebuie să se asculte pe sine. Aș adăuga că analistul trebuie, de asemenea, să se asculte vorbind și, făcând astfel, sã se întreabe continuu: „Ce fel de doctor vorbește așa?” „Cine sunt eu când vorbesc cu acest pacient în acest fel?

A te asculta bine pe tine însuți nu necesită doar o analiză aprofundată și o examinare continuă a contratransferului, ci necesită „antrenament auditiv” Din acest motiv, văd lectura poeziei și a ficțiunii într-un seminar analitic nu ca pe o distracție sau ca pe o pauză de la lectura analitică „reală”, ci ca pe o parte indispensabilă a predării psihanalizei.

Arta de a învăța să uiți ceea ce ai învățat

Predarea psihanalizei nu este mai puțin o artă decât practica psihanalizei. Învățăm arta predării psihanalitice într-o măsură foarte mare de la cei care au fost profesorii noștri. O experiență cu unul dintre profesorii mei psihanalitici, care a avut loc cu mai mult de 30 de ani în urmă, rămâne încã actualã în memoria mea.

În timp ce lucram la un spital universitar din Anglia, am participat la un grup  Balint pentru o perioadă de aproximativ un an. Grupul a fost compus din șapte medici de familie (GP) ai Serviciului Național de Sănătate (NHS) și un lider de grup, Dr. J, era   psihanalist și psihiatru consultant în NHS. Grupul se întâlnea timp de două ore pe săptămână continuînd în acest fel timp de doi ani. Scopul grupului a fost de a ajuta medicii să devină mai capabili şi să reflecteze la dimensiunile psihologice ale muncii lor în relaţia cu pacienții lor. Medicii de familie din Anglia, la acea vreme, consultau pacienți (de obicei, fără programări prestabilite) în domeniile lor de activitate (în cadrul clinicii lor medicale ambulatorie), pe timpul dimineţilor, și după-amiezele mergeau, în ture, pe la casele pacienților închişi în casã sau țintuiţi la pat.

S-a recunoscut că mulți (probabil majoritatea) pacienților care au consultat medicii respectivi nu au făcut acest lucru în primul rând pentru a fi tratați pentru o boală fizică. Fără să fie conștienți de asta, mergeau la doctor în speranța că vor vorbi cu el sau ea despre o problemă emoțională de care sufereau. Din acest motiv, medicii din Anglia, care au participat la grupurile  Balint, au simțit nevoia de a afla mai multe despre cum să vorbească cu pacienții lor despre dificultățile psihologice, în special atunci când pacientul îi consulta, aparent, pentru o problemă fizică. Cei șapte medici din grup – cinci bărbați și două femei – erau toți în jurul vârstei de treizeci și cincizeci de ani. Rolul meu a fost acela al unui „observator participant” care, împreună cu liderul grupului, a comentat (prin intermediul limbajului obișnuit, non-tehnic) dimensiunea emoțională a experiențelor clinice prezentate de medicii de familie. Aveam aproape 30 de ani, doar câteva luni de rezidențiat în psihiatrie, și eram clar membrul grupului care avea cel mai mult de învățat despre ce înseamnã sã devii doctor.

În fiecare săptămână, Dr. J. începea întâlnirea spunând: „Cine are un caz?” Și în fiecare săptămână membrii grupului răspundeau cu tăcere conștientă de sine, toți uitându-se la pantofii lor încercând să evite contactul vizual cu Dr. J. După un minut sau cam așa ceva, unul dintre medici începea sã descrie o experiență recentă cu un pacient. Într-una dintre aceste întâlniri, Dr. L, un medic de familie în jurul vârstei de patruzeci de ani, a spus că o pacienta a sa i-a lăsat un mesaj, spunând că mama ei în vârstă (deasemenea  pacienta a  lui ) a murit în patul ei. Dr. L, la o oră sau cam așa ceva mai târziu, a mers să « arunce o privire ». El a fãcut o examinare succintã a femeii în vârstă și i-a confirmat decesul. Dr. L a spus că apoi a chemat o ambulanță să o ducă pe decedatã la morgă. Dr. J. a întrebat: „De ce ai făcut asta?” Dr. L, surprins de întrebare, a răspuns: „Pentru că era moartă. Grupul, de asemenea, a fost luat prin surprindere de întrebarea Dr. J. Dr. L s-a uitat cu atentie la Dr. J pentru un moment inainte ca Dr. J sa-l întrebe: "De ce nu ai bãut o ceaşcã de ceai cu fiica?" Identificându-se cu Dr. L, celălalt medic de familie și cu mine am crezut că bunul simț va dicta medicului, în această situație, să facă aranjamentele necesare pentru a duce corpul mamei la morgă. Sentimentul de a fi cu fiica în apartamentul ei cu corpul mamei zăcând în camera alăturată a devenit real pentru grup într-un mod tulburător – un cadavru este un lucru înfricoșător doar dacă nu te-ai obişnuit cu această experiență. Noi, ca şi grup, am tăcut și pur și simplu am trăit o perioadă de timp cu prezența imaginară a corpului neînsuflețit al mamei.

Dr. L (și restul dintre noi în identificare cu el) a trecut într-un mod operațional, în scopul de a duce corpul mamei de acolo cât mai repede posibil. Nu ne-a trecut prin cap să ne întrebăm de ce fiica era singură cu corpul mamei ei când a sosit doctorul. Nu avea soț, copii, familie la care să sune? Sau pur și simplu a vrut să fie singură cu mama ei pentru o vreme. Poate că ea îl aștepta pe doctor cu speranța că el va petrece ceva timp cu ea și cu corpul mamei ei.

A « servi o ceașcă cu ceai » înseamnă a păstra posibilitățile deschise, pentru a permite să se întâmple tot ce trebuie sã se întâmple. A servi o ceașcă cu ceai înseamnã, pe de-o parte a permite evenimentului să rămână atemporal şi, pe de altã parte permite, pentru o vreme, și fiicei să viseze - să facă o muncă psihologică inconștientă cu - experiența (cu ajutorul medicului). De ce să nu bei o ceașcă cu ceai cu fiica – o întrebare atât de obișnuită, un astfel de act de respect față de fiică, un mod atât de simplu și uman de a fi doctor pentru această femeie și mama ei.

Experiența din grupul Balint pe care tocmai am descris-o a fost una în care Dr. L și ceilalți membri ai grupului au învățat să uite (sau mai bine spus sã depășeascã) ceea ce simțieam că știm despre a fi un medic. În acest caz, ceea ce a trebuit să fie depășit a fost automatismul anesteziat al procedurilor pe care le avem atunci când ne raportãm la un « decedat ».

Mai pe larg, această experiență a contribuit la vizualizarea învățării mele analitice ca fiind bifazică. Mai întâi, învățăm „proceduri” analitice, de exemplu, cum să concepem, să creăm și să menținem cadrul analitic; cum să vorbim cu un pacient despre ceea ce simțim a fi vârful anxietății sale în transfer; cum să facem uz analitic de experiența noastră revericã și alte manifestări ale contratransferului. Apoi, încercăm să învățăm cum să depășim ceea ce am învățat pentru a fi liberi să creăm din nou psihanaliza cu fiecare pacient (vezi Ogden, 2004b). Aceste „faze” sunt într-un anumit sens secvențiale prin faptul că trebuie să cunoaștem ceva înainte de a putea să uităm/să depășim acel lucru. Dar, într-un alt sens, mai ales după ce am terminat pregătirea analitică formală, suntem într-un proces continuu de învățare și de depășire a ceea ce am învățat.

Experiența din grupul Balint pe care am descris-o a fost un model de predare analitică pentru mine. Senzația (palpabilă) că întrebarea Dr. J, « De ce să nu bei o ceașcă cu ceai cu fiica? » evocată în mine, privind înapoi la ea, a fost aceea a unei aprobãri create în care a existat timp – timp de visare – în care oamenii ar putea fi capabili să trăiască și să viseze o experiență împreună. Ceea ce se poate întâmpla în această aprobare este unic atât pentru situație cât și pentru oamenii care o trăiesc.

Experiența care a avut loc în cadrul acelui grup, în acea zi, a afectat mult mai mult decat felul  în care mã raportez la moarte și la doliu. Ideea de „de ce nu” a devenit centrală în modul în care gândesc și vorbesc cu pacienții. Destul de des, mă trezesc întrebându-l pe pacient „De ce nu?” De ce să nu te simți speriat, trist sau gelos „De ce să nu ţii pentru tine visul pe care îl găsești atât de jenant? De ce să nu termini sesiunea mai devreme?” Acestea nu sunt întrebări retorice. „De ce nu” este o anchetă asupra istoriei modului de gândire și simțire al pacientului, care l-au ajutat să rămână în viață și să-şi menţinã cât mai îndelung sănătatea mintală pe care și-o putea permite în acele circumstanțe.

În concluzie, predarea psihanalizei este o chestiune paradoxală: Cineva care se presupune că știe învață pe cineva care vrea să știe ce înseamnă să nu știe.

*****

Iulie 2022