Dezbaterea dintre Janet și Freud reanalizată: trauma și memoria

Vorbim despre o dezbatere dintre P. Janet și S. Freud, reanalizată de doi psihanaliști argentinieni. Articolul își poartă cititorul prin mintea ingenioasă a celor doi, urmărind îndeaproape complexa rețea de idei revelatoare ce au dus la o înțelegere a conceptului de disociere și nu numai. Autorii încearcă sa fie obiectivi, punând totuși accentul pe importanta contribuție a lui Freud, dar menționează în text și opiniile celor care l-au scos din umbră și ulterior susținut pe Janet și care au considerat că ideile sale valoroase le precedau pe cele ale lui Freud. Simt nevoia să fac o referire la contextul acelor vremuri și la o realitate care i-a poziționat pe cei doi în rivalitate. S.Freud, un medic străin și modest, vine în 1885 din Viena la Salpetriere în Paris pentru a studia cu Charcot, interesat fiind de munca acestuia. În aceeași perioadă, Pierre Janet, profesor de filozofie la Sorbona, cercetător pasionat, era susținut de același Charcot. Ușor de imaginat că amândoi l-au văzut pe acesta un  ―mentor  ideal‖  ―și  s-au  simțit‖  rivali  ideali.  Oare  cum  urma  să  se  desfășoare cursa de idei între cei doi? Traumă, memorie, disociere.

De-a lungul sec. XIX, trauma era considerată o acțiune mecanică ce afecta organismul, producând o leziune care ar fi cauza simptomelor. Deteriorarea memoriei subiectului s-ar fi produs dacă centrii nervoși relaționați cu memoria ar fi fost afectați.

În 1880 s-a produs psihologizarea traumei, anume o idee sau o emoție putea genera simptome în absența leziunii fizice, aici memoria nu avea un rol central.

În ultima decadă a sec. XIX s-a stabilit legătura dintre traumă și memorie, memoralizarea noțiunii realizându-se în lucrările lui Janet și Freud, studiul lor având ca punct de plecare interacțiunea dintre memorie și amnezie, ajungându-se la concluzia că amintirea unei experiențe uitate de către subiect era activă dincolo de conștiință și voință. Această istorie a generat noi dezbateri despre teoriile și clinica celor doi autori. În timp ce psihanaliza își croise deja drum, în 1970 Ellenberg scoate la lumină moștenirea valoroasă lăsată de Pierre Janet. Lui i se alătură mai mulți autori, (Van der Kolk, Van der Hart, Horst), care se refereau punctual la mai multe aspecte rezultate din cercetările lui Janet, cel mai important fiind că amintirile pot forma nucleul psihopatologiei, influențând experiența din prezent prin intermediul procesului de disociere. Din punctul lor de vedere, Janet era cel care: a făcut distincția dintre memoria narativa și integrarea automată de informații fără atenție conștientă; a evidențiat rolul emoțiilor violente ca răspuns la evenimentele traumatice; a dezvoltat conceptul de disociere și a arătat că este apărarea cea mai directă în fața traumei; a încercat primul tratament sistematic al stresului post-traumatic.

Concluzie: a creat un cadru teoretic și terapeutic centrat pe traumă, unde patologia era cauzată de experiențele traumatice care produceau o disociere de conștiință și împiedicau funcționarea normală a memoriei ―narative‖, construind o

―memorie literală ‖ a evenimentului.

Acești autori susțin că Freud nu a acordat atenție rolului experiențelor trăite în procesul patogen, pe când autorii articolului nostru consideră că el a dat importanță relației dintre traumă și memorie. Cei din urmă se vor focaliza pe două etape esențiale 1892-1895/1913-1914, reconstruind două părți din dezbaterea lor: relevanța factorilor ereditari/accidentali; funcția memoriei în tratament.

Dezbaterea conceptuala dintre Janet și Freud(1892-1894): Slăbiciune sau apărare/ Moștenire sau traumă

Conceptul de disociere este cel care guvernează teoriile lor, aici punctul de plecare este isteria.

Janet - menționează că anestezia, amnezia și sugestiile formează stigmatul sau stările mentale de isterie, care, spre deosebire de accidente, ar trebui să se găsească în toate cazurile patologice.

Pentru anestezia isterică localizată sau generală a căutat un mecanism comun, folosindu-se de un cadru în care sensibilitatea, ―a simți ‖, implica o acțiune în două momente: senzații, stări de afect, fenomene subconștiente; procesul prin care are loc sinteza tuturor proceselor interrelaționate, combinate cu noțiunea premergătoare a personalității. Aceasta sinteză era un proces psihologic care permitea integrarea fiecărui element în grupurile de imagini și judecăți anterioare, în Eu sau personalitate. Nereușita acestei sinteze făcea ca senzațiile sau amintirile elementare să rămână izolate de conștiință, având un potențial patologic. Anestezia isterică era o nereușită a acestei sinteze, era o boala a personalității.

Referitor la tulburările de memorie, Janet afirma că amnezia este un simptom cardinal al isteriei. Tulburările de memorie erau factori principali care interveneau și în alte simptome (paralizii, somnambulism), memoria fiind și o funcție alterată de boală, și un factor ce caracterizează toate fenomenele psihologice. El identifică două funcții ale memoriei, de conservare a amintirilor și de reproducere a imaginilor. Amneziile puteau altera aceste funcții, în cazul istericilor nu erau compromise în totalitate, ci exista o insuficiență a sintetizării, a încorporării imaginii în schema existentă, insuficiență care este motivul disocierii unui element din conștiința subiectului, care poate fi reprodus în anumite circumstanțe (automatisme, vise, somnambulism).

Janet prezintă slăbirea capacității de sintetizare într-o analiză a utilizarii sugestiei sintetizării și susține că afecțiunea care face subiectul vulnerabil la sugestie este de aceeași natură cu anestezia și amneziile isterice. Incapacitatea de integrare a senzației din prezent sau a unei imagini din trecut în Eu duce la absența lor din conștiință. În cazul sugestiei, inabilitatea de sintetizare duce la prezența unei idei, elementele constituente ale acesteia (vizuale, motorii, tactile), fiind acolo independent de voința subiectului. De ex., în timpul atacului isteric, persoana nu-și amintește fidel evenimentul, ci repetă situația sau ideea. Astfel Janet ajunge să definească sugestia ca o dezvoltare automată a elementelor ideii fără participarea voinței sau personalității, fără legătură cu prezentul, deci depinde de o problemă a voinței, adică o slăbiciune a sintetizării o face incapabilă să oprească automatismul asocierilor pentru că nu mai poate integra idei preexistente cu personalitatea sau cerințele prezentului, astfel încât subiectul nu-și poate direcționa voluntar comportamentul, ci repetă trecutul.

În lucrarea ‖Definiții Contemporane ale Isteriei‖, Janet clasifică fenomenele isterice ca slăbiciune a capacității de sintetizare și susține că scindarea personalității este caracteristica definitorie a isteriei. Ideile apărute în starea de conștiință alterată erau disociate de ea și căpătau forță pentru a dezvolta simptome. El considera că trăsătura esențială a acestei boli disociative este apariția în conștiință a două grupuri de fenomene, unul care formează personalitatea obișnuită, altul care tinde spre dezvoltarea unei personalități anormale. Îi pomenește pe Freud și Breuer, susținând că ideile lui le precedau pe ale lor și că față de el, colegii vienezi ignorau că: stigmatele nu puteau fi explicate prin disocierea unei idei de Eu și cauza disocierii rămânea necunoscută.

Freud a mers în direcția opusă, a avansat ideea unui mecanism și etiologii patogene, trauma a devenit centrul interesului pt stabilirea patologiei (nu factorii ereditari). Lucrarea în care a devenit evidentă disputa dintre cei doi a fost ―Neuro- Psihoza Apărării‖, în care Freud încerca o teorie a isteriei dobândite, a unor fobii, obsesii, procese halucinatorii. Pe de o parte el avea intenția să asemene isteria cu tulburările obsesionale și fobice, încercând să prezinte un mecanism comun ambelor patologii, pe de altă parte lansa posibilitatea isteriei ca patologie dobândită, considerând   că schimbarea nu avea legătură cu o slăbiciune înnăscută și că în cazul isteriei de apărare, disocierea era o încercare nereușită a pacientului de a uita o reprezentare care intra în conflict cu Eu-l. Mai întâi apărarea, apoi reprezentarea era reprimată și separată de Eu, iar locul ei era luat de un fenomen patologic care acționa ca și simbol mecanic a ceea ce fusese uitat. Simptomul era o modalitate patologică de amintire a ceea ce conștiința încercase să evite, momentul traumatic era clipa când reprezentarea incompatibilă cu Eu-l scinda conștiința. Sursa traumei depindea de relația de incompatibilitate dintre o reprezentare și Eu, elementul crucial fiind răspunsul subiectului la agentul traumatic. Simptomele apar doar când el decide să uite pentru că nu are puterea să soluționeze contradicția dintre ideea incompatibilă și Eu prin activitatea de gândire.

Dezbaterea clinică între Janet și Freud: Dincolo de memorie

Janet

În 1894, Janet își publică orientările clinice într-un articol despre ―Istoria unei idei fixe‖, prezentând tratamentul unei paciente. Justine, 40 ani, ce suferea de frica de holeră, apărută ca o idee fixă, originea acestei idei aflându-se în impactul scenei, în care la 17 ani, văzuse două cadavre răpuse de această boală. Pacienta suferea de atacuri isterice ce includeau contorsiuni, teroare, amnezie, era incapabilă să perceapă fenomene conștiente și să-și păstreze memoria. Ca metodă, clinicianul decide să participle la delirul ei pentru a-i provoca anumite răspunsuri și a o direcționa către alte subiecte. Și el ajunge la niște răspunsuri :

• o idee fixă nu este vindecată doar prin exprimarea
• este nevoie de o altă procedură, mai lentă, indirectă, puternică.
• elementul central în practica sa era ‖a face pacientul‖ să uite ideile de la baza
• ideea fixă era o construcție, o sinteză a unui număr mare de
• după ce a recuperat memoria care a declanșat ideea fixă, a deconstruit-o pentru a-i suprima sau modifica elementele. Memoria a fost transformată (o parte uitată, alta păstrată, deși modificată), modificându-se și efectul produs (afectul) asupra subiectului. Pentru această recuperare și transformare, terapia a constat într-o interacțiune complexă între cei doi poli ai procesului de memorie.
• în ultima parte, Janet descrie fundalul ereditar a lui Justine, o leziune psihologică prezentă la toți membrii Afirma că patologia a fost cauzată de o degenerare mentală.
• după vindecarea  simptomului,  în  terapie  urmează  ―educația  spiritului‖  pentru creșterea capacității de sintetizare.

Freud

Adoptă o cale diferită. Dacă divizarea conștiinței ar fi rezultatul apărării împotriva unui conflict, vindecarea ar presupune o modificare a elementelor constatate în  conflict (metoda chatartică).

În Studii despre isterie, ar fi de evidențiat: dezbaterea cu Janet cu privire la rolul jucat de moștenire și traumă în cauza bolii; tehnici implementate și transformări suferite de metoda clinică; mai ales introducerea rezistenței împotriva actului de amintire și povestire.

În ceea ce privește moștenirea, Freud prezintă trei studii de caz (Emmy von N, Elisabeth von R si Miss Lucy R). La prima încearcă să demonstreze că unele din simptome, cum ar fi fobiile sau apatia aveau origine traumatică. El recunoaște importanța eredității, dar recomandă evitarea confuziei dintre predispoziție și degenerare. Pentru el a fost posibil să se dezvolte isteria ca urmare a unei experiențe traumatice ce ar putea rezulta din combinația între natura evenimentului și răspunsul generat, fără o predispoziție preexistentă.

Ca metodologie clinică: folosește chatarsisul, hipnoza și sugestia (pentru ștergerea amintirilor), recomandă masaj și băi calde, pune presiune pe fruntea pacientei. Era sigur de existența unei idei și insista sa fie comunicată, rezonând cu teoria sa cu privire la rolul conflictului în producerea simptomelor. Când apărea conflictul, Freud spera ca prin sugestie să blocheze tendința către represiune, care acționa ca rezistență împotriva amintirii.

Actul amintirii presupunea a recupera trecutul prin intermediul fragmentelor și a modifica reprezentările care alcătuiesc Eu-l. Daca Eu-l rezistă admiterii unei idei, aceasta ar fi fost uitată. După conducerea afectului de la simptom la reprezentarea reprimată, era necesară gândirea pentru depășirea contradicției.

Dezbaterea privind munca amintirilor

Janet lua în considerare că în nevroze exista memorie traumatică, cauza fenomenelor patologice. Pentru ca memoria să fie o amenințare este necesară o anumită stare mentală, îngustarea câmpului conștiinței, slăbiciunea capacității de sintetizare. Era importantă exprimarea amintirii, dar era necesar să se lucreze asupra disocierii memoriei traumatice și partea cea mai grea, ―eliminarea‖.

Pentru Freud, metoda de concentrare a fost înlocuită cu asocierea liberă. Avea nevoie de mai mult decât exprimarea unei amintiri, lupta împotriva rezistenței era importantă, aceasta fiind responsabilă pentru faptul că pacientul nu- și amintește, ci reproduce ca acțiune, repetă fără să știe. Repetarea era și un mod simptomatic de a-și aminti.

Observații finale

La nivel teoretic, atât Janet cât și Freud au conceput existența elementelor divizate de conștiință ce formau un sistem independent al Eu-lui (personalitate subconștientă pentru Janet, inconștient pentru Freud). La nivel clinic, ambii au fost de accord că recuperarea elementelor uitate nu era suficientă pentru a vindeca nevroza.

Pentru Janet, divizarea conștiinței era rezultatul unei slăbiciuni ereditare pentru sinteză, pentru Freud a fost o cauză accidentală, efectul situației traumatice și apariția reprezentării ireconciliabile, încercarea pacientului de a o uita.

Pentru nici unul dintre ei natura traumatică a unei idei nu depindea de izolarea ei de conștiință. Pentru Janet ideea devine patogenă dacă afectează o persoană predispusă, cu slăbiciune pentru sinteză și integrare (trauma mai puțin relevantă). Pentru Freud ideea este patogenă dacă intră într-o relație de incompatibilitate cu grupul de reprezentări din Eu (factori ereditari mai puțin importanți)

În orientarea terapeutică, Janet încearcă să modifice trecutul (vechea memorie și predispoziția ereditară), Freud urmărește să modifice prezentul (rezistența la un fragment din trecut).

Importantă este introducerea de către Freud a noțiunilor de mental work, după recuperarea reprezentărilor reprimate; work through si work of mourning, acțiunile de a depăși o rezistență, de a face față unei traume, implică procese similare cu cele ale doliului.

Concluzii: Studiul acestui text a fost o experiență interesantă pentru mine, m-am simțit când martorul a două minți strălucite, care pare că se urmăreau în timp ce se ignorau, când spectator la un ping pong de idei și sensuri care atunci când nu te îmbogățesc, cu siguranță te tulbură. De apreciat efortul și sclipirea celor doi, dezbaterea a început între ei dar va fi continuată de toate generațiile de doritori să-i urmeze…

Bibliografie:

Luis Cesar S. and Alejandro Antonio D. (2020), The Debate Between Janet and Freud Revisited: Trauma and Memory (1892-1895/1913- 1914); The psychoanalytic Quaterly, 89:1

Noiembrie 2020