Disocierea corp – minte în psihanaliză

Selecții

Oamenii traumatizați au tendința de a-și retrăi inconștient trauma având dificultăți în a descifra realitatea curentă. Trauma influențează imaginația iar imaginația este esențială pentru calitatea vieții. Ea stimulează creativitatea, alina durerea, amplifică plăcerea și îmbogățește cele mai intime relații.

Traumele conduc la o reorganizare fundamentală a manierei în care sunt gestionate percepțiile, mintea și creierul. Trauma schimbă felul în care gândim și lucrurile pe care le gândim și însăși capacitatea noastră de a gândi.

Ajutarea victimelor unei traume să își găsească cuvintele pentru a descrie ceea ce li s-a întâmplat este semnificativă, dar nu și suficientă. Relatarea unei poveșți nu modifică automat reacțiile fizice și hormonale ale unui corp hipervigilent, pregătit să fie agresat în orice moment.

Pentru ca o schimbare reală să se poată produce, corpul trebuie să învețe că pericolul a trecut și să trăiască în realitatea momentului prezent.

Traumele preverbale pot fi puse cu greu în cuvinte. Corpul retrăiește starea de  teroare,  furie  și  neajutorare,  precum  și  impulsul  de  tip  ―lupta  sau  fugi‖,  dar aceste emoții sunt aproape imposibil de articulat verbal. Prin însăși natură ei, trauma ne proiectează la limita înțelegerii, tăindu-ne accesul la limbajul bazat pe experiență sau pe un trecut imaginabil.

Imagini scanate ale creierului au arătat că, în timpul aminirilor recurente, singură parte a creierului care s-a activat a fost cea dreapta. Imaginile traumei din trecut nu activează decât emisfera cerebrală dreapta, dezactivand-o complet pe cea stânga.

Cele două emisfere cerebrale au funcționalități diferite. Cea dreapta este intuitivă, emoțională, vizuală, spațială și tactilă, în timp ce cea stânga este lingvistică, secvențială și analitică. Emisfera stânga guvernează vorbirea, în timp ce cea dreapta guvernează experiență. Ea comunica prin limbajul non-verbal - expresii faciale și atitudini corporale.

Emisfera dreapta este prima care se dezvoltă intrauterin, permițând comunicarea non-verbală între mama și copil. Emisfera stânga nu devine cu adevărat activă decât atunci când copilul începe să înțeleagă limbajul și învață să vorbească. Acest lucru îi permite să numească lucrurile, să le compare, să înțeleagă interacțiunile dintre ele și să-și comunice experiențele subiective altor oameni. Cea stânga își amintește faptele concrete, statisticile și vocabularul evenimentelor. Ea ne explică experiențele trăite și le așează în ordine. Cea dreapta stochează amintirile legate de sunete, atingeri, mirosuri și emoțiile pe care le evocă acestea. Ea reacționează automat la voci, trăsăturile faciale, gesturile și locurile pe care le- am experimetat în trecut.

În circumstanțe obișnuite, cele două emisfere cerebrale colaborează mai mult sau mai puțin lin, chiar și la oamenii care au una din cele două emisfere predominate.

Atunci când un factor, conștient sau nu, reamintește o trauma, emisfera dreapta reacționează că și cum evenimentul traumatic s-ar petrece în momentul prezent. Dat fiind că legătură cu emisfera stânga poată fi blocată, nu se conștientizează faptul că se reiterează un trecut și se exprimă aceleași emoțîi: furie, teroare, rușine sau încremenire. După ce furtună emoțională trece, persoană caută ceva sau pe cineva pe care să dea vină.

La modul ideal, sistemul hormonilor stresului ar trebui să ne asigure o reacție extrem de rapidă în față unei amenințări, iar apoi să revină la fel de rapid la starea de echilibru. Post-traumatic sistemul hormonilor stresului nu mai reușește să revină la starea de echilibru.

Adrenalină este unul dintre hormonii critici eliberați la stres și cheia recției de lupta sau fugă la confruntarea cu un pericol. Când amenințarea a trecut, hormonii se disipează, organismul revine la normal. În cazul persoanelor cu traume, hormonii stresului au nevoie de mult mai mult timp pentru a reveni la normal, fiind secretați rapid și disproporționat chiar și la cei mai moderați stimuli stresanți. Efectele pe termen lung ale unei cantități prea mari de hormoni ai stresului în organism include probleme legate de memorie, atenție, iritabilitate, tulburări ale somnului, somatizări și boli acute și cronice.

Indiferent de înțelegerea la care ajunge, creierul rațional nu poate convinge sub nici o formă creierul emoționl să iasă din realitatea traumatică. Atunci când creierul emoțional și cel rațional se află în conflict rezultatul este discomfortul fizic (sistem digestiv, urinar, cardiovascular) precum și psihic.

În general, creierul rațional poate ține sub control creierul emoțional, atât timp cât temerile noastre nu au un nivel prea ridicat. De asemenea, trauma nu este stocată că o poveste cu un început, o parte de mijloc și un sfârșit. Schimbarea începe când învățăm să ne ―acceptăm‖ creierul emoțional, începând să-l observăm și să tolerăm senzațiile tulburătoare.

Diferite tipuri de abuz au un impact diferit asupra anumitor zone din creier în diferite etape ale procesului de dezvoltare. Atunci când copiiii sunt nevoiți să se disocieze de experiențele foarte intense pe care le-au trăit, acest lucru le creează probleme   grave,   inclusiv   ―o   neîncredere   cronică   în   alți   oameni,   inhibarea curiozității, o neîncredere în propriile lor simțuri și tendința de a consideră totul că fiind ireal‖.

Când sistemul de alarmă al creierului este activat, el declanșează automat planurile pre-programate (procedurale) de reacție. Dacă reacția noastră normală este blocată, creierul continuă să secrete substanțele chimice specifice stresului, iar circuitele sale electrice continuă să fie activate, deși funcționează în gol. Mult timp după ce pericolul a trecut creierul poate continuă să trimită corpului semnale pentru a scapa de o amenințare care nu mai există (in mod real).

Creierul este construit de jos în sus. Partea cea mai primitivă, care este deja funcțională în momentul nașterii, este străvechiul creier animal numit deseori creierul reptilian. El este localizat în trunchiul cerebral și este responsabil pentru: mâncat, dormit, starea de veghe, plâns, respirat, simțirea temperaturii, a foamei, umezelii și durerii, eliminarea toxinelor din corp prin urină, defectatie, sudorație.

Chiar deasupra creierului reptilian este situat sistemul limbic. Devoltarea acestei părți a creierului începe după nașterea copilului. Acesta este sediul emoțiilor, cel care monitorizează pericolele, judecătorul care decide dacă ceva este plăcut sau înfricoșător și arbitrul care stabilește ce lucruri sunt sau nu importante pentru supraviețuire.

Sistemul limbic este structurat ca răspuns la experiență, dar și în funcție de constituția genetică. Ceea ce i se întâmplă copilului contribuie la dezvoltarea hărții emoționale și perceptuale a lumii pe care și-o creează creierul. Dacă percepția este de iubire și siguranță, creierul se specializează în explorare, joacă și cooperare; dacă apare frică și respingerea, creierul se specializează în gestionarea sentimentelor de teamă și de abandonare. Copiii mici învață să cunoască lumea mișcându-se, apucând diferite lucruri cu mâinile, mergând de-a buselea și descoperind ce se întâmplă artunci când plâng, când zâmbesc sau când protestează. Ei experimentează constant mediul înconjurător, observând felul în care interacțiunea lor cu acesta modifică felul în care se simte corpul lor.

Creierul  reptilian  și  sistemul  limbic  alcătuiesc  ―creierul  emoțional‖.  Dacă detecteaza pericolul, el răspunde printr-o secreție hormonala și inițiază planuri de salvare procedurale, de genul reacției ―lupta sau fugi‖.

În cel de-al doilea an de  viață încep să se  dezvolte lobii frontali, care alcătuiesc partea majoritară a neocortexului. Lobii frontali permit folosirea limbajului și gândirea abstractă, acumularea și integrarea informațiilor și conferirea de semnificații. Ei permit elaborarea planurilor, reflectarea și inițierea acțiunilor.

Lobii frontali reprezintă și sediul empatiei – capacitatea noastră de a ―simți‖ ce simte altcineva‖.

Pericolul reprezintă un aspect normal al vieții iar creierul are sarcina de a-l detecta și de a genera reacții de apărare. Informațiile senzoriale referitoare la lumea exterioară parvin prin intermediul ochilor, nasului, urechilor și pielii. Senzațiile sunt transmise apoi în două direcții : în jos, către amigdala palatină, parte a sistemului limbic inconștient și către lobii frontali, unde devin conștiente. Semnalele de pericol ale amigdalei declanșează secreția hormonilor de stres, cortizol și adrenalină, care cresc pulsul, tensiunea și ritmul respirator, pregătindu- ne pentru a riposta sau pentru a fugi. Trauma amplifică riscul de interpretare greșită a pericolului unei situații din prezent. Sisteme eronate de alarmă pot duce la izbucniri sau blocaje ca reacție la cele mai nevinovate comentarii sau expresii faciale.

Atunci când sistemul limbic decide că o problema este o chestiune de viață și de moarte, prioritatea este dată reacției sistemului limbic.

Un rezultat al traumei este divizarea și fragmentarea asfel încât emoțiile, sunetele, imaginile, gandurile și senzațiile fizice asociate cu trauma sunt disociate. Fragmentele senzoriale ale memoriei interferează cu momentul prezent, fiind retrăite fără a avea însă o conexiune conștientă între ceea ce s-a întâmplat atunci și ceea ce se întâmplă în prezent.

Conștientizarea, numirea și identificarea lucrurilor care se petrec în interiorul propriei persoane reprezintă primul pas către recuperare.

Provocarea tratării traumei nu se referă numai la ―vindecarea― trecutului, ci și la îmbunătățirea calității experienței de zi cu zi, printr-o reinterpretare, rescriere, reasezare a evenimentului traumatic. Foarte mulți oameni traumatizați se trezesc într-o nesincronizare cronică cu cei din jurul lor.

Trauma  se  exprimă  atât  sub  formă  impulsului  ―lupta  sau  fugi‖,  cât  și  a blocajului total și a incapacitățîi angajare în momentul prezent. Aceste două tipuri de reacții presupun nivele diferite ale activității cerebrale: sistemul mamiferelor de tip ―lupta sau fugi‖, care este protector și împiedică intrarea în colaps și creierul reptilian, care produce reacția de colaps.

Pericolul blochează sistemul de angrenare socială, reduce responsivitatea la vocea umană și amplifică sensibilitatea față de sunetele amenințătoare.

Colapsul și detașarea de lumea exterioară sunt controlate de complexul vagal dorsal și pot fi asociate cu simptome digestive precum diareea și greață. Complexul vagal dorsal creste frecventa pulsului și induce o respirație superficială. Atunci când acest sistem preia controlul asupra organismului, nimic nu mai conteaza, nici cei din jur si nici propria persoana. Atenția conștientă se blochează, blocand pâna și durerea fizică.

Multe persoane traumatizate sunt hipervigilente și nu pot să se bucure de plăcerile obișnuite ale vieții, în timp ce altele sunt prea amorțite pentru a putea absorbi alte experiențe noi sau pentru a-și da seama de semnalele unui pericol real.

În viață de zi cu zi sunt zone care înregistrează întrega gama de emoții și de senzații care alcătuiesc însuși fundamentul conștiinței noastre de sine, al identității noastre. În efortul de a-și bloca senzațiile terifiante, aceste persoane și-au amorțit complet însăși capacitatea de a se simți plenar vii. Relația lor cu propria realitate interioară este profund dezechilibrată. Incapacitatea victimelor traumelor cronice din copilărie de a-și conștientiza sinele poate fi uneori atât de profundă încât acestea nu se mai pot recunoaște atunci când se privesc în oglindă. Scanările cerebrale au arătatat că acest lucru nu este rezultatul simplei neatenții: este posibil că structurile responsabile de recunoașterea de sine să fie inhibate, la fel că cele asociate cu experiența de sine.

Lumea noastră senzorială capătă formă pentru noi încă înainte de a ne naște. În uter, noi simțim lichidul amniotic pe piele, auzim sunetele slabe ale sângelui care circulă și ale aparatului digestiv și ne mulăm în funcție de mișcările mamei. După naștere, senzațiile fizice ne definesc relația cu noi înșine și cu mediul înconjurător. Inițial, suntem una cu scutecul ud, cu foamea, sațietatea și somnul pe care le simțim. Chiar și după ce ne dezvoltăm conștiința și limbajul, sistemul senzorial corporal continuă să ne furnizeze un feedback crucial pentru ceea ce simțim clipă de clipă.

Percepțiile primite constant ne comunica schimbările produse în viscere și în mușchii fetei, ale trunchiului și ale extremităților, care ne semnalează senzații de plăcere sau durere, dar și impulsuri precum foamea și excitația sexuală. Ceea ce se întâmplă în jurul nostru ne influențează senzațiile fizice. Vederea unei persoane pe care o recunoaștem, auzirea unor sunete particulare-cum ar fi o bucată muzicală-ori percepția unei schimbări a temperaturii ne modifica focaliarea atenției, determinându-ne gândurile și acțiunile anterioare, de cele mai multe ori fără a ne da seama de acest mecanism. De regulă aceste schimbări se produc fără implicarea atenției noastre conștiente. Aceste sisteme pot ajunge să fie copleșite dacă suntem supuși unei amenințări continue sau chiar în lipsa simplei percepții a unei amenințări. Așa se explică gama largă de probleme fizice pe care le-au documentat cercetatorii la persoanele traumatizate.

―Asumarea‖ este un termen tehnic care face referire la asumarea controlului asupra propriei vieți. Asumarea începe cu ceea ce oamenii de știință numesc introceptie, capacitatea noastră de a ne conștientiza sentimentele senzoriale interne (corporale). Cu cât această capacitate de conștientizare este mai mare, cu atât mai plenar este potențialul nostru de a ne controla propria viață. Cunoașterea senzațiilor noastre interioare este primul pas către înțelegerea motivelor pentru care simțim ceea ce simțim. Dacă suntem conștienți de schimbările constante din mediul noastru interior și exterior, ne putem mobiliza pentru a le gestiona.

Corpul este bombardat constant de semnale viscerale de avertizare și, în încercarea de a controla aceste procese, persoanele traumatizate devin deseori experți în a-și ignoră sentimentele instinctuale și în a-și amorti luciditatea, ignorând ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cu alte cuvinte, ele învață să se ascundă de propriul lor sine. Prețul ignorării sau distorsionării mesajelor corporale este incapacitatea de a detecta ceea ce este cu adevărat periculos sau nociv, dar și ceea ce este sigur și favorabil. Autoreglarea depinde de o relație acordata cu corpul. Fără ea, se funcționeazănpe o reglare externă, cu ajutorul medicamentelor, al drogurilor și al alcoolului, al asigurărilor constante primite de la ceilalți sau al satisfacerii compulsive a dorințelor lor.

Simptomele somatice care nu au explicații fizice clare sunt omiprezente la copii și adulții traumatizați. Printre acestea se numără durerile cronice de spate și de ceafă, migrenele, problemele digestive, colon spastic, oboseală cronică și unele tipuri de astm.

Alexitimia

Termenul provine de la cuvântul grecesc alexitymia, care înseamnă a nu avea acces la cuvinte pentru ceea ce se simte. Foarte mulți copii și adulți traumatizați nu pot descrie ceea ce simt, pentru simplul motiv că nu pot identifica semnificația senzațiilor lor. De aici rezultă incapacitatea de a discerne ce se întâmplă în interiorul corpului și, implicit de a nu se putea îngriji în mod adecvat de propria persoană, de la mâncatul unei cantități adecvate de mâncare la ora potrivita și până la nevoia de somn. Circa trei sferturi dintre pacienții care suferă de anorexie nervoasă și mai bine de jumătate dintre bolnavii de bulimie sunt confuzi în privința senzațiilor lor emoționale și nu reușesc să le descrie în cuvinte.

Dat fiind că oamenii traumatizați nu reușesc să simtă ce se întâmplă în corpul lor, ei nu sunt capabili de o reacție nuanțată la frustrare. Ei reacționează la stres fie prin închidere totală, fie printr-o furie excesivă. Indiferent de reacția lor, de multe ori ei nu pot preciza ce anume îi deranjează. Această incapacitate de a fi în contact cu corpul lor contribuie la incapacitatea lor de autoprotecție, la dificultatea de a simți plăcerea și senzualitatea, la ratele înalte de revictimizare și la incapacitatea lor de a da sens lucrurilor pe care le simt.

Depersonalizarea este un simptom al disocierii masive create de trauma, reprezentând pierderea simțului identității de sine. Depersonalizarea este un fenomen comun în timpul experiențelor traumatice. Oamenii traumatizați se simt separati de corpul lor.

Psihanalistul Paul Schidler:   ―Lumea îi apare individului depersonalizat ca un loc ciudat, deosebit, srăin și oniric. În mod paradoxal, obiectele i se par uneori diminuate, iar alteori plate. Sunetele par să provină de la mare distanță. Emoțiile sunt percepute și ele dintr-o manieră modificată. Pacienții se plâng că nu pot experimenta nici plăcerea, nici durerea… ei au devenit niște străini pentru ei înșiși.‖

Victimele traumelor nu se pot recupera decât dacă se refamiliarizează cu senzațiile lor corporale. Teamă înseamnă să trăiești într-un corp aflat întotdeauna în gardă. Oamenii furioși trăiesc într-un corp furios. Corpul victimelor care au suferit abuzuri în copilărie este tensionat și defensiv, până când aceștia descoperă o modalitate de a se relaxa și de a se simți în siguranță.

Mintea lor trebuie să fie reeducată asfel încât să poată simți senzațiile fizice, iar corpul lor trebuie să fie ajutat să tolereze și să se bucure de mângâierea atingerii.

Majoritatea părinților se leagă spontan de copiii lor și nu sunt conștienți de evoluția procesului de atașament. Atunci când un copil se pune la unison cu persoana care îl îngrijește, bucuria și conexiunea sa sunt reflectate de ritmul său cardiac și de respirația sa stabilă precum și de nivelul redus al hormonilor de stres. Corpul său este calm, la fel și emoțiile sale.

Bowlby scria ―ceea ce nu poate fi comunicat altora (începând cu mama), nu poate fi comunicat nici propriului sine ―.

Donald Winnicott a propus teoria conform căreia interacțiunile fizice pun bazele simțului identității copilului și implicit al identității de sine pe termen lung. Felul în care o mama își ține în brațe copilul îi transmite acestuia ―capacitatea de a- și simți corpul că fiind locul în care trăiește psihicul‖. Această senzație viscerală și kinestetica a alinarii corpului pune bazele ―transpunerii în realitate‖ a experiențelor trăite. Lucrurile se deteriorează însă masiv atunci când o mama nu este capabilă să se pună la unison cu realitatea fizică a copilului ei. Prin ignorarea senzațiilor sale interne și adaptarea la nevoile persoanei care îl îngrijește, copilul percepe faptul că

―ceva  nu  este  în  regulă‖  cu  realitatea  pe care  o trăiește. Copiii  cărora  le  lipsește punerea la unison cu partea fizică sunt vulnerabili și predispuși să își blocheze feedbackul primit de la corpul lor – sediul plăcerii, semnificației și direcției.

Dacă nu există senzația de siguranță internă, este foarte greu de făcut o distincție între siguranță și pericol.

Lyons – Ruth a încercat în mod particular să înțeleagă fenomenul disocierii, manifestat prin sentimentul de rătăcire, de copleșire, de abandonare și de deconectare de lume ce generează senzația de neiubit, gol în interior, neajutorat, captiv.  Ea  a  descoperit  existența  unei  relații  ―izbitoare  și  neașteptată‖  între neimplicarea maternă și lipsa de rezonanță a mamei cu copilul ei în primii doi ani de viață, pe de o parte, și simptomele disociative în primii ani că adult, pe de altă parte. A tras concluzia că există un risc major că bebelușii care nu sunt cu adevărat văzuți și cunoscuți de mama lor să se transforme în adolescenți incapabili să îi vadă și să îi cunoască pe alții.

Există diferențe între persoanele aflate la extremele opuse ale spectrului traumei: victimele abuzurilor în copilărie și adulții care au supraviețuit unei traume. Adulții abuzați în copilărie aveau deseori dificultăți de concentrare, se plângeau că se simt tot timpul la limita și se urau pe ei înșiși. Ei aveau probleme enorme în negocierea relațiilor intime, oscilând între relații complet lipsite de discriminare, foarte riscante și nesatisfăcătoare din punct de vedere sexual pe de o parte, și blocajul sexual total pe de altă parte. De asemenea, aveau goluri mari de memorie, erau angrenați în comportamente autodistructive și aveau foarte multe probleme medicale. Aceste simptome sunt relativ rare la supraviețuitorii traumelor la vârstă adultă.

Consecințele abuzului și neglijării în copilărie sunt infinit mai comune și mai complexe decât impactul uraganelor și al accidentelor de mașini.

Conform Porges sistemul nervos reglează trei stări fiziologice fundamentale.

Nivelul de siguranță determina care dintre ele este activat într-un moment anume.

Nivelul 1. Angajarea socială – căutăm ajutor, susținere la oamenii din jurul nostru.

Nivelul 2. Reacția lupta sau fugi - dacă nimeni nu vine în ajutor sau dacă ne aflăm într-un pericol iminent, organismal apelează la o metodă mai primitivă de supraviețuire.

Nivelul 3. Starea de încremenire sau de colaps - dacă nu se poate scapă de evenimentul traumatic, acesta ținând captivă persoană în el, organismul încearcă să se apere singur printr-o închidere completă și prin cheltuirea unei cantități cât mai reduse de energie.

Dacă nu există nici o cale de ieșire din impas și nu poate fi evitat inevitabilul, se activează sistemul suprem de urgență: complexul vagal dorsal. Acesta reduce metabolismul organismului: pulsul scade brusc (inima pare să se oprească), apar dificultăți de respirare și apar manifestări digestive. În acest moment se întră în colaps sau încremenire.

Știința amintirilor reprimate

Sute de articole și cărți științifice au documentat timp de mai bine de un secol reprimarea amintirilor traumatice și revenirea acestora peste ani sau chiar decenii. Atunci când o amintire este inaccesibilă, mintea este incapabilă să o schimbe, dar atunci când o poveste începe să fie spusă, ea se modifică cu fiecare nouă relatare. Mintea poate să dea sens doar lucrurilor cunoscute, iar semnificația pe care o dăm vieții noastre ne modifică amintirile.

Amintiri normale versus amintiri traumatice

Apar două diferențe majore între maniera în care au povestit oamenii despre amintirile și experiențele lor pozitive, prin comparație cu cele traumatice:

1. Maniera de organizare a amintirilor;
2. Reacțiile lor fizice în raport cu ele.

Amintirile traumatice sunt dezorganizate. Pot apărea clar anumite detalii dar nu suita evenimentelor. De regulă amintirile sunt sub formă de flash-uri, imagini, sunete, senzații și emoții copleșitoare. În timp se activează și alte detalii senzoriale și sentimente care pot fi ordonate din ce în ce mai bine. Acest lucru se întâmplă spontan sau prin terapie. Evenimentul va putea fi povestit și prin aceasta înglobat în în Sine și în experiență cotidianului.

Nimeni nu-și dorește să-și amintească o trauma. Existența traumei constă în faptul că este copleșitoare, de necrezut și insuportabilă. Fiecare pacient ne cere să ne suspendăm percepția normalității și să acceptăm faptul că avem de a face cu o realitate duală: cea a prezentui relativ sigur și previzibil și cea a trecutulul înfricoșător și omiprezent, care nu dispare niciodată.

În terapie se încearcă o aliniere a impresiilor legate de acest eveniment asupra corpului, minții și sufletului cu un cotidian ce le re-declanșează emoțiile asociate traumei din trecut.

Recuperarea constă în restabilirea proprietății asupra corpului și a minții, adică a sinelui. Altfel spus, să știi ceea ce știi și să simți ceea ce simți, fără a apărea senzații asociate traumei (copleșire, furie, rușine sau blocare).

Pentru cei mai mulți dintre oameni acest lucru înseamnă:

1. să descopere o modalitate de a rămâne calmi și focalizați
2. să învețe să mentină acea stare de calm în față imaginilor, gândurilor, sunetelor sau senzațiilor fizice care le reamintesc de trecut
3. să descopere o nouă modalitate de a trăi plenar în momentul prezent și de a se integra în mijlocul oamenilor din jur
4. să poată împărtăși secretele traumei și modalitatea prin care au depășit-o.

Reexaminarea traumei este o parte a procesului care are loc într-un context/modalitate în care să nu se reediteze trauma.

Reacțiile post-traumatice sunt localizate în creierul emoțional. Ele include o serie de reacții fizice (senzații viscerale, palpitații, o respirație rapidă și superficială, dureri precordiale, contracture musculature laringe – voce guturală, răgușită, precum și anumite mișcări caracteristice ale corpului, rigiditate, furie sau autoapărare.

Terapia sistemului limbic

Obiectivul abordării stresului traumatic este restabilirea echilibrului adecvat dintre creierul rațional și cel emoțional.

Pentru această este necesară constientizarea reacțiilor corpului. Capacitatea de a percepe senzatile viscerale reprezintă însăși baza conșiinței emoționale. Observarea unei stări de iritare, de nervozitate sau de anxietate permite identificarea reacțiilor automate și coroborarea cu senzațiile fizice asigura preluarea treptată a controlului asupra lor. Controlul crescut crește nivelul de siguranță. Abordarea treptată a traumei poate fi făcută într-un context de siguranță în ceea ce privește relația dintre emoții și senzații fizice.

De cele mai multe ori se păstrează tăcerea asupra manifestărilor resimțită din dorința  de  a  nu  le  ―provoca‖  și  în  încercarea  de  a  le  uită.  Alteori  are  loc  o respingere a sentimentelor prea intense ceea ce permite adaptarea pe termen scurt ajutând adeseori la o susținere a Sinelui.

Un asalt continuu al senzatilor corporale la care conștiința nu are acces produce alexitimie: incapacitatea de a simți și de a transmite ce se întâmplă în interiorul tău. Alexitimia, disocierea și blocarea emoțională implică acele structuri ale creierului care ne permit să ne focalizăm să știm ce anume simțim și să acționăm pentru a ne proteja.

Punerea în cuvinte a unor emoții fără nume și, odată numite, căutarea de semnificații în istoria personală, sunt drumul dificil al recuperării.

Bibliografie:

VAN DER KOLK, B (2018), Corpul nu uită niciodată, Ed. Adevăr Divin, București

Corpul nu uită niciodată Dr.Bessel Van Der Kolk Selecții 

Prezentator - Cristina Fide

“Dă cuvânt durerii: mâhnirea care nu vorbește șoptește inimii împovărate și îi

poruncește să se rupă.” W Shakespeare, Macbeth

Povara insuportabilă a aducerii aminte - Știința amintirilor reprimate

Există sute de articole și cărți științifice care au documentat timp de mai bine de un secol reprimarea amintirilor traumatice care ies la iveală peste ani sau chiar decenii. Au fost raportate pierderi ale memoriei la oamenii care au trecut prin dezastre naturale, răpiri, tortură, lagare de concentrare și abuzuri sexuale și fizice. Atâta timp cât o amintire este inaccesiblila, mintea este incapabilă să o schimbe, dar atunci când o poveste începe să fie spusă, ea se modifică cu fiecare nouă relatare. Mintea nu poate decât să dea sens lucrurilor cunoscute, iar semnificația pe care o dăm vieții noastre ne modifică amintirile.

Amintiri normale versus amintiri traumatice

Au existat două diferențe majore între manieră în care au povestit oamenii despre amintirile experiențelor lor pozitive, prin comparație cu cele traumatice

1. Manieră de organizare a amintirilor 2.Reacțiile lor fizice în raport cu ele.

La antipod amintirile traumatice au fost dezorganizate. Subiecții și-au amintit clar anumite detalii dar nu și-au putut aminti suita evenimentelor. Aproate toți participanții au avut amintiri sub formă de flash-uri, imagini, sunete, senzații și emoții care i-au copleșit. Pe măsură ce a trecut timpul în mintea lor s-au activat alte detalii senzoriale și sentimente pe care cei mai mulți dintre ei le-au putut ordona din ce în ce mai bine. Ei au început astfel să știe ce li s-a întâmplat, putând povesti evenimentul traumatic altor persoane - poveste pe care noi o numim amintirea traumei.

Ascultarea supraviețuitorilor

Nimeni nu-și dorește să-și amintească o trauma. Existența traumei constă în faptul că este copleșitoare, de necrezut și insuportabilă. Fiecare pacient ne cere să ne suspendăm percepția normalității și să acceptăm faptul că avem de a face cu o realitate duală: cea a prezentui relativ sigur și previzibil și cea a trecutulul ruinat și omiprezent, care nu dispare niciodată.

Vindecarea traumei: reasumarea identității de sine

Ce putem face noi este să alinăm impresiile legate de acest eveniment asupra corpului, minții și sufletului: senzațiile de contracție din zona pieptului, etichetate adeseori drept anxietate sau depresie, teamă de ați pierde controlul, veșnică alertă în privința unui potențial pericol sau al unei respingeri, disprețul de sine, coșmarurile și amintirile sub formă de falsh-uri, ceață mentală care te împiedică să- ți duci la bun sfârșit sarcinile și să te angajezi plenar în ceea ce faci, incapacitatea de a-ți deschide inima în față altei ființe umane.

Provocarea recuperării constă în restabilirea proprietății asupra corpului și minții tale, adică a sinelui tău. Acest lucru înseamnă să te simți liber să știi ceea ce știi și să simți ceea ce simți, fără a te simți copleșit, furios, rușinat sau încremenit. Pentru cei mai mulți dintre oameni acest lucru înseamnă:

1. să descopere o modalitate de a rămâne calmi și focalizati;
2. să învețe să mențină acea stare de calm în față imaginilor, gândurilor, sunetelor sau senzațiilor fizice care le reamintesc de trecut;
3. să descopere o nouă modalitate de a trăi plenar în momentul prezent și de a se integra în mijlocul oamenilor din jur;
4. să nu păstreze secrete legate de sine, inclusiv de modul în care au reușit să supravetuiască.

O nouă perspectiva asupra procesului de recuperare

Pentru ați redobândi controlul asupa propriului sine, este necesar să-ți reexaminezi trauma.Mai devreme sau mai târziu trebuie să te confrunți cu ceea ce ți s-a intamplat, dar numai dacă te simți în siguranță, fără a fi din nou traumatizat de amintirea respectivă. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să găseșți o modalitate de a nu te mai simți copleșit de senzațiile și de emoțiile asociate cu trecutul tău. Motoarele reacțiilor posttraumatice sunt localizate în creierul emoțional. Spre deosebire de cel rațional care se exprimă prin gânduri, creierul emoțional se manifestă prin reacții fizice: senzații viscerale, palpitații, o respirație rapidă și superficială, sentimentul de inima rănită, vorbirea cu o voce rigidă și răgușită, precum și anumite mișcări caracteristice ale corpului, care arată starea de colaps, rigiditate, furie sau autoapărare.

Terapia sistemului limbic

Problema fundamentală pentru rezolvarea stresului traumatic este restabilirea echilibrului adecvat dintre creierul rațional și cel emoțional astfel încât să simți că îți controlezi reacțiile și viață. Dacă dorim să schimbăm reacțiile posttraumatice noi trebuie să accesăm creierul emoțional și să aplicăm terapia sistemului limbic, să reparăm sistemele care creează alarme false și să restaurăm creierul emoțional astfel încât acesta să-și reia funcția obișnuită de prezența tacită de fundal care se ocupă de gospodăria corpului asigurându-se că manaci, dormi, te conectezi cu partenerii intimi îți protejezi copiii și te aperi împotriva pericolelor.

Împrietenirea cu creierul emoțional

Conștientizarea propriului corp ne pune în contact cu lumea noastră interioară, respectiv cu peisajul intern al organismului nostru. Simplă observare a unei stări de iritare, de nervozitate sau de anxietate este suficientă pentru a ne schimba perspectiva și pentru a ne deschide în fața unor opțiuni diferite de reacțiile noastre automate de zi cu zi. Luciditatea ne pune în contact cu natura tranzitorie a sentimentelor și percepțiilor noastre. Atunci când ne focalizăm atenția asupra senzațiilor noatre corporale, noi putem cunoaște fluctuația emoțiilor noastre, amplificandu-ne astfel controlul asupra lor.

Adeseori oamenii traumatizați se tem să simtă ceva. Inamicul lor nu mai este abuzatorul ci propriile lor senzații fizice, teamă produsă de deturnarea senzațiilor neconfortabile menține corpul într-o stare de încremenire și minte blocată. Chiar dacă trauma s-a produs în trecut, creierul emotonal continuă să creeze senzații care îl fac pe cel in suferinta să se simtă speriat și neajutorat. În aceste condiții, mulți supravietuitori ai traumelor devin alcoolici sau supraponderali, se tem să facă dragoste și evita multe activități sociale, căci lumea lor senzorială este oricum prea intensă, nesuportând nici un contact cu lumea de afară. Pentru a se putea recupera mintea, corpul și creierul trebuie să fie convinse că se pot relaxa în siguranță. Acest lucru nu se întâmplă decât atunci când te simți în siguranță pe un nivel visceral, ajutându-te să asociezi această siguranță cu amintirea neajutorarii din trecut. O bună parte din circuitele noastre cerebrale sunt dedicate punerii la unison cu ceilalți oameni. Recuperarea de pe urmă unei traume presupune reconectarea cu semenii noștrii.

Miracol și tiranie - Ruperea tăcerii

Noi credem că ne putem ține sub control durerea, teroarea sau rușinea prin păstrarea tăcerii, dar descrierea realității în cuvinte ne oferă un tip diferit de control. Ignorarea realității interioare consumă simțul identității de sine și al menirii personale.

Problema critică este să îți permiți să știi ceea ce știi. Moartea, distrugerea și durerea sufletesca trebuie justificate în permanentă în absența unui sens suprem dat suferinței. Lipsa acestui sens suprem ne încurajează să inventăm, să mințim și să umplem astfel golul lăsat de ea.

Miracolul descoperirii de sine

Descoperirea propriului Sine cu ajutorul limbajului este întotdeuna o revelație, chiar dacă găsirea cuvintelor pentru descrierea realității interioare se dovedește uneori un proces agonizant. Esență relației terapeutice: găsirea cuvintelor absente și capacitatea de a-ți împărtăși durerea cea mai profundă și sentimentele cele mai ascunse legate de alte ființe umane.

Puntea de legătură este corpul

Trauma îi schimbă în mod radical pe oameni care nu se mai simt ei înșiși. Noi putem ieși din acesta dificultate prin angrenarea în observația de sine - sistemul identității de sine bazat pe senzațiile corporale care vorbește prin intermediul senzatilor, tonalităților vocale și tensiunilor corporale. Capacitatea de a percepe senzatile viscerale reprezintă însăși baza conșiinței emoționale.

Transformarea corpului

Motivul pentru care oamenii se simt copleșiți atunci când spun povestea traumei și pentru care au amintiri cognitive este că creierul lor s-a schimbat. Trauma psihică sau mai precis amintirea ei acționează că un corp străin care aspiră să se exprime, trebuind să fie considerată că un agent care continuă să fie operațional. Trauma acționează cu funcționarea adecvată a zonelor cerebrale care gestionează și interpretează exprientele. Un asalt continuu al senzatilor corporale la care conștiința nu are acces produce alexitimie: incapacitatea de a simți și de a transmite ce se întâmplă în interiorul tău. Numai prin intrarea în contact cu propriul corp și prin conectarea viscerală a propriului sine își poate redobândi pacientul simțul idenitatii de sine al valorilor sale. Alexitimia, disocierea și blocarea emoțională implică acele structuri ale creierului care ne permit să ne focalizăm să știm ce anume simțim și să acționăm pentru a ne proteja. Cu alte cuvinte, trauma îi face pe oameni să se simtă altcineva sau nimeni, îndeosebi dintr-o perspectiva corporală. Pentru a vindecă trauma pacientul are nevoie de ajutor ca să poată reintră în contact cu corpul sau adică cu sinele.Povestea integrală nu poate fi spusă decât după repararea acestor structuri și după crearea unui fundament respectiv după ce nimeni devine cineva.

Detașarea de trecut: EMDR

1. EMDR eliberează ceva din minte, creier, permițându-le oamenilor un acces rapid la amintirile și imaginile asociate, din trecutul lor. Acest lucru îi ajută să așeze amintirile traumatice dintr-un context, intr-o perspectiva mai amplă.
2. Oamenii par să-și vindece trauma fără să vorbească despre ea. EMDR îi ajută să își observe experiențele într-o manieră nouă , fără un schimb verbal cu o altă pesoană.
3. EMDR poate ajuta chiar dacă, pacientul și psihoterapeutul sau, nu au o relație bazată pe încredere.

Învață să te integrezi în corpul tău - yoga - Amorțeala din interior

Una dintre modalitățile prin care este înregistrată amintirea neajutorarii sunt tensiunile musculare sau senzația de dezintegrare în zonele corporale afectate: capul, spatele și membrele la victimele accidentelor, respectiv vaginul și rectul la victimele abuzului sexual. Viața multor supraviețuitori ai traumelor se învârte în jurul protejării de experiențele senzoriale nedorite și a neutralizării acestora, iar cei mai mulți dintre pacienți au devenit niște veritabili experți în arta amortirii de sine. Mulți dintre ei devin obezi, anorexici, sau dependenți de exerciții fizice ori de muncă. Cel puțin printre oamenii traumatizați, unii încearcă să-și amorteasca senzațiile intolerabile din interior prin consumul de droguri sau alcool. La extrema opusă se situeaza căutarea senzațiilor intense.

Cunoașterea de sine: cultivarea introspecției

Simțul identității de sine este ancorat în conexiunea vitală cu corpul nostru. Noi nu ne putem cunoaște cu adevărat, atât timp cât nu ne simțim și nu ne putem interpreta senzațiile fizice. Noi trebuie să înregistram și să acționăm ținând cont de aceste senzații pentru a naviga în condiții de siguranță prin viață.

Alexitimia este un termen tehnic care descrie o condiție în care nu ești capabil să identifici ce se întâmplă în interiorul tău. Oamenii care suferă de alexitimie au tendința de a se simți inconfortabil din punct de vedere fizic, fără a putea descrie exact în ce constă problema lor. Ei se plâng de nenumeroase probleme fizice vagi pe care medicii nu le pot diagnostica. Oamenii traumatizați trebuie să învețe că își pot tolera senzațiile, tebuie să se împrietenească cu experiențele lor anterioare și trebuie să cultive noi tipare comportmentale.

În yoga, spre exemplu, tu trebuie să-ți focalizezi în fiecare moment atenția asupra respirației și asupra senzațiilor tale. Începi să observi, astfel, conexiunea între emoții și corp. Simplă observare a senzatiilor pe care le generează o reglare emoțională, te impiedica să ignori ceea ce se întâmplă în interiorul tău. Conștiința corporală ne modifică inclusiv simțul timpului. Trauma te face să te simți că și cum ai rămâne captiv de-a pururea într-o stare de oroare neajutorată. Yoga te învață că senzațiile au un moment de apogeu după cer se estompează. Oamenii care se simt în siguranță în corpul lor pot învață să își traducă în cuvinte, amintirile care îi copleșeau până nu de mult.

Crearea imaginii de ansamblu: gestionarea propriei vieți

Momentele disperate necesită măsuri disperate

Atunci când ne simțim umiliți noi ne focalizăm întreagă energie pentru a ne proteja, dezvoltând strategii de supraviețuire la care avem acces. Unii își reprima sentimentele, alții reactioneaza prin furie și plănuiesc să se răzbune, alții decid să devină puternici, încât nimeni să nu le mai poată face rău vreodată. Încercarea de a supraviețui are prețul ei. Supraviețuirea prin negare, ignorare și divizare a unor fragmente mari de realitate, determina uitarea abuzului, suprimarea furiei, sau disperarii sau amorțirea senzațiilor fizice. Respingerea sentimentelor prea intense, permite adaptarea pe termen scurt, ajutând adeseori în păstrarea indepedentei și demnității. Sarcina centrală dupa trecerea printr-o trauma este să înveți să trăiești cu amintirea ei prin scoaterea la lumina a părților traumatice pentru a le putea integra, inclusiv acele părți ce țin de identitatea de sine, care și-au creat mecanisme de autoapărare, ce au ajutat la supravietuire.

Mintea este un mozaic

Cu toții suntem creați din mai multe fragmente sau componente. Felul în care ne înțelegem pe noi înșine depinde în mare măsură de capacitatea noastră internă de a ne gestiona părțile, de a ne asculta deferitele componente, de a ne asigura că acestea se simt băgate în seama și de a le împiedică să se saboteze reciproc. Aceste părți se consideră de sine stătătoare deși nu sunt decât elemente dintr-o constelație complexă de gânduri, emoții și senzații.

Povara toxicității

Părțile exilate reprezintă groapa noastră de gunoi în care sistemul își aruncă deșeurile toxice. Dat fiind că acestea conțin amintirile, senzațiile, convingerile și emoțiile asociate cu trauma, eliberarea lor este periculoasă. Ele conțin experiența șocului, blocajului din care nu poți scapa, precum și teroarea, colapsul și adaptarea care vin împreună cu aceasta. Părțile exilate se pot manifestă prin senzațîi fizice asociate cu prăbușirea sau amorțirea extema.

Umplerea golurilor: crearea structurilor

Restructurarea hărților interne.

Proiectarea lumii interioare asupra spațiului tridimensional al unei structure te ajută să vizualizazi ce se întâmplă în teatrul minții tale și îți oferă o perspectiva mult mai clară asupra reacțiilor tale în față altor oameni și a evenimentelor din trecut. Reexperimentarea fizică a trecutului în momentul prezent și remodelarea lui într-o formă sigură și prietenoasă este suficient de puternică pentru a crea amintiri noi. Structurile oferă opțiuni noi și amintiri alternative care îți împlinesc nevoile de baza și dorința de iubire și de protecție.

Remodelarea scenariului vieții tale

Marea majoritate a oamenilor ezită să se confrunte cu durerea și cu dezamăgirea din trecut care li s-au părut intolerabile la vremea respectivă. Dacă sunt însă reflectăți în oglindă de un martor față lor capătă formă o realitate nouă. Oglindirea nouă este percepută complet diferit de ignorare, criticism și minimalizare. Ea îți acordă permisiunea de a simți ceea ce simți și de a știi ceea ce știi, permisiune care reprezintă unul din fundamantele esențiale ale procesului de recuperare. Trauma îi face pe oameni să devină blocați în lumina unui trecut care nu mai poate fi schimbat. Nu contează prea mult dacă scenă pe cre o recreezi în cadrul unei structure reflectă cu precizie ceea ce să întâmplat cândva. Cert este că ea reprezintă structura lumii tale interioare: harta ta internă și regulile ascunse după care ai trăit până acum.

Antidoturi pentru amintiri dureroase

Noi nu putem schimba vreodată ceea ce s-a întâmplat în trecut, dar putem creea totuși scenarii emoționale extrem de intense și suficient de reale pentru a le contracara pe cele anterioare făcandu-le să devină difuze.

Găsește-ți vocea: ritmurile comunitare și teatrul

Numeroși oameni de știință au fost inspirați de problemele de sănătate ale copiilor lor să descopere modalități noi de a înțelege mintea creierul și terapia.

Menținerea coerenței în timp

Muzica și mișcarea colectivă crează un context mai amplu în viață noastră, o semnificație ce transcende destinul nostru individual.

Tratarea traumei cu ajutorul teatrului

Oamenii traumatizați sunt speriați de sentimentele prea profunde. Ei se tem să-și experimenteze emoțiile, pentru a nu și pierde controlul. Teatrul, presupune exprimarea deschisă a emoțiilor, dându-le glas, manifestându-le ritmic, asumându- ți roluri diferite și apoi renunțând la ele.

Psihoterapia și teatrul

Ele sunt metode intuitive. Ceea ce face că terapia să fie eficientă este rezonanță profundă și subiectivă și simțul profund al adevărului care rezidă în corp.

Epilog

În experințele copleșitoare s-a observat că un traumatism, este stocat în memoria somatică și exprimat ca modificări ale raspunsului la stresul biologic. Emoțiile intense în momentul traumei inițiază răspunsuri condiționate pe termen lung la amintirile evenimentului, care sunt asociate atât cu modificări cronice ale răspunsului la stres fiziologic, cât și cu amneziile și hipermneziile caracteristice tulburării de stress postraumatic PTSD. Deși memoria este un proces activ, eșecul memoriei declarative poate duce la organizarea traumei la nivel somato-senzorial (prin imagini vizuale sau senzații fizice) care este relativ impermeabil la schimbare.

Pierre Janet a postulat că reacțiile emoționale intense cu evenimentele traumatizante, prin interferență, integreaza experiența în schemele de memorie existente. Emoțiile intense fac că amintirile unor evenimente particulare să fie disociate de conștiința și să fie stocate. Astfel pacienții traumatizați păreau să reacționeze la amintirile traumei cu răspunsuri de urgență care au fost relevante pentru amenitarea inițială, dar care nu au avut nici o influență asupra experienței actuale. El a menționat că în imposibilitatea de a pune trauma în spatele lor, victimele au avut probleme de învățare din experiență: energia lor a fost direcționată către menținerea emoțiilor sub control, în detrimentul atenției la exigențele actuale. Fixându-se în trecut, obsedați de traume, dar mai ales comportându-se și simțindu-se de parcă ar fi fost traumatizați din nou și din nou, fără sa fie capabili să localizeze originile acestor sentimente.   El a notat că

―anumite   întâmplări   …lasă   amintiri,   memorii   de   neșters,   dureroasa,   la   care

―suferitorul‖ se întoarce continuu și prin care, este chinuit ziua și noaptea‖.

Freud a considerat de asemeni că tendința de a rămâne fixat pe trauma, este bazată  biologic:  ―după  un  șoc  sever…  viață  de  vis  îl  aduce  în  mod  continuu  pe pacient înapoi la situația dezastrului sau din care se trezește cu teroarea reinnoita…Pacientul suferind o fixare fizică a traumei‖.

În Men Under Stress, Grinker și Spiege au catalogat simptomele fizice ale soldaților în stări posttraumatice acute: modificări ale flexorului în postura, hiperkinezie,   ―mers   propulsiv   violent‖,   tremor   în   repaus,   facies   cu   masca, rigiditare dentară, suferință gastrică, incontinență urinară, mutism, reflex violent de tresărire.

Dr. Bessel van der Kolk, în cartea ―Corpul nu uită niciodată‖, subliniază că reprimarea amintirilor traumatice ies la iveală peste ani sau decenii. E recunoscută existența pierderilor de memorie în rândul criteriilor de diagnosticare a amneziei disociative. Atât timp cât, o amintire este inaccesibilă, mintea este incapabilă să o schimbe, dar atunci când o poveste începe să fie spusă, ea se modifică cu fiecare nouă relatare. Nimeni nu dorește să-și reamintească o trauma. O supravetuitoare a holocaustului își descrie existența duală de după Auschwitz :―sinele care a fost în lagăr nu sunt eu. El nu este persoană care stă aici față în față cu ține. Fără acesta diviziune nu m-aș fi putut întoarce niciodată la viață‖.

Esența traumei constă în faptul că este copleșitoare, de necrezut și insuportabilă. Impresiile lăsate de acest eveniment asupra corpului, minții și sufletului, senzațiile de contracție în zona pieptului, teama de a-ți pierde controlul, veșnică alertă în privința unui potențial pericol, disprețul de sine, ceața mentală care te împiedică să-ți duci la bun sfârșit sarcinile, incapacitatea de a-ți deschide inima în față unei alte fiinte umane. E necesară cerința de a ne suspenda percepția normalității și a accepta faptul că avem de a face cu o realitate duală: cea a prezentului relativ sigur și previzibil și cea a trecutului ruinat și omniprezent, care nu dispare niciodată. Provocarea recuperării constă în restabilirea proprietății asupra corpului și a minții, a sinelui. Conștientizarea propriului corp ne pune în contact cu lumea noastră interioară, respectiv cu peisajul intern al organismului nostru. Pentru a se putea recupera mintea, corpul și creierul trebuie să fie convinse că se pot relaxa în singuranță. Acest lucru nu se întâmplă decât atunci când te simți în siguranță la un nivel visceral, ajutându-te să asociezi acesta siguranță cu amintirea neajutorarii din trecut. Oamenii traumatizați se tem să simtă ceva. Teama de propriile senzații fizice mențin corpul într-o stare de încremenire și mintea blocată. Chiar dacă trauma aparține trecutului, continuă să genereze senzații prezente: de suferință, frică, neajutorare. Trauma nu se referă la blocarea în trecut, ci și la incapacitatea de a trăi plenar prezentul.

Freud în  Reamintire,  repetitie  și  vindecare  (1914)  scria:  ―atâta  timp  cât pacientul își retrăiește trauma că pe un eveniment real și actual sarcina noastră constă în traducerea acestei povesti la timpul trecut‖. Despre oamenii traumatizați se  spune  că  trăiesc  ―teroare  fără  cuvinte‖:  impactul  emoțional  al  evenimentului poate interfera cu capacitatea de a capta experiență în cuvinte sau simboluri. În multe discuții, în general, cele legate de trauma, disocierea este rezultatul unei prăbușiri sau catastrofe, nu este o activitate defensivă în sine, cât este rezultatul unei imposibilitati, a capacității cuiva să se apere. Este ultima redută a personalității: nu mai există un alt loc în afară de acesta și nu mai există nimic altceva de făcut, cel puțin conștient, cu activitatea de a simți. Disocierea reprezintă inabilitatea de a reflecta asupra unei anumite experiențe și nu o evitare inconștiență a ei. Disocierea este evitarea anumitor formulări ale experienței noastre. Ce e dificil sau dureros de pus împreună, noi tindem să lăsăm in afară. Este parte a modului în care organizăm experiența în anumite moduri, stabile. A disocia insemnna pur și simplu a restrânge interpretările pe care cineva le face asupra propriei experiențe; sau, pentru că interpretarea este greu de separat de experiență însăși, disocierea este o restrângere a experienței pe care noi ne lăsăm să o avem. Chiar și memoria este o experiență în prezent, astfel încât memoria disociată este una care ne permitem să o construim în anumite moduri.

Procesele neurostiintei ne-au ajutat să înțelegem mai bine manifestarea în care trauma schimbă procesul de dezvoltare al creierului, capacitatea sa de autoreglare și aceea de a rămâne focalizat și în rezonanță cu ceilalți oameni.

Experiențele vieții schimbă structura și funcția creierului putând chiar afecta genele pe care le transmitem copiilor noștri. Înțelegerea multor procese fundamentale care stau la baza stresului traumatic a permis o gama largă de intervenții pentru reactivarea zonelor cerebrale asociate cu autoreglarea, autopercepția și atenția.

Oamenii pot învață să-și controleze să își schimbe comportamentul dar numai dacă să se simt în siguranță să experimenteze soluții noi. Corpul nu uită niciodată : dacă trauma este codificată sub formă unor senzații sfâșietoare, prima noastră prioritate constă în a-i ajuta pe oameni să iasă din starea de tip ―lupta sau fugi‖, să-și reorganizeze percepția pericolului și să-și gestioneze mai bine relațiile.

Mai presus de orice starea de sănătate mintală este definită de capacitatea de a te simți în siguranță în prezența celorlalți oameni. Conexiunile singure sunt esențiale pentru o viață semnificativă și satisfăcătoare. Pentru a încuraja reciprocitatea, aplicăm exerciții de oglindire, care reprezintă fundamentul comunicării interpersonale. Trauma ne confruntă în mod constant cu fragilitatea noastră și cu inumanitatea de care dau adeseori oamenii dovadă, dar și cu capacitatea noastră uluitoare de rezistență, rezilienta.

“ Sufletul dorește conlocuirea cu trupul pentru că, fără membrele acestuia n-ar putea nici acționa, nici simți. ” Leonardo da Vinci.

1. BESSEL VAN DER KOLK - psihiatru, autor, cercetător și educator

• Din 1970 – cercetări in domeniul de stres post-traumatic
• Președintele Societatii Internaționale pentru Studii de Stres Traumatic
• Fondator /director medical Centru pentru Traume - Brookline, Massachusetts
• Profesor de psihiatrie - Școala de Medicină din cadrul Universității din Boston
• Director – Rețeaua Complexă Natională de Tratament al Traumelor

Bibliografie:

VAN DER KOLK, B (2018), Corpul nu uită niciodată, Ed. Adevăr Divin, București

CORPUL ÎȘI AMINTEȘTE

- Babette Rothschild - Selecții

Prezentatori – Angela Bederu, Dana Boțan, Mihai Corciova

Psihoterapia traumei trebuie să ia în considerare, să conțină și să utilizeze instrumente pentru identificarea, înțelegerea și tratamentul efectelor traumei atât asupra minții cât și asupra corpului.

În tratamentul traumei este esențial să se acorde atenție atât asupra minții cât și a corpului, una nu poate există fără cealaltă.

Memoria somatică poate fi distorsionată deoarece mintea este cea care interpretează corect sau greșit mesajul corpului. Mintea, bineînțeles, este subiectul unei multitudini de influențe care pot altera fidelitatea memoriei de-a lungul timpului.

Studiul științific al mecanismelor traumei, al TSPT și memoriei avansează într-un ritm foarte rapid, încât este imposibil să ții pasul. Uneori există dezacorduri puternice între grupuri științifice.

Există o presupunere greșită că oricine experimentează un eveniment traumatic va dezvoltă TSPT. Acest lucru este departe de a fi adevărat. Rezultatele studiilor varianza, însă în general confirmă faptul că doar o parte din cei care se confruntă cu asemenea incidente - 20% -vor dezvoltă TSPT. Ce îi diferențiază pe cei care nu dezvoltă această tulburare? Este un subiect controversat, dar există indicii că, ceea ce contează, este pregătirea pentru stresul așteptat (când este posibil), reacții reușite de lupta sau fugă, istoria dezvoltării, sistemul de credințe, experiență anterioară, resursele interne și sprijinul.

Mai multe studii au arătat că persoanele cu TSPT au niveluri de cortizol mai scăzute decât cei din grupurile de control, chiar decât cei cu alte probleme psihologice cum ar fi depresia.

În mod suprinzător, disocierea, un clivaj al contiinței, nu este menționată nici în DSM III și nici în DSM IV drept un simptom al TSPT, cu toate că este recunoscută ca un simptom al tulburării de stres acut. Există o dezbatere din ce în ce mai amplă asupra ideii că TSPT este de fapt o tulburare disociativa mai degrabă decât o tulburare anxioasă, așa cum este ea clasificată în prezent.

Cu toate că există multe speculații, nimeni nu știe cu adevărat ce este disocierea sau cum se produce aceasta. Pare a fi un ansamblu de forme asociate de constiința clivata. Gama variată de clivaje se subîntinde de la evenimente simple precum uitarea motivului pentru care mergi în bucătărie, până la unele precum tulburarea de identitate disociativa (numită anterior personalitate multiplă). Tipul de disociere descrisă de cei cu TSPT în timpul evenimentelor traumatice – percepția alterată a timpului, senzații reduse de durere, absența terorii sau groazei – se aseamănă caracteristicilor celor care descriu că au reacționat la amenințarea traumatică prin imobilitate. Vor trebui să se realizeze mai multe cercetări până când se va putea știi dacă reacția de imobilitate este o formă de disociere.

Înțelegerea acestui mecanism este importantă deoarece se pare că cele mai severe consecințe ale TSPT rezultă în urmă disocierii. În timp ce disocierea pare a fi o reacție instinctivă de a salva sinele de la suferință - și face acest lucru foarte bine – ea vine în schimb cu un preț ridicat. Există mai multe domenii de cercetare a fenomenului disocierii. Multe dintre ele indică probabilitatea că disocierea din timpul unui eveniment traumatic (disocierea peritraumatica) prezice dezvoltarea eventuală a TSPT

Consecințele traumei și ale TSPT variază foarte mult în funcție de vârsta victimei, de natură traumei, de reacția la trauma, de sprijinul acordat victimei în perioada de după trauma. În general, cei afectați cu TSPT suferă o reducere a calității vieții din cauza simptomelor intruzive care le limitează capacitatea de a funcționa. Ei pot să aibă perioade alternante de hiperactivitate și de epuizare , deoarece corpurile lor suferă efectele hiperexcitarii traumatice a SNC. Pot apărea pe neașteptate stimuli care amintesc trauma suferită, cauzând o reactive de panică imediată. Aceste persoane devin temătoare nu doar de trauma în sine, cât și de propriile reacții la trauma. Semnalele corporale care în trecut au furnizat informații esențiale devin periculoase. De exemplu, accelerarea ritmului cardiac, care poate indica o suprasolicitare sau o emoție, poate deveni un semnal de pericol în sine, deoarece reamintește de ritmul cardiac accelerat din timpul reacției traumatice și prin urmare este asociat cu trauma.

În cazurile în care stimuli cotidieni care reamintesc trauma devin extremi, imobilitatea sau disocierea pot fi activate că și cum trauma s-ar întâmpla în prezent. Acesta poate deveni un cerc vicios. O victima TSPT poate deveni extrem de restricționată, temandu-se să fie cu alți oameni sau să iasă din casă.

Bebelușii crescuți de îngrijitori incapabili să le satisfacă o parte semnificativă a nevoilor prezintă riscul să se transforme în adulți cărora le lipsește reziliența și care au probleme de adaptare la urcușurile și coborâșurile vieții. Creierul lor poate fi mai puțin apt să proceseze experiențele vieții. Ei par a avea dificultăți mai mari în înțelegerea sensului evenimentelor vieții, în special a celor stresante și par a fi mai vulnerabili la perturbările și tulburările psihologice, inclusiv dependența de substanțe, depresia și TSPT.

Sistemul memoriei implicite se află în centrul memoriei somatice. Persoanele cu TSPT sunt copleșite de imagini, senzații și impulsuri comportamentale (memoria implicită) desprinse de context, concept și înțelegere (memorie explicită).

Memoria somatică se bazează pe rețeaua de comunicare a sistemului nervos al corpului. În ceea ce privește trauma, trei diviziuni ale sistemului nervos sunt cele mai relevante: cea senzorială, cea autonomă și cea somatică. O persoană percepe lumea prin intermediul simțurilor. Acestea furnizează creierului un feedback continuu despre starea mediului intern și extern. Prin intermediul simțurilor ia formă realitatea. Tot acest aport de informații este transmis către creier tot timpul în mod conștient sau nu. Fiecare din aceste semnale reprezintă o senzație, fie că vine de la periferia corpului sau din interiorul acestuia.

Trăirea emoțiilor este compunsa și din senzațiile corporale care sunt provocate ca reacții la diverși stimuli. Acele senzații și emoțiile asociate lor sunt codificate și apoi stocate sub formă de amintiri implicite asociate stimulilor care le- au provocat inițial (condiționare clasică). Amintirea emoțiilor și senzațiilor poate fi declasată mai târziu , când sunt prezenți stimuli similari , cu toate că originea ei nu va fi întotdeauna amintită (Damasio 1994).

Teoria markerilor somatici a lui Damasio

Prima noastră impresie despre o experiență vine de obicei de la simțurile noastre, atât interoceptive, cât și exteroceptive. Senzații somatice: mirosuri, atingeri, gusturi, mișcări, poziții, succesiuni de comportamente, reacții viscerale. Apoi ele sunt prelucrate, transformate din percepții în reprezentări la nivel psihic.

Memoria senzorială este esențială pentru înțelegerea modului în care se realizează memorarea unui evenimet traumatic - a modului în care, așa cum spune Bessel   van   der   Kolk   (1994)   ―Corpul   ține  scorul‖.   Amintirile   evenimentelor traumatice pot fi codificate exact în același mod că și alte amintiri, atât explicite cât și implicite. Cu toate acestea, persoanelor cu SPT și TSPT le lipsesc în mod obișnuit informațiile explicite necesare acordării unui sens simptomelor lor supărătoare – senzații corporale – dintre care multe sunt amintiri implicite ale traumei. Informațiile care lipsesc pot varia: pentru unii va fi un fapt specific sau mai multe fapte care au fost uitate, pentru alții poate fi vorba de o cheie, acel ―aha‖ care aranjează informațiile disponibile în ceva cu sens. Unul din obiectivele psihoterapiei traumei este să ajute aceste persoane să își înțeleagă senzațiile corporale. El trebuie în primul rând să le simtă și să le identifice la nivel corporal. Apoi trebuie să utilizeze limbajul pentru a le numi și descrie povestind ,ce semnificație au senzațiile pentru ei în viață actuală.

Flashback-urile sunt redări foarte perturbatoare ale evenimentelor traumatice, uneori însoțite de amintiri explicite, alteori nu. Senzațiile care acompaniază aceste flashback-uri sunt atât de intense, încât persoană suferindă nu este capabilă să distingă realitatea actuală de trecut. Se simte ca și cum s-ar întâmplă acum. Un flashback poate fi declașat de ceva ce a fost văzut, auzit, gustat sau mirosit, cât și o senzație ce pornește din interiorul corpului.

În timpul unui eveniment traumatic creierul alertează corpul atunci când apare o amenințare. Obiecte, sunete, culori, mișcări devin asociate cu evenimentul traumatic prin condiționarea clasică, provocând hiperexcitarea traumatică. Când recunoașterea siguranței externe nu coincide cu o experiență interioară de amenințare, poate rezulta o stare de confuzie. Simptomele pot devein cronice sau pot fi declasate în mod acut. Întreruperea acestui ciclu reprezintă un pas important în tratamentul TSPT.

Sistemul nervos somatic este responsabil pentru mișcarea voluntară executată prin intermediul contracturii mușchilor scheletici. Cunoașterea modului de funcționare a sistemul nervos somatic este semnificativă pentru înțelegerea mecanismului prin care evenimentele traumatice pot fi reactualizate implicit prin intermediul codificării posturii și mișcării, sistemul nervos somatic avand multe funcții în experimentarea traumei. Acesta pune în aplicare răspunsurile de apărare la trauma, de luptă, fugă și imobilizare prin intermediul unor combinații simple și complexe de contracții musculare care au ca rezultat poziții, mișcări și comportamente specifice. De asemenea sistemul nervos somatic ia parte , în cooperare cu propriocepția, la codificarea experiențelor traumatice în creier. Reactualizarea memoriei somatice se poate realiza când sunt reproduse aceleași poziții, mișcări și comportamente, fie intenționat fie din întâmplare.

Emoțiile, deși interpretate și denumite de către intelect, sunt în mod integral o experiență a corpului. Fiecare emoție arată diferit pentru un observator și are o expresie corporală diferită. Fiecare emoție este caracterizată de un tipar discret de contracții ale mușchilor scheletici, vizibile la nivelul fetei și a posturii corporale (sistemul nervos somatic). De asemenea fiecare emoție este simțită din mod diferit în interiorul corpului. Diferite tipare de contracții ale mușchilor viscerali sunt perceptibile sub formă de senzații corporale (senzații interne). Aceste senzații sunt transmise apoi creierului prin intermediul nervilor proprioceptiv.

Într-o mare măsură fiecare emoție este rezultatul interacțiunii dintre sistemele nervos, sensorial, autonom și somatic și este interpretată la nivelul cortexului.

Vorbirea de zi cu zi reflectă legătură dintre emoție și corp, dintre psihic și somatic.

Disocierea traumatică și flashback-urile traumatice reprezintă două caracteristici ale TSPT care ies cel mai mult în evidență. Ambele se află la baza celor mai neplăcute simptome psihologice și somatice. Disocierea poate reprezenta un factor constant în fiecare caz de TSPT. Anumite forme de flashback pot constitui, de asemenea, o constanța. Aceste două aspect ale TSPT au loc împreună; nu este posibil să apară flashback-uri traumatice fără să existe o anumită formă de disociere, cu toate că disocierea poate avea loc fără flashback-uri.

Disocierea presupune o scindare a conștiinței. În urmă unui eveniment traumatic, victima poate separa elemente ale experienței, în acest mod reducând eficient impactul incidentului. Procesul de disociere presupune o separare parțială sau totală a aspectelor experienței traumatice – atât a comportamentelor narative ale faptelor și consecutivității, precum și a reacțiilor fiziologice și psihologice. Cel mai obișnuit tip de disociere este amnezia de diferite grade există însă și altele. O persoană poate deveni anesteziată și să nu mai simtă durerea. O altă poate bloca simțirea emoțiilor. Altcineva și-ar putea pierde cunoștință sau s-ar putea simți ca fiind decorporalizat. Cea mai extremă formă de disociere are loc când personalități întregi se separă din conștiință (tulburarea de identitate disociativă). Aceleași reacții și/sau altele pot fi încă funcționale mai târziu. O persoană poate continua să devină anesteziată dacă este stresată, să fie incapabilă să simtă emoții sau să se simtă decorporalizata când este anxioasă.

Termenul disociere a făcut parte din lexicul psihologic timp de mai mult de o sută cincizeci de ani. A fost utilizat pentru prima dată de MOREANU DE TOURS în 1845 (van der Hart & Friedman 1989) într-o încercare de a înțelege isteria. Conceptul a fost dezvoltat de Pierre Janet. Chiar dacă acest concept a fost utilizat o mare perioadă de timp, încă nu e cunoscută modalitatea prin care se produce disocierea, cu toate că există multe speculații. Acesta pare a fi un fenomen neurobiologic care apare în situații de stres extrem. Nu se știe dacă reprezintă o încercare a corpului și a  minții de a atenua  impactul traumei sau un rezultat secundar al acestuia. Este posibil că disocierea să reprezinte încercarea minții de a evada când fuga nu este posibilă.

Persoanele care raportează fenomene disociative în timpul unor incidente traumatice  le  descriu  astfel:  ―Era  ca  și  cum  am  ieșit  din  corp‖;  ―Timpul  s-a încetinit‖; ―Am fost că și mort și nu mai puteam simți nici o durere ―.  Victima se poate încă simți disociată după un eveniment traumatic, continuând să se simtă ―în afara propriei persoane‖ mult timp după terminarea incidentului.

În urmă unui eveniment traumatic, fenomenele disociative pot continua ani de zile sau pot să apară prima dată după mai mulți ani. Ele pot fi identificare prin existența amorțelii, a flashback-urilor, a depersonalizării, a amneziei parțiale sau totale, a experiențelor de ieșire din corp, a incapacității de a simți emoția, a comportamentelor  ―iraționale‖  și  inexplicabile  și  a  reacțiilor  emoționale  care aparent nu au nici o baza reală.

MODELUL DISOCIERII SICAS al lui PETER LEVINE

• este cel mai util pentru conceptualizarea disocierii;
• se bazează pe supoziția că orice experiență este compusă din mai multe elemente;
• amintirea completa a unei experiențe presupune reactualizarea integrală a tuturor elementelor SICAS.
• SICAS = Senzație, Imagine, Comportament, Afect și Semnificație (Levine 1992)
• Levine susține că elementele experiențelor foarte perturbatoare/traumatice pot fi disociate unele de altele.

Memoria implicită cuprinde imagini senzoriale, senzații corporale, emoții și comportamente automate.

Memoria explicită conține faptele, ordinea și rezolvarea (semnificația).

Disocierea poate apărea în multe forme, în funcție de diferitele combinații de elemente disociative. Cu excepția amneziei totale, când unele elemente se disociază, altele se asociază.

Disocierea corp – minte în psihanaliză Riccardo Lombardi

Prezentatori - Angela Bederu, Dana Boțan, Mihai Corciova

Selecții de lectură

Conform lui Paul Klee, la baza conflictelor noastre cele mai profunde se află coexistența limitărilor noastre corporale cu lipsa unor limite ale mobilității de gândire, acesta fiind fundamentul dimensiunii tragice ale naturii umane. Altfel spus, este vorba de diferența între ceea ce vreau față de ceea ce pot.

Interesul actual crescut în ceea ce privește relația corp/minte reprezintă un nou început al abordărilor și determină dezvoltări continue. Această relație capătă o noua relevanță deoarece din ce în ce mai mulți dintre pacienții noștrii prezintă manifestări în această zonă.

Relația corp/minte este o zonă conflictuală ce prezintă nenumarate probleme care au fost abordate în modalități diferite în psihanaliza, cum ar fi conflictul dintre gând și simțire (Matte Blanco, 1988), ca și funcții independente ale activității mentale primordiale radical diferite de cogniția matură (Robbins, 2008, 2011), ca și eșec al confruntării dintre senzațiile copleșitoare și resursele existente pentru formarea entropiei, (Ferrari, 2004), ca relație dintre simbolismul imagistic și verbal și nivelurile sub-simbolice (Bucci, 2007), deficite de dezvoltare a maturizării (Gaddini, 1992), sau ca și incompatibilitate dintre gândirea subiectivă și cea obiectivă (Bach, 1998), etc..

Această relație duce la implicări corelate cu diferite situații clinice, cum ar fi integrarea nucleelor autiste (Tustin, 1981), retragerea psihică (Steiner, 1993) precum și inaccesibilitatea unor pacienți într-un cadru analitic (Joseph, 1975), având și puncte de contact cu neuroștiințele și filozofia (Damasio, 1994; Garroni, 1992; Nagel, 1981).

Relația corp/minte, în mod inevitabil, aduce în discuție posibilitatea de disociere corp/minte. Acest aspect a fost sezizat destul de devreme în psihanaliza de către Victor Tausk (1933), dezvoltat mai târziu de către Clifford Scott (1948) și Donald Winnicott (1958c [1954]).

Tipul de disociere descris de acești autori este corespunzător situațiilor catastrofice primare legate de absența sau de perturbarea reveriei materne (Bion, 1962) sau de traume relaționale specifice de diferite feluri (Seligman, 1999), traume care pot determina o ruptură a continuității corp/afect (Lombardi, 2009b).

Persoanele care suferă de diferite categorii de disocieri corp/minte pot să perceapă, în stadii avansate ale analizei, disjuncția care îi afectează: pot, de ex., să viseze că sunt taiați în două, ca și cum partea superioară a corpului nu are nicio legatură cu cea inferioară sau că au probleme să se adune și că au fost ―lipiți‖ într-o bucată.

Acest subiect se regăsește, de asemenea, într-un fel foarte asemănător, în cadrul conceptelor de disociere și de tulburări de identitate disociativă care au fost abordate în literatura Americii de nord (Loewenstein and Ross, 1992). Astfel apar descrieri ale unor situații în care persoana este conștientă de faptul că este compusă din diferite personalități având caracteristici foarte diferite sau că există o lipsă de conectivitate între diferite funcții intra-subiective, cum ar fi gandire față de acțiune.

Corpul, deși joacă un rol generativ decisiv în ceea ce privește mentalizarea, per-se este perceput ca un obiect non-mintal ce nu poate fi conținut într-o formă mentală. ―Există o ambiguitate în ceea ce privește corpul: este ceea ce vedem din noi și de ceea ne simțim legați. În același timp nu-l vedem și nu-l vom vedea niciodată cu adevarat‖ (Valéry,1973).

Se consideră că, în psihanaliză, există un pericol de a disocia corpul de minte, având ca rezultat transformarea proceselor minții în ceva abstract și depersonalizat (Ferrari).

Focalizarea pe conceptul de disociere corp/minte completează perspectiva psihanalitică clasică în care se percepe un continuum și o integrare a părții somatice cu aceea psihică, ceea ce reprezintă, de exemplu, baza procesului empatic.

Ca urmare a neînțelegerilor sale legate de disociere avute cu Janet, Freud rămâne convins de faptul că manifestarile disociative trebuie văzute ca și manifestări ale inconștientului (Ellenberger, 1976). Ulterior perspectiva lui Freud se imbunătațește printr-o revalorizare a fenomenelor disociative, în mod special în relație cu diferite experiente traumatice (Bromberg, 2001; Davies and Frawley, 1994).

Lombardi abordează conceptul corp/minte nu din perspectiva disocierii de natură traumatică sau a perspectivei psihiatrice, chiar dacă la nivel psihotic sau isteric se ințelege ca fiind un dezacord format într-o perioadă pre-mentală și nu poate fi identificat prin nicio boală clasificabilă ci mai degrabă din perspectiva modului în care ne focalizăm pe căile și modalitatea de funcționare internă, chiar dacă nu apar beneficiile unei abordări de reconstrucție.

Dacă ne uităm la conceptul dual corp/minte ca la un întreg dinamic, conceptul de boală/sănătate nu mai este corespunzător, fiind redundant. Mai adecvat este un model care să ia în considerație situațiile psihopatologice prin perspectiva dominanței fizice și a celei mentale, situații ce pot fi mai mult sau mai puțin în armonie sau disarmonie cu nevoile individuale (Ferrari, 2005: 200).

Nivelurile de funcționare luate în vedere sunt mult mai primitive decât formele schizoide explorate de Melanie Klein (1975f [1946]): atunci când aceste dezacorduri sunt prezente la pacienți care altfel sunt bine integrați în realitate, distanța observabilă dintre adaptarea externă bazată pe abilitați raționale și sărăcia sau absența contactului la nivel senzorial poate fi frapantă și reiese foarte clar într- un contex analitic.

Condiția discordantă din relația corp-minte ne confruntă, într-un mod deranjant, cu limitările curative ale abordării psihanalitice, chiar dacă vorbim de o abordare profundă.

Prin acesta se înțelege faptul că anumiti pacienți, chiar și după un proces de durată și de implicare în analiză, pot să nu dobândească o reconstrucție completă a conexiunii corp-minte. Pe de altă parte aceștia pot să învețe să depășească acest deficit prin construirea de circuite compensatorii de comunicare între corp și minte.

Bion (1962) a fost primul care a legat gândul de prezența emoției – în percepția sa ―dacă nu este emoție, nu este nici gând‖ și a militat pentru o abordare epistemologică în psihanaliză, abordare ce ar presupune o simplificare teoretică a terminologiei.

O abordare psihanalitică care să acorde o atenție specială prezenței corpului este deosebit de potrivită contextului actual de creștere a interesului față de stările mentale primitive în cadrul cărora conținerea corporală nu coincide, obligatoriu, cu dezvoltarea verbală și a unor niveluri reprezentative de cunoaștere (cf. Korbivcher, 2014).

Acordarea atenției corporalității este importantă în contextual interesului față de stările primitive ale minții în cadrul cărora experiența de conținere a propriei experiențe corporale nu coincide intodeauna cu nivelul de dezvoltare verbală și a cunoașterii (Korbivcher, 2014).

Eclipsa corpului

Prin intermediul ipotezei de eclipsă a corpului suntem martori la o importantă schimbare de perspectivă. În timp ce Freud enunță faptul că sexualitatea este principalul declanșator al funcționării mentale, Bion atribuia același rol formator emoției iar Ferrari se focalizează pe senzație – cu toate caracteristicile sale dezorganizatoare legate de haosul primar, conferindu-i rolul de forță conducatoare a parcursului prin cele mai primitive niveluri ale relației corp/minte.

Corpul, deși joacă un rol generativ decisiv în ceea ce privește mentalizarea, per-se este perceput ca un obiect non-mintal ce nu poate fi conținut într-o formă mentală.

Pornind de la premiza că există o ambiguitate în ceea ce privește corpul, că este ceea ce vedem din noi dar, în același timp nu vedem și nu vom vedea niciodată cu adevarat, și prin comparație cu accentul pus pe stările auto-senzoriale din autism și  pe  anxietățile  primare  generatoare  de  stări  de  ―cădere,  disoluție  și  splitare‖ descrise de Tustin (1981, 1986), ipoteza de eclipsă a corpului accentuează rolul organizator al percepțiilor senzoriale la niveluri explozive dominate de senzorialitatea primitivă ce conduce la fenomene de percepție senzorială.

Termenul de eclipsă a corpului poate fi privit prin analogie cu eclipsa de soare, unde noi știm că soarele se află în spatele lunii dar, în realitate, vedem luna și ne imaginăm soarele. În mod similar percepem corpul fără să ne vedem însă, cu adevărat, corpul ca atare, acesta fiind definit, acoperit de percepțiile subiective.

Pornind de la experiența psihoterapiei psihanalitice cu copiii cu autism, se remarcă faptul că transferul în psihoză sau niveluri psihotice nu pot fi abordat fără a discuta despre imaginea corporală, care este un stadiu decisiv în achiziția unui Eu personal cu o existență separată (Hans Schilder, Esther Bick, Didier Anzieu, Françoise Dolto, Gisela Pankow, Pierre Delion).

O problemă cheie în psihoterapia psihozelor este stabilirea limitelor. O lipsă a delimitărilor corporale nu permite o terapie focalizată pe problematica prezentă a pacientului (Jean Oury, quoted by Delion).

În cadrul formelor severe de autism și de psihoză poate apărea o dezintegrare a limitelor Sinelui însoțită de o dezamagire a spațiului înconjurător asociată cu impulsuri de automutilare gravă (lezare globi oculari, amputare degete, izbirea capului de obiecte, etc.) ca și o expresie a încercărilor pacientului de a-și lua în posesie corpul și limitele acestuia.

Pentru aceste forme, altminteri intratabile, Delion ia în considerare tehnica

―împachetării‖  pacientului  -  aceasta,  după  o  pregatire  psihologică  în  prealabil: constă în aplicarea de comprese reci, legate strâns, legând atât picioarele cât și mâinile de tors pentru o perioadă de 30-60 de minute, în prezența a doi asistenți care pot interveni ori de câte ori este nevoie și care, aplicând o tehnică dezvoltata pentru prima oara de catre Esther Bick, funcționează ca și observatori ai procesului.

―Împachetarea‖ este o tehnică de a face percepția corpului mai prezentă și, prin aceasta, mai reală la pacienți cu perturbări psihice severe care, pentru a simti că există, încercă să-și re-câștige contactul cu propriul corp printr-o explozie de senzații,  implicând,  în  unele  cazuri,  auto-mutilarea.  ―Împachetarea‖  reprezintă  o modalitate de a compensa lipsa unor reprezentări psihice ale corporalității. Senzațiile corporale primite pe parcursul sesiunilor oferă un material cu ajutorul căruia copilul poate construi un suport reprezentațional care poate elibera anxietățile profunde conectate de această condiție fragila (Delion, 2010: 105–108).

Metoda ―împachetării‖, desigur, nu poate fi aplicată într-o sesiune analitică însă, ca și model ilustrativ, poate avea un potențial instructiv pentru psihanalist atâta timp cât arată dezorganizarea ce are loc la nivelurile cele mai profunde atunci când ne confruntăm cu absența unui sistem de reprezentare corporală. Absența unui sistem de reprezentare corporală poate exista chiar și la pacienți care, aparent, sunt bine integrați.

Într-un sistem diferit de  concretețea  ―împachetării‖, analistul poate încerca construirea unui sistem de reprezentări senzoriale ale corpului pacientului, atât prin folosirea transferului corporal cât și prin utilizarea comunicării din timpul sesiunii în ceea ce privește axa verticală a relației corp/minte. Acestea nu trebuie luate ad- literam, trebuie înțelese în contextul schimbului relațional flexibil tipic unei abordări psihanalitice, abordare în cadrul căreia analistul specifică clar faptul că este o perspectivă relațională chiar dacă nu are la bază o interpretare a transferului. De fapt, atunci când nu se intervine prin sistemul clasic al interpretării transferului, ne descoperim că suntem și mai mult în dinamici transferențiale ce activează o reverie intensă a analistului (Bion, 1962).

Studii recente în domeniul neuroștiințelor au dus la descoperirea bazei anatomo-funcționale a intersubiectivismului mulțumită, în mod specific, cercetărilor legate de neuronii-oglindă (Gallese et al., 2007). În prezent știm faptul că evoluția a condus la dezvoltarea unor mecanisme neuronale de tipul ―noi-spațiu- centric‖ (―we-centric-space), reprezentând baza identificării și a conectivitatii cu alții (Vittorio Gallese, quoted by Emde, 2009:556). Aceste mecanisme reprezintă ―baza noastră de dezvoltare și de a fi‖ (Emde, 2009: 556). Recunoașterea propriei persoane este conectată cu experimentarea reciprocă astfel încât, la o persoană sănătoasă, dezvoltarea conștientizării propriei persoane precum și a altuia sunt ca și cele doua fețe ale aceleiași monede.

Studiile legate de relaționarea timpurie, realizate în cadrul cercetării dezvoltării infantile, au condus la conceptul de ―noi-un-tot‖ (―we-ness‖), ca o stare ce începe după naștere printr-o imitare timpurie a expresiilor și acțiunilor parentale (Ammaniti  and  Trentini,  2009)  –  conducând  ulterior  la  teoria  ―noi  –  împreună (―we-go‖),  în  concordanță  cu  care  o  acțiune  intenționată  este  vazută  ca  având  o baza relațională, ceea ce poate fi considerată o completare, daca nu o alternativă, a teoriei Eu-lui sau considerate, de către unii, ca o expresie a ―psihologiei centrate pe o persoană‖(Emde, 2009).

Disocierea minte/corp reprezintă situația în care corpul există la modul concret însă dispare din orizontul gândirii, ca și când sugarul, la origine pur fizic, nu se simte acceptat de persoana care îl îngrijește.

Îngrijirea maternală deficitară implică cerința, pentru sugar, de a se adapta la realitatea externă într-un moment al evoluției sale când înca nu a dezvoltat suficiențe resurse interne astfel încât să poată echilibra cerințele pulsionale cu exigențele lumii externe.

Această adaptare precoce poate determina o distorsionare a funcțiilor Eu-lui, în sensul în care conexiunea dintre percepție – conștiință și aceea dintre emoție și instinct sunt perturbate (James, 1960; Winnicott, 1958c)

Cercetările experimentale ne ajută să înțelegem modul în care se dezvoltă, în contextul interacțiunii primare, construcția corp/minte, demonstrând faptul că o relație orizontală armonioasă mamă – copil este crucială pentru a facilita schimburile și interacțiunea corp - minte.

O dezvoltare discordantă a relației primare conduce la o deconectare a relațiilor interne minte - corp, o disociere.

Disocierea minte - corp reprezintă situația în care corpul există la modul concret însă dispare din orizontul gândirii ca și cum sugarul, la origine pur fizic, nu se simte acceptat de persoana care il îngrijește.

Multe fenomene clinice care pot părea, la prima vedere, în principal relaționale sunt percepute de analist ca suport al necesității primare de corelare a comunicării corp - minte. Impactul perceptiv al unei experiente senzoriale nu poate avea loc făra un conflict, acesta putând fi asociat cu senzația unei catastrofe sau o teroare de sfărâmare a personalității în prezența unor senzatii corporale, chiar și atunci când impactul este mediat de reveria analitică.

Stanley Greenspan (1989) a propus o ―abordare structuralistă a dezvoltării‖ integrând psihanalizei psihologia lui Piaget precum și date experimentale care recunosc existența unui stadiu de dezvotare a Eu-lui foarte precoce, caracterizat de absența diferențierii între propriul Sine, obiecte și lumea fizică. Acest stadiu are ca funcție majoră procesarea stimulilor în zonele senzoriale/emoționale, de ex., prelucrarea și integrarea stimulilor cu alte experiențe senzoriale și cu aparatul locomotor.

Aceste fenomene, deși apar foarte devreme, se regăsesc și la copii de vârste mai mari. În stadii ulterioare constatăm diferențe semnificative ale răspunsurilor senzoriale și fiecare subiect prezintă o sensibilitate specifică față de organe de simț diferite (afectare vedere, auz, atingere, senzații proprioceptive, etc.). Copiii care rezultă dintr-un proces necorespunzător de parenting prezintă compromiteri serioase ale integrării senzoriale (Greenspan, 1981).

Aceste probleme timpurii din sfera senzorială sunt foarte asemănătoare cu cele pe care le întâlnim, ca analiști, la anumiți pacienti. Aceasta presupune modificarea tehnicii psihanalitice în concordanță cu lipsa de diferențiere din stadiile precoce de dezvoltare, pentru a stimula o conștientizare mai mare a nivelurilor proto-senzoriale.

Freud considera viața emoțională ca pe o expresie directă a stărilor interne ale  corpului:  neuroștiințele  arată  faptul  că  ―elementul  fundamental  al  sinelui‖  se regăsește în stările primitive ale emoțiilor corporale și ca o conștiință ce nu poate exista fără o constiință de sine ce derivă din recunoașterea stărilor interne ale propriului corp (Damasio, 1999).

Această abordare nu înseamnă că nivelurile emoționale mai dezvoltate (Bion) sau cele legate de sexualitate (Freud) dispar; numai analistul poate aborda ierarhia în mod pragmatic, în funcție de nevoile identificate, pentru a facilita creșterea personalității subiectului în cauză. De reținut faptul că accentul pus pe ―senzație  și  ―mit  la  nivelurile  primitive  (Bion,  1963)  nu  exclude  prezența contemporană  a  ―pasiunii‖  care  derivă  numai  dintr-un  context  bi-personal  al confruntării și schimburilor.

Respectarea evoluției graduale a analizantului și menținând interpretari bazate pe transfer, ajută la acordarea unui ajutor mai rapid a problemelor simtomatice cu care ne confruntăm. Din momentul în care subiectul a preluat din resursele de organizare și dialog la nivelul corpului/minții, procesul psihanalitic poate beneficia de prezența unui subiect mult mai conștient și mai reactiv în cadrul procesului de elaborare relatională specifică.

Analizanții noștri ne confruntă din ce în ce mai mult cu riscul de pierdere a contactului cu corpul, chiar și cu dispariția sa (Lombardi, 2009a, 2010).

Contrar ideii că, în cadrul gândirii psihanalitice, corpul este prezent de la început, intervine ipoteza eclipsei corporale care poziționează corpul la același nivel de importantanță cu mintea. Aceasta desemnează relației Eu/corp o semnificație cu mult mai importantă decât aceea care i se dă în explorarea uzuala a relației Eu/obiecte externe, ceea ce conduce, ca și consecință, nu numai la faptul că nu duce la o dezvoltare decisivă a ―mentalizării corpului‖ dar și este complemenară provocarii de a ―coborî în corp‖.

În timp ce situațiile relaționale, atât externe cât și cele internalizate, sunt, în general, centrul gândirii psihanalitice, focalizarea se schimbă pe orientarea internă și către teoriile implicite pe care subiectul le folosește în relația cu sine însuși și către relația dintre corp și minte. Aceasta este o alegere ce implică încurajarea subiectului să-și asume responsabilitatea propriei funcționari intra-psihice și, în același timp, împinge analistul către o nouă creativitate în cadrul materialului viu din relația psihanalitică.

Concluzie

Ce spațiu de creștere ar putea exista într-o lume dominată de inteligența artificială și de rețele sociale, în care pare sa fie sufocată mereu nevoia de a fi?

Interesul despre relația corp/minte ne reamintește despre dimensiunea subiectivă a intimității și a interiorității.

Nu numai că intimitatea relațională este dificil de obținut dar, mai importantă, există pericolul ca să nu poata fi atinsă intimitatea și sensibilitățile propriului nostru corp. Abordarea relației minte/corp poate genera noi forme de conștientizare de abordare a unei lumi interioare și exterioare din ce în ce mai complexe și, în același timp, mai instabile.

Bibliografie:

Body–Mind Dissociation in Psychoanalysis, Development after Bion - Riccardo Lombardi