Aspecte introductive, importanța și relevanța conceptului. Implicații clinice

Disocierea – fereastra de/spre înțelegere

disocierea fereastrea despre intelegere
Disocierea-fereastra de/spre înțelegere

Pledoarie pentru un model al minții disociative

Prezentator - Rita Teodoru

Motto : Teoria de astăzi reprezintă ceea ce am învățat ieri de la pacienții noștri
Guntrip (1971)

 

Un model al minții disociative ar putea avea un potențial transformativ asupra modului în care conceptualizăm procesele mentale. Văzute din perspectiva disocierii multe dintre conceptele de bază ale psihanalizei au un înțeles diferit. De exemplu, modelul structural postulează unitatea tripartită a Eu-lui, Id-ului și Supra-eului, toate într-un conflict dinamic. Acest model, care implică un sine unitar, coeziv, ar putea apărea diferit în paradigma disociativă. Paradigma minții disociative ar putea umple spațiul lăsat liber dintre nevroză și psihoză din paradigma clasică. În acord cu aceste idei, chiar și conceptele de sănătate și boală mintală ar putea fi supuse revizuirii.

  1. Disocierea trans-culturală

Istoria disocierii începe în preistoria civilivației umane, odată cu experiențele extatice ale șamanilor   (Mircea   Eliade,1964   citat   de   Collin   Ross). Disocierea pare a fi o componentă fundamentală și universală a psihologiei umane. Baza psihologică a tulburării disociative de identitate și a altor tulburări disociative este ilustrată de starea de transă și posesiune, întâlnită în cele mai multe din culturi de-a lungul istoriei. În civilizația vestică, posesiunea demonică este precursorul TDI (Crabtree, 1985; Oesterreich, 1974; Ross, 1989) și, surprinzător sau nu, un număr apreciabil de pacienți cu tulburare de personalitate multiplă au fost "tratați", fără succes, prin exorcizări (Bowman,1993).

Capacitatea umană de disociere se manifestă diferit în acord cu pattern-urile relaționale, oportunitățile și constrângerile diferitelor culturi. În multe culturi, stările modificate de conștiintă, switch-ul între diferite stări mentale, fenomenul de „transă și posesiune‖ sunt considerate dezirabile mai degrabă decât patologice. De exemplu, șamanismul implică o stare de transă auto-hipnotică. Starile disociative pot oferi căi social acceptate de expresie a unor sentimente extrem de intense (cum este "attaques de nervos" în Puerto Rico), dar și accesarea unor abilități superioare (cum este clarviziunea).

În multe culturi, abilitățile disociative ale medium-urilor sunt înalt valorizate și, cu siguranță, nu sunt considerate patologice. De-a lungul istoriei, peste tot în lume, transele disociative au fost parte a multor ceremonii ale unor comunități religioase și au contribuit la multe experiențe mistic-religioase personale de extaz, agonie și transformare. Variate tipuri de experiențe disociative au fost bine cunoscute de-a lungul istoriei. De exemplu, înregistrările Societății pentru Cercetări Psihice, care spre sfârșitul secolului 19 a inclus membri ca Williams James, Pierre Janet și chiar Sigmund Freud (ca membru corespondent) vorbesc despre apariții de transe spontane și vorbire în stare de transă, fără uz de hipnoză, în secolul 19 și înainte (Alvarado, 2002). O anume transă de tip disociativ este bine cunoscută în istorie și anume transa de posedare. Aceasta include atât posedarea de către spirite benevolente, cât și posedarea demoniacă (Hilgard, 1977; Levine, 1997; Cardena, 2001). În multe culturi, transele de posedare oferă căi acceptate social pentru cei săraci, neajutorați și care se află adesea în circumstanțe sociale aproape intolerabile în a exercita puterea și influența necesară satisfacerii nevoilor lor (Ross,1989).

  1. Istoricul conceptului de disociere

Termenul de disociere a făcut parte din lexicul psihologic timp de mai mult de 150 de ani. A fost utilizat pentru prima dată de Moreau de Tours în 1845 (van der Hart și Friedman,1989) într-o încercare de a înțelege isteria. Conceptul a fost dezvoltat în continuare de Pierre Janet începând cu 1887, odată cu articolul său "Anestezia sistematizată și fenomenul psihologic de disociere" .

Modelul dominant al disocierii în psihologia și psihiatria sfârșitului de secol 19 și a începutului de secol 20 a fost unul psihopatologic, în care disocierea apărea datorită unui defect sau deficit în forța eului (Janet,1907). Relația dintre traumă și disociere a fost bine înțeleasă (Breuer și Freud,1885) și exista o substanțială literatură clinică, teoretică și experimentală despre traumă, disociere, hipnoză și paranormal. Unele personalități remarcabile ale timpului, cum ar fi Freud și Janet nu au fost interesați de paranormal, în timp ce Myers nu era deloc interesat de trauma. În schimb, Jung era interesat de toate aceste subiecte. Clivajul conștiinței și plasarea amintirilor traumatice și a impulsurilor și ideilor inacceptabile în părți disociate ale psihicului a fost gândit de oameni de știință ca Breuer, Myers, Janet, Prince și Binet ca fiind mecanisme ce susțin fenomenele paranormale, mediumitatea, starea de transă și posesiune și o largă paletă psihopatologică.

Însuși Freud, împreună cu Breuer, a scris despre procesele disociative în "Studii despre isterie" (1886), unde sunt prezentate cazuri care întrunesc criteriile din DSM IV pentru TID și alte tulburări disociative fără altă   specificație, iar abuzul sexual în copilărie este prezent în istoricul multor pacienți. Breuer și Freud dealtfel, au tratat aceste cazuri pe baza modelului traumă - disociere. Teoria timpurie a lui Freud despre traumă (teoria seducției), care implică faptul că psihonevrozele sunt rezultatul traumei sexuale infantile, a fost prezentată în 1896 în lucrarea „Etiologia isteriei‖.

Gândirea lor era similară cu a altor clinicieni, psihologi și psihiatri care i-au precedat sau urmat: Binet (1896), William James (1890), Prince (1905), Janet (1901). Între 1890 și 1910, trauma și disocierea erau temele majore, centrale pe scena   psihologiei   și   psihiatriei   de   pe   ambele   părți    ale    Atlanticului. După acest moment, curba interesului privind disocierea a scăzut vertiginos, astfel că doar după două decenii a ajuns aproape la zero (Goettman et al., 1991). Rapiditatea și magnitudinea acestui fenomen nu pot fi explicate doar prin uitare pasivă sau schimbarea graduală a interesului pentru alte teritorii. E ca și cum s-ar fi produs o activă disociere a fenomenului disocierii din curentul central al gandirii psihologice si psihiatrice.

Poate cel mai important factor care a determinat această schimbare a fost faptul că Freud a renunțat la teoria seducției, a denigrat hipnoza și a renunțat la modelul disociativ în favoarea modelului refulării în întețegerea psihopatologiei. Răspunsul lui imediat la receptarea nu tocmai călduroasă pe care a simțit că a primit-o prezentarea teoriei seducției, a fost ca și cum i s-ar fi adus o ofensă. Iar 17 luni mai târziu, în 1897 el a abandonat acest model. Motivele pentru care Freud a făcut asta sunt controversate.

Ferenczi, urmând pașii lui Freud din 1896, scria elocvent despre efectul traumatizant al abuzului sexual în copilărie, dar și despre disocierile severe ce urmează abuzului. Pare ca și el a avut de suferit scriind despre traumă, la fel ca și Freud. A fost catalogat de Freud și alții din cercul său ca fiind bolnav mintal, datorită refuzului lui de a se dezice de teoria traumei, care implica faptul că reamintirea de către pacienți a traumei sexuale din copilărie corespunde mai degrabă faptelor concrete și nu este   o   fantezie.   Într-adevăr,   Ferenczi   a legat anemia pernicioasă de care a suferit, și care i-a cauzat moartea, de dezamăgirea pe care i-a provocat-o bărbatul care i-a fost mentor pentru un sfert de secol, dezamăgire bazată pe întelegerea faptului că trebuie să poată tolera singurătatea dacă vrea sa onoreze și valideze ceea ce simte a fi adevarat în munca sa și să facă față abandonului emoțional din partea lui Freud urmând această cale.

Munca lui Fairbairn, remarcabilă pentru modelul său de self care este și relațional și disociativ, a fost de asemenea puțin cunoscută o vreme. În ciuda influenței puternice în psihanaliză, lucrările timpurii nu i-au fost publicate până în 1994. Ca și Janet, a influențat alți teoreticieni cunoscuți, de exemplu pe Kernberg și, destul de probabil, pe Kohut.

Fairbairn și Ferenczi au legat diferitele forme de adaptări disociative, dilemelor atașamentului. Bowlby a subliniat importanța modelelor interne de lucru segregate, pe care teoreticieni moderni ai atașamentului ca Liotti, Lyons-Ruth și Stern le-au observat ca fiind fenotipice pentru disociere și predictive în ceea ce privește tulburările disociative. Interesant și contraintuitiv, Lyons-Ruth a arătat ca atașamentul dezorganizat este un predictor mai bun pentru disociere la vârsta de 19 ani decât este trauma. Accentul teoriei actuale a atașamentului pe enactment-urile procedurale relaționale disociate se intersectează cu modelele psihanalizei relaționale actuale ale lui Bromberg, Davies și Stern.

Sullivan a descris geneza interpersonală a disocierii. Ca rezultat al apariției unei anxietăți de nesuportat în relația cu îngrijitorii, inclusiv dezaprobarea extremă din  partea  părinților,  anumite  părți  ale  experienței  pot  fi  disociate  ca  părți  ―non- eu‖. Neatenția selectivă la ariile de experiență anxioasă conduce la situația că asemenea experiențe rămân neformulate, așadar disociate. Prin urmare disocierea se referă la evitarea inconștientă în a formula anume aspecte ale experienței, folosind constructe pline de înteles. În cele din urmă, cultura însăși poate fi dissociogenică și discontinuă, astfel încât experiențele selfului sunt marcate, de asemenea, de discontinuităti.

  1. Cum e percepută disocierea acum?

Într-un sens general, disocierea se referă la separarea unor conținuturi mentale și  experiențiale  care  în  mod  normal  ar  fi  conectate.  Cuvântul  ―disociere‖  este încărcat cu multe înțelesuri și se referă la multe fenomene, procese și stări. Disocierea poate fi și adaptativă și dezadaptativă, și verb și substantiv, și cauză și efect (Spiegel, 1990; Tarnopolsky, 2003). Disocierea poate fi privită ca defensă împotriva afectelor și amintirilor dureroase, dar poate fi, de asemenea, și un răspuns organic și automat la un pericol imediat (Van der Hart, Nijenhuis, Steele and Brown, 2004). Disocierea poate fi văzută și taxonomic dar și alternativ, existând pe un continuum, descriindu-ne pe fiecare dintre noi în grade variabile (Putnam, 1997). Poate fi, de asemenea, observabilă, stabilă dar și dispozițională (o abilitatea ce poate fi atinsă) și se referă la evenimente psihice ca spațierea (spacing out), amorțeala psihică (psychic numbing) și chiar experimentarea plutirii deasupra propriului corp. Disocierea a fost gândită în metafore spațiale, ca acțiuni de a ―ține lucrurile  despărțite‖  (Tarnopolsky,  2003)  sau  ―splitting  vertical‖  (Kohut,  1971; Hilgard, 1977). Așadar, perspectivele multiple asupra etiologiei și naturii disocierii există. După Putnam (1977) aceste perspective converg înspre ideea că disocierea reprezintă un eșec de integrare a ideilor, informației, afectelor și experienței (p.19).

Așa încât ne întrebăm – când disocierea este atât de multe lucruri, cum o putem înțelege? Existența atâtor sensuri potențiale poate fi creatoare de confuzie. Un pericol este acela de a folosi cuvântul ―disociere‖ mult prea lejer, astfel încât își pierde înțelesul. O divergență semnificativă de opinii privește dacă disocierea este cel mai bine înțeleasă în termenii unui model de continuum sau în termenii unui model psihopatologic. Ambele modele au sprijinul unor argumente/dovezi. Primul propune un continuum de la disocierea adaptativă, normativă și până la extremele patologice. Cel de-al doilea, cel taxonomic, se referă la disociere ca și clasificare de simptome, exemplificat prin tulburările disociative.

Pe continuum-ul sănătate-patologie, la capătul sănătos al acestui continuum sunt experiențele disociative care sunt normative și care sporesc bucuria sau eficiența în viață sau pe amandouă. Disocierea nu e în mod necesar evidența unei istorii de traumă sau chiar a psihopatologiei. De exemplu, hipnoza poate apărea în unul sau mai multe seturi de experiențe care devin inaccesibile conștiinței obișnuite. Mulți văd disocierea ca pe o capacitate care sporește bucuria vieții și de asemenea ca pe o defensă. Un exemplu elocvent de disociere normativă și susținătoare de viață este absorbția, ce pare a fi distribuită normal în populația generală (Putnam, 1997). Absorbția, care este în interconexiune puternică cu hipnoza (Putnam, 1997; Maldonado si Spiegel, 1998) este abilitatea de a fi ―transportat‖ într-o stare de îngustare,   focusare a atenției, pentru a deveni atât de afundat într-o experiență , încât contextul își pierde reperele. A fost clasificată ca și disociere  pentru  că  intensa    concentrare  a  atenției    poate  duce  la  ―excluderea (disocierea) altor conținuturi ale câmpului fenomenal și, adesea, a contextului în care are loc experiența‖ (Butler, 2004, p.4). Exemple de absorbție sunt momentele în care suntem profund cufundați în lectura unei cărți sau vizionarea unui film, sau având o fantezie care ―ne prinde‖ în timp ce suntem la volan, contemplarea, reveria și ―plutirea‖ (Csikszentmihalyi, 1990). Similar plutirii sunt experiențele meditative și multe experiențe pozitive de transă care includ și pierderea conștientizării auto- reflexive.

Importantă e întrebarea: este disocierea, fenomenologic vorbind, aceeași în experiențele plăcute de absorbție ca și în traumă? Și sunt același tip de procese implicate? O cheie importantă în problema disocierii adaptative versus patologice este controlul voluntar. Astfel, în meditație sau experiențele-de-vârf o persoană alege în mod conștient să devină absorbită sau să lase o asemenea stare să apară, iar persoana se poate întoarce la o modalitate cotidiană de funcționare fără dificultate. Hipnoza pe autostradă ar fi extrem de periculoasă dacă persoana nu ar putea să devină atentă la drum atunci când e necesar. Mai departe, apare întrebarea dacă disocierea promovează sau împiedică integrarea. De exemplu, meditația, care este conștient controlată, tinde de promoveze integrarea (Waelde, 2004) în timp ce disocierea involuntară o împiedică. Aceeași abilitate, absorbția, poate fi folosită pentru a genera o experiență sau pentru a o evita; poate fi folosită pentru placere (Butler, 2004) sau pentru apărare. Mulți pacienți puternic disociativi au povestit că au găsit căi de a dispărea voluntar din experiențele traumatice, în mod deliberat intrând într-o stare de transă sau absorbție, devenind pierduți în peisaj sau intrând mental într-o gaură de șoarece din zid. Aici avem de-a face cu un răspuns adaptativ la violența interpersonală sau un pericol în care abilitatea de a deveni absorbit sau de a intra în transă este un mecanism de adaptare. Problema este aceea că rezultatul evitării continue a experiențelor dureroase este că ele nu vor putea fi integrare și deci vor izbucni în experiență sau o vor domina din când în când. În toate formele de disociere, prea mult este involuntar. Experiența neformulată va fi pusă în act involuntar.

Azi, conceptul de inconștient se expandează, disocierea ocupând un rol cel puțin egal cu cel al refulării. Constructele despre necunoscutele, ascunsele însă puternicele forțe din interiorul nostru care suntem noi inșine, sunt reformulate continuu. Multe din aceste perspective teoretice se bazează în principal pe disociere.

Ira Brenner deși afirma că disocierea este în sine o formațiune de compromis, o definește din punct de vedere psihodinamic ca „o stare defensivă, alterată de conștiintă datorată autohipnozei care stimulează refularea sau splittingul. Se dezvoltă ca un raspuns primitiv, adaptativ al eului la suprastimulare și durerea traumei externe care, în directă legatură cu gradul de integrare, poate avea ca rezultat o arie largă de perturbări ale atenției, conștientizării, memoriei și identității‖. Se pare că disocierea își poate schimba funcția și poate fi activată ca o defensă împotriva pericolelor interne generate de afectele intolerabile sau cererilor instinctuale. Astfel poate fi, tranzitoriu, fie o defensă nevrotica, fie poate deveni caracterială, fiind modul predominant defensiv. În primul caz, în care disocierea servește ca o defensă nevrotică tranzitorie, analistul poate observa calitatea a ceea ce  în  mod  comun  numim  ―spațialitate‖  la  pacienții  înalt  funcționali,  ale  căror conflicte sunt în sfera oedipiană. În orice caz, disocierea include calitățile atât ale refulării cât și ale splitting-ului, perpetuând confuzia asupra categorizării ca un mijloc distinct de a ține în mod dinamic separate conținuturi mentale.

Comparând refularea cu disocierea, Howell (2005) a arătat că deși ambele sunt determinate (motivate) și defensive, cea din urmă poate apărea spontan ca urmare a unei traume sau hipnozei. În afară de asta, prima de obicei se referă la o uitare activă ce ține de memoria declarativă, amintiri ce odată au fost știute, în timp ce a doua se referă de obicei la experiențe neformulate (D.B.Stern, 1997) care sunt simultan cunoscute și necunoscute (Laub si Auerhahn, 1993).

Perspectiva lui Kernberg asupra splitting-ului (1975) presupune că lumea intrapsihică este divizată în selful agresiv și libidinal și reprezentările de obiect, de ex. cele ―rele‖ si ―bune‖. Oricum, în disociere o asemenea divizare nu este clară și amnezia este de obicei prezentă. În plus, așa cum nota Howell (2005) în încercarea ei  de  a  le  lega  pe  cele  două  dintr-o  perspectiva  relațională,  ―ceea  ce  numim splitting implica un re-enacment al unor pattern-uri relaționale post-traumatice de tipul dominant-submisiv…o organizare particulară de stări alternative și disociate de neajutorare/victimă și abuz/furie…care pot avea o susținere developmentală în stilul de atașament și stările biologice (p.163).

Bromberg, unul din exponenții celor care scriu în mod curent despre ―natura disociativă a minții umane‖, conceptualizează inconștientul în termeni de stări ale selfului disociate: ‖Ceea ce numim inconștient poate include în mod util suspendarea sau deteriorarea legăturilor dintre diferite stări ale selfului, împiedicând anume aspecte ale acestuia – cu constelațiile de afecte, amintiri, valori și capacități cognitive corespunzătoare – de a câștiga accesul la personalitate prin aceeași  stare  de  conștiință.  Davies  îmbrățisează  de  asemenea  ―presupoziția  că structura inconștientă a minții este, în natura ei, fundamental disociativă mai degrabă decât refulată‖. Donnel Stern conceptualizează inconștientul și disocierea în termenii de experiență neformulată. Alții (Lyons- Ruth, 1999; Zeddies, 2002) au construit conceptele de inconștient procedural și impact relațional al memoriei implicite.

Psihicul disociativ este structurat relațional. Se spune adesea că prin apariția teoriilor relaționale, psihanaliza a suferit o schimbare masivă. Studiul minții disociative continuă radical această schimbare ―înspre ceva bogat și straniu‖. Selful relațional și mintea disociativă sunt constructe care se întrepătrund. Selful este încorporat relațional, din interior spre exterior, în termenii schemelor selfului în relație cu alții, și dintre exterior inspre interior, în termenii internalizării relațiilor externe. Am învățat cine suntem și cine nu suntem din cuvintele, afectele și gesturile celor semnificativi pentru noi în copilărie și din cultura în care trăim. Când luăm în considerare faptul că trauma este inevitabilă, în special trauma relațională, și faptul că disocierea este o consecință comună a traumei, este clar că un construct referitor la structura psihică ce pune accentul pe relațional, trebuie să includă de asemenea și disocierea. Ființele umane sunt foarte flexibile (iubitoare, empatice, crude, neîndurătoare, etc.) în ele însele și între ele. Natura umană poate fi structurată în numeroase organizări în acord cu sentimentele, gândurile și fanteziile despre ceilalți semnificativi. În acord cu cererile sistemului de atașament, tânăra ființă umană trebuie să-și găsească o cale de a rămâne în relație cu celălalt semnificativ de care depinde (Bowlby, 1969, 1984, 1988; Slavin and Kriegman,1992) iar aceasta înseamnă că reprezentările psihice ale acestor relații pot varia considerabil. Disocierea este o cale prin care psihicul își modifică propria structură pentru a se acomoda interacțiunii cu o figură de atașament înspăimântătoare, dar necesară și, de obicei, iubitoare.

  1. Modelul traumă-disociere

DSM-IV și DSM-IV-R au încercat să definească trauma în maniere atât de

―obiective‖  încât  se  poate  crede  că  acestea  se  referă  la  natura  complexă  a evenimentului. O problemă de luat în seamă privitor la această abordare a traumei este chestiunea rezilienței. Unele persoane sunt foarte reziliente/tolerante la tipurile de evenimente în care mulți s-ar simți extrem de afectați, pe când alții ar putea suferi teribil în fața a ceea ce ar părea un stres minor. Aceasta a condus la o definire subiectivă a traumei. Dificultatea în ceea ce privește această abordare subiectivă este că orice consideră persoana a-i fi neplăcut ar putea fi definit ca traumatic. Această atotcuprindere ar putea goli cuvântul de orice specificitate semantică.

În cartea sa ‖A dissociative mind‖, Elizabeth Howell (2005) a definit trauma ca  fiind  ―ceea  ce  produce  disociere‖,  ca  modalitate  de  a  transcende  problema obiectivității sau subiectivității. Raționamentul ei pare a fi fost legat de accepțiunea generală conform căreia trauma psihică este ceva copleșitor pentru minte, ceva ce este atât de îngrozitor sau atât de șocant, încât nu poate fi asimilat de structurile mentale, ceva ce a sfâșiat textura însăși a înțelegerii . Mintea se disociază, dezvoltă fisuri și/sau goluri în interiorul sau pentru a se acomoda cu trauma. Această descriere a traumei ca fiind ―ceva ce produce disocierea‖, părea să fie un raspuns  la   întrebarea  ―ce  este  trauma?‖  privitor  la  punctele  de  vedere  obiective față de cele subiective sau definirile traumei ca fiind ―mare‖ sau ―mică‖.

  • De la stări segregate la legături coerente

Așa cum a observat Putnam (1992, 1997) cuvântul ―stare‖ vine din latinescul

―status‖  care  înseamnă  ―stare  a  ființei‖  sau  ―condiție‖.  ―Stările‖  caracterizează schimbările în schema personalității, comportamentului și conștiinței individului în timp.  Ele  sunt  opuse  ―trasăturilor‖  care  se  referă  la  constantele    individuale  . Diferențele individuale sunt măsurate în ―trăsături‖, o temă de bază în cercetarea psihologică. Stările mentale sau stările de conștiință sunt cărămizile comportamentului uman și ale conștiinței.

Urmându-l pe Putnam (1997), deși efectul traumei asupra conștiinței este complex, există două căi specifice în care sensul continuității persoanei este perturbat/întrerupt: (1) prin întreruperea și întârzierea legăturilor între stări în cursul dezvoltării și (2) prin crearea de noi și discrete stări. În ceea ce o privește pe prima, trauma interferă cu căile asociative prin care, în mod normal, stările ar fi fost legate. Trauma limitează conexiunea dintre stări. De exemplu, stările de frică condiționată pot fi disociate de alte stări. Sau afectele negative intense care nu pot fi integrate în diada copil-figură de atașament și care tind să mărească disocierea acelor stări ale selfului care sunt organizate de aceste emoții (Lyons-Ruth, 1999). Trauma întrerupe funcțiile metacognitive, de auto-observație și autoreflexive, care într-o anumită măsură sunt independente de aceste stări și care pot facilita integrarea stărilor. Aceasta se poate întâmpla de asemenea într-o modalitate interpersonală, socială. Continuându-l pe Wolff (1987), Putnam descrie cum în copilărie, diferite stări behaviorale precum somnul și trezirea, mâncatul și eliminarea digestivă, sunt inițial distincte, dar cu timpul devin legate în secvențe. Există  tranziții  ordonate  sau  ―comutări‖,  care  includ   salturi  discontinue  de  la  o stare la alta, de exemplu de la agitație la plânset. Mai devreme, aceste stări/acte distincte sunt stări clar biologice, ce implică activități biologice precum mâncatul sau eliminatul. Pe măsură ce stările încep să se succeadă una alteia, în succesiuni ordonate, tranzițiile dintre ele devin în mod regulat legate. Pe măsură ce aceste legături devin mai complexe, copilul câștigă capacitatea de auto-modulare și recuperare de după fragmentare .

A învăța modularea stării este un proces profund social. Împărtășirea stărilor este un aspect de legătură. Pe măsură ce copiii dobândesc cu maturitate control asupra stărilor lor comportamentale, diferitele lor aspecte de ―sine‖ pot fi în mod volitiv activate. Ceea ce ajută la aceasta este dezvoltarea a ceea ce Putnam (1997) a numit  ―sinele  autorului‖,   care  apare  între   aproximativ  doi  până  la  patru  ani  ca vârsta, și care este independent de context sau stare și care poate selecta sau pune în evidență aspecte ale sinelui. Această capacitate este clar exprimată în jocul imaginar, în care copiii pretind a fi altcineva prin aceasta despărțind sensul sinelui de un context dat.

  • Efectul traumei asupra conexiunii

Pizer  (1998)  vede  ―  structura  universală  a  psihicului  uman‖    ca  fiind  ―o multitudine virtual infinită de nuclei, sau insule‖ (p.72). Pizer observă că problema nu este multiplicitatea ci că din când în când, părți diferite, perspective sau indivizi, continuă de parcă celălalt nu ar fi acolo: ―La niveluri severe de șoc sau discrepanță... paradoxul devine de netrecut, și se desfașoară mecanismul automat de disociere. Aici recunoaștem esența traumei: ruperea continuității de a fi ( 'iluzia de a fi unul singur' )‖ (pp. 141-142). Tulburarea de identitatea disociativă (TID) ilustrează o extremă a legăturii întrerupte a traumei și stărilor multiple creatoare de trauma. Identitățile disociative reprezintă adesea adaptări la anumite contexte care conțin așa de multă teroare și durere încât nu se pot conexa. În disocierile severe, schimbări în starea identității sunt adesea acompaniate de schimbări somatice.

Expresiile faciale caracteristice se pot schimba în mod marcant; reactivitatea alergică fiziologică se poate modifica; acuitatea vizuala se poate schimba; calitatea vocii se poate schimba (Putnam, 1997); și chiar scan-uri PET pot demonstra schimbări în creier în diferite stări de identitate (Nijenhuis, 2003).

În concluzie, o importantă consecință a traumei poate fi creșterea numărului de stări discrete de comportament (SDC), care limitează controlul persoanei asupra experienței (Putnam, 1989, 1992, 1997). Putnam (1997) accentuează că modelul SDC implică faptul că fragmentarea identității pe care o vedem în TID și alte stări asociate cu trauma infantilă este mai puțin o distrugere a unei identități anterioare intacte cât un eșec în dezvoltarea consolidării și integrării stărilor discrete de conștiință.

Se impune să discutăm despre transmiterea inter-generațională a evenimentului, situație în care nici macar nu este necesar ca subiectul să se afle în aceeași încăpere sau măcar aproape de evenimentul traumatizant. Întrebarea este: cum se transferă această informație – nu doar în forma narativă ci și în transfer de informație nonverbală sau somatică? Există studii în curs în domeniul epigenezei care au in vedere transmiterea generațională de vulnerabilități. De asemenea, am vazut disociere care nu este bazată pe traumă întrucât sunt și alte lucruri care pot cauza disociere. Așa că poate vom continua să discutăm despre diferențele în perceperea, precum și în textura disocierii, cauzate de evenimentele traumatizante, ca opuse altor surse, unele dintre ele fiind perceptibile, altele fiind misterioase.

La acest subiect sunt două lucruri pe care doresc să le adaug – unul este cultural, iar celălalt este psihologic. Unul din gândurile mele cu privire la controversele cu care ne confruntăm în calitate de clinicieni, când tratăm persoane ce nu au fost tratate în copilărie este că, într-un fel sau altul, cuvântul traumă ne îndepărtează de ceea ce s-a întâmplat de fapt, reducând la tăcere sau atenuând gradul de trăire a violenței. A recunoaște procesul de disociere din viața adultului înseamnă conștientizarea nivelului de violență din viața copiilor. Există o rezistență teribilă în societatea noastră în a recunoaște gradul de violență din cadrul familiei sau comunităților.

Celălalt gând al meu este că disocierea poate fi privită în moduri diferite, depinzând de modelul personal de minte/gândire. Eu am fost formată într-un model destul de linear. Dar în fond, mintea este realmente un procesor complex de informație. Înainte se discuta despre ea ca despre căi paralele de procesare. Acum nu mai discutăm atat despre 'în paralel', ci despre faptul că o mare cantitate de informație este procesată în același timp în minte sau creier – creier-minte. Unul dintre lucrurile despre disociere care mi se par deosebit de interesante este acela că ea devine un vehicul unic în înțelegerea acestei procesări complexe, tocmai din cauza persistenței acestor căi separate paralele sau din cauza stărilor schimbătoare/fluctuante ale minții, în funcție de modelul personal de minte.

Doresc numai să repet o idee despre unul dintre motivele pentru care multe persoane din psihiatrie nu cred că s-au întâlnit cu TDI sau cred că este extrem de neobișnuit. Tulburările disociative, dacă le recunoști și le înțelegi, amenință în mod semnificativ esența cunoștințelor în spiritul cărora ești instruit. Îmi amintesc despre această experiență, pe care am avut-o personal, de a mă încerca o criză, deoarece modul meu de a înțelege psihologia și procesul psihoterapeutic s-au schimbat în urma studierii pacienților cu tulburări disociative.

Adesea mă gândesc la disociere ca la mecanica cuantică față de fizica newtoniană. Dacă nu ești pregătit sa o vezi, nu o poți vedea; este o problemă conceptuală. Odată ce ai văzut-o, nu o mai poți ignora; devine modul în care gândești – și într-un fel transcende chestiunea dacă este o tulburare sau nu. Ar putea fi și o tulburare, dar este un mod de a gândi. Aceasta mă duce cu gândul și la articolul  lui  Sander  (2002),  ―Să  gândești  altfel‖,  care  a  apărut  in   ―Dialoguri  de psihanaliză‖. Odată ce îți organizezi conceptele într-un mod anume, nu te mai poți întoarce înapoi.

  1. Disocierea... nu doar post-traumatică

În ciuda prevalenței disocierii legată de traumă, disocierea problematică nu rezultă doar din traumă. Nu cuprinde doar conexiunile sfărâmate ale selfului posttraumatic, ci și mai generalele eșecuri de integrare. O săracă integrare psihologică provine din (și este mai degrabă regula în) mediile familiale care sunt haotice, abuzive, neglijente sau toate trei; din dilemele de atașament (inclusiv atașamentul dezorganizat); sau din anxietatea interpersonală cauzată de interacțiunea cu îngrijitori dar și cu o cultură dissociogenică (termen introdus de Ken-Ichiro Okano). Din punct de vedere developmental, lipsa integrării caracterizează începuturile noastre (Siegel, 1999) iar un mediu care facilitează maturizarea permite unor seturi de experiențe inițial deconectate să fie unite.

În importanta sa carte, „Nu doar trauma‖, Gold (2000) îmbunătățește modelul traumă/disociere și pune accentul pe faptul că indivizii care au disocieri severe au crescut, în general, în medii interpersonale ce au eșuat să ofere nou- născutului și copilului resursele interpersonale necesare obținerii unui statut uman complet. A observat cât de remarcabil de sincrone sunt incidentele individuale de abuz cu o atmosferă familial de neglijare, deprivare și respingere, care eșuează în a genera abilități fundamentale pentru viață.

Cercetările developmentale și reconstrucția din munca psihanalitică cu adulți sugerează că această condiție necesită precursori în copilărie, chiar dacă regresii psihotice nespecifice și disociative pot rezulta și doar din trauma adultului. O înțelegere mai profundă a anxietății de anihilare ca și a naturii acestui prezumtiv continuum al psihopatologiei, poate oferi insight-uri mai bune în ceea ce privește relativa reziliență și vulnerabilitate a pacientului și poate contribui la rafinarea abordării psihanalitice a tratamentului.

  1. Disocierea în nevroză, psihoză și tulburările de personalitate

În ultimii 20 de ani, un număr de teoreticieni au argumentat că disocierea este o parte integrantă a genezei majorității psihopatologiei non-organice. Acele probleme de viață pe care le numim de obicei nevroze pot fi bazate în mare parte pe disociere. Bromberg crede că disocierea este substratul tuturor tulburărilor de personalitate. În opoziție cu tulburările disociative, în care disocierea este identificată specific ca fiind problema, disocierea ego-sintonică stă la baza oricărei tulburări de pesonalitate: fiecare ―tip‖ este o configurație dinamică ―în gardă (on- alert)‖ de stări de conștiință disociate care reglează supraviețuirea psihică în termenii propriului amestec de caracteristici concrete. În fiecare tip de personalitate, anumite stări ale selfului dau seama de experiențele traumatice și de multitudinea de răspunsuri afective neprelucrate la ele, iar altele dau seama de resursele eului (patologice sau nu) care s-au dovedit eficiente în negocierea cu trauma originală și asigură că durerea nu se va repeta niciodată (atenția, acordul, suspiciozitatea paranoidă, manipularea, înșelăciunea, seducția, psihopatia, intimidarea, inducerea vinovației, autosuficiența, îngustarea gândirii, retragerea în fantasmă, pseudomaturitatea, conformismul, amnezia, depersonalizarea, experiențele în afara corpului, stările de transă, compulsivitatea, abuzul de substanțe).

În cuprinzătoarea perspectivă asupra anxietății de anihilare, Hurvich (2003) a urmărit importanța acestei ―temeri legate de supraviețuire‖ (p.579) . Definită ca și ―conținut mental ce reflectă îngrijorările cu privire la supraviețuire, conservarea selfului și capacitatea de funcționare‖ (Hurvich, 2003, p.581) anxietatea de anihilare – piatra de temelie psihofiziologică a condiției umane – poate fi intensificată ca urmare a slăbiciunii inerente a eului, a amenințării la adresa coeziunii selfului, a traumei (Hurvich, 1989), a perturbărilor în sistemul de atașament, în special al tipului nesigur și dezorganizat (Main si Solomon, 1990). Acest tip de anxietate fundamental poate sta la baza tuturor pericolelor clasice potențiale  ca  pierderea  obiectului,  pierderea  iubirii,  ―castrarea‖  și  răzbunarea supraeului (Freud, 1926); sau, dacă este independentă, anxietatea de anihilare poate apărea din pericolul unui moment traumatic în aici-și-acum.

O observație aprofundată a modurilor variate în care anxietatea de anihilare poate fi încorporată și mobilizată poate servi ca punte înspre înțelegerea vicisitudinilor traumei psihice și a psihopatologiei în general. Mai specific, cu privire la psihoză și teritoriul tulburărilor disociative, o comparație între defensele împotriva manifestării acestui tip de anxietate poate fi o arie de interogații și diferențieri crucială.

Nefiind distinctă de aceste tărâmuri de experiențe pe care le numim psihotice, disocierea este adesea inseparabilă de acestea. Procesele primare, pe care nu este nevoie să le considerăm ca forme de gândire inferioare, adesea se împletesc cu condițiile disocierii. Într-adevăr „tulburarea disociativă a gândirii‖ (Lowenstein, 1991), poate descrie fenomene disociative psihotice care nu au indicativul de schizofrenie. Pot implica percepții bizare, ca flashback-urile sau alte halucinații auditive și vizuale despre care persoana nu crede că vin din afara lui. Modelul traumă/disociere ne ajută să înțelegem flashback-urile ca evocarea unor capsule disociate și adesea implicite, de amintiri. Terr (1990) numește anumite halucinații vizuale tulburări de percepție posttraumatice. Deși majoritatea dintre noi nu are halucinații și flashback-uri, este probabil să avem momente psihotice disociative când un semn sau un „trigger‖ evocă o stare mentală situată într-o stare a selfului conditionată mnezic, astfel încât să percepem greșit sau să interpretăm greșit în acord cu anxietatea anticipatorie. Kluft (1987), Ross(1989) și Putnam(1996) au subliniat cum perturbările disociative au fost înțelese greșit în termenii conceptuali ai schizofreniei. Într-un studiu important din 1987, Kluft a descoperit că pacienții diagnosticați cu tulburare de personalitate multiplă (acum numită tulburare de identitate disociativă) susțin 8 dintre cele 11 simptome de prim rang enumerate de Schneider (Schneider, 1959, citat de Kluft, 1987, p.2), considerate patognomonice pentru schizofrenie. Aceste simptome sunt: vocile critice, vocile care comentează acțiunile proprii, influențe la nivelul corpului, deposedare de gânduri, inserție de gânduri,  impulsuri  ―induse‖,  sentimente  ―induse‖,  și  acte  voliționale  ―induse‖. Halucinațiile auditive și acțiunile ―induse ‖ au fost înțelese ca activitățile unei stări disociate a selfului mai degrabă decât indicații de schizofrenie. Dell a introdus aceste simptome schneideriene de influență exterioară, în chestionarul diagnostic Multiaxial Inventory of Dissociation (MID), care e considerat astăzi un important instrument de diagnostic în tulburările disociative.

  1. Cum putem recunoaște procesele disociative?

Cea mai simplă recomandare este ca terapeutul să privească cu atenție și să caute discontinuitatea experinței pe care o are cu pacientul său, sau pe care pacientul său o are în timpul ședinței. Astfel, dacă pui o întrebare precum ―Ce fel de părinte era mama ta?‖ și primești un răspuns incoerent din care nu poți înțelege ce tocmai a spus pacientul, aceasta poate fi un indiciu al procesului disociativ la pacient. Așadar, cand esti nedumerit, confuz, poate fi un indiciu că există un proces disociativ la pacient. Daca ceea ce trebuie să avem în primul rând în vedere este discontinuitatea, în al doilea rând este modificarea stării. Spre exemplu, modificarea stării se manifestă printr-o conștientizare bruscă a temperaturii din cameră, o schimbare bruscă a posturii, care nu își găsește rostul, sau printr-un gest brusc de autoprotecție, genunchii strânși sau altele asemenea. ―Se întunecă tot mai tare; se face tot mai întuneric aici. De ce nu sunt luminile aprinse?‖ Sau ochii arată diferit, inclusiv modificări de tensiune în mușchii feței. Oamenii pot părea mai tineri decât păreau înainte sau mai bătrâni. Și se pot produce lucruri fizice uneori foarte dramatice. Sau o întârziere în a da răspunsul la o întrebare, de parcă ar asculta ceva ce tu nu auzi.

Ce vreau să pun în evidență și mi se pare deosebit de important este experiența pe care un clinician o capată după o ședintă cu cineva care este disociativ, ședință din care îți este greu să-ți amintești ce s-a întâmplat. Te apuci să îți faci notițe și nu-ți dai seama ce să scrii și dacă ar putea fi și alte explicații pentru aceasta, adesea explicația este că era prea multă disociere în încăpere care a interferat de fapt cu procesul de organizare a informației chiar și la cealaltă persoană, care nu este disociativă. Din păcate, adesea, disocierea pacientului poate activa la terapeut un proces disociativ. Astfel că, în supervizare, poți întâlni situația în care terapeutul  spune: ―Nu știu ce s-a întâmplat, dar ședința s-a terminat înainte să înceapă iar eu nu am rămas decât cu un gol mare la mijlocul ședinței‖. După aceea devine tot mai greu și mai delicat, deoarece ai la final doi oameni cu proces disociativ, unul mai proaspăt descoperit decât celălalt. Pe scurt: dacă disocierea există în cabinet, există și în terapeut.

  1. Impactul modelului disociativ asupra relației analitice

  • Tranziția între organizări de experiență ca negociere interactivă

Terapeuții  se  pot  ―juca‖  cu  diversele  versiuni  de  realitate  care  decurg  din matricea comunicării verbale și nonverbale cu pacientul. Capacitatea de a se mișca între aceste versiuni, de a le vedea ca fiind complementare, și de a păstra în minte câteva reprezentări diferite – chiar și atunci când ele sunt paradoxale – favorizează o înțelegere mai profundă a paradoxurilor din personalitatea pacientului. Astfel de paradoxuri nu sunt conflicte între reprezentări ale impulsurilor și capacitatea de a le satisface sau de a le elimina, ci mai degrabă sunt manifestări normale ale personalității, care apar ca răspuns la discrepanțele sau tensiunile dintre moduri de gândire, afecte și fragmente de amintire de la diverse niveluri ale conștiinței. Ele reflectă neconcordanța dintre organizări ale experienței relaționale ale individului, de la diferite niveluri și se corelează cu aspecte ale personalității, care sunt câteodată mai mult, alteori mai puțin, disociate unele de altele.

Nici o poziție dintr-un asemenea paradox nu este mai ―validă‖ decât alta. Ele coexistă unele lângă altele, ca elemente ale tiparelor relaționale ale pacientului și ale subiectivității acestuia. Înțelegerea și acceptarea faptului că personalitatea este constituită din astfel de paradoxuri permite întâlniri mai fructuoase și mai numeroase cu pacientul, cu dimensiuni diferite. O astfel de perspectivă ne întărește capacitatea de a rezona cu lumea sau lumile pacientului.

Toate acestea devin tot mai importante pe măsura ce accentul în psihanaliză continuă să se îndrepte spre evoluția relației analitice și promovarea unei schimbări semnificative printr-o matrice de evenimente din cadrul relației, evenimente care recrează vechi tipare, în timp ce permite sinelui să găsească noi modalități de adaptare. Căci, cu toate că abordarea clasică proclamă faptul că schimbarea este realizată prin dezvoltarea pe mai departe   a puterii de înțelegere a pacientului asupra structurilor sale psihice, categoria de interrelații din diada analitică a ajuns să fie văzută ca fiind mai importantă în proces .

Atunci când vom putea accepta faptul că propriile noastre personalități includ aspecte și identități multiple și că există numeroase paradoxuri ale noastre, proprii, care apar în forme și contexte diferite, atunci doar vom putea cuprinde și vom putea face față paradoxurilor din personalitățile pacienților noștri. Atunci vom putea negocia cu multele și variatele aspecte ale personalității unui anumit pacient, care, deși disociativ, coexistă totuși; și apoi, putem totodată să descoperim puncte de plecare pentru experiențele de intimitate sau de identificare cu pacientul. Așa cum teoriile psihanalitice au devenit multiple, explicând aspecte ale fenomenelor psihice dintr-o gamă largă de perspective, capabile să coexiste în condiții de legitimitate egală, tot așa pot coexista, unele lângă altele, perspective variate privind înțelegerea fenomenelor psihice la același pacient.

Experiența analistului, de a ―se mișca liber‖ printre perspectivele alternative din spațiul analitic intersubiectiv, nu este numai una intrapsihică. Analistul, de exemplu, ar putea ca la un moment dat să perceapă pacientul ca fiind complex, bogat și paradoxal, și ca urmare să-și acorde mai mult spațiu pentru jucatul și alunecatul printre diferite percepții ale realității intersubiective dintre ei doi. Analistul va putea atunci să remarce tipare relaționale disociative variate la pacient și să speculeze cu privire la motivele apariției lor în fiecare caz în parte. Analistul va putea încerca să ofere pacientului diferite sensuri, alternative sau chiar conflictuale fenomenelor de transfer - contratransfer, lansând un proces comun de analiză și evaluare a acestor opțiuni. Făcând astfel, analistul se poate prezenta pacientului cu o față nouă, nefamiliară, una ce este ezitantă, nesigură și complexă. Chiar și atunci când analistul alege să nu îl angajeze pe pacient în acest proces de alunecare/abatere, acesta, totuși, îl va afecta pe analist indirect prin aceea că pacientul se confruntă cu fațete multiple, complexe, în persoana analistului.

Cred că negocierea implicită se produce în general între cei doi protagoniști ai relației analitice, cu privire la cât de departe asemenea ― mișcare liberă‖ printre perspective diferite va putea fi întreprinsă – cu privire la legitimitatea acestei activități, și la potențialul de dialog între versiuni variate ale organizării experienței intersubiective la fiecare participant. Așa cum se întamplă cu fiecare eveniment împărtășit, această mișcare printre perspective și definiții este produsul confruntării dintre două subiectivități iar capacitatea fiecărui participant la situația analitică de a participa la acest fel de acțiune nu este în mod necesar și egală și nici nu se întâmplă ca ei să se simtă la fel de lejeri cu un astfel de proces oricând. Aici, ca și în oricare alt eveniment intersubiectiv, are loc o negociere atât implicită cât și explicită, între pacient și analist, cu privire la legitimitatea în a se mișca printre definiții variate și cu privire la necesitatea acceptării paradoxurilor – atât în relația interpersonală cât și în fiecare din personalitățile lor.

Deși aceste procese sunt parțial inconștiente, ca analiști putem în mod cert să selectăm ce alegeri să facem atunci când adoptăm o anume perspectivă asupra realității analitice și astfel ajungem să înțelegem care ar putea fi semnificația unei astfel de alegeri. Înțelegerea felului cum funcționează acest proces poate ajuta analistul să facă o alegere de pe o poziție de deplină conștiență și responsabilitate personală. Mai poate totodată să aducă lumină în situația familiară a prezentărilor de caz și a proceselor intersubiective ce se produc cu această ocazie. Probabil rolul colegului care își oferă ajutorul și sfatul în astfel de situații este cel de a identifica tipare ce sălășluiesc în culisele conștienței analistului, și de a le plasa în centrul atenției lui. Cu alte cuvinte, a ajuta un coleg care se simte neajutorat și disperat în fața unui contratransfer insuportabil ar avea un impact dual: ar implica susținerea și acceptarea trăirilor sale pe de o parte, și pe de alta, a-l ajuta să adopte o perspectivă alternativă asupra realității intersubiective a analistului. Aceasta ar impulsiona procesul analitic, permițând analistului să adopte noi poziții cu privire la perspectiva sa despre realitatea analitică și să devină angajat emoțional în relație.

  • Puterea vindecătoare a povestirii și ascultării

Oare cum devin legate stările mentale? Cred că stările mentale se leagă una de cealaltă prin legaturile ce le stabilim cu alți oameni, adeseori prin povestire.

Siegel (1999) afirma că împărtășirea poveștii personale unui celălalt apropiat și asigurator sporește coerența de sine.

Breuer si Freud (1893-1895) au realizat că Anna O. s-a simțit mai bine după ce „s-a vorbit pe ea însăși‖ și a numit această terapie „talking cure‖. Dar nu e vorba doar de povestire. Ascultarea este la fel de necesară pentru crearea unei legături dialogice. Părți ale sinelui (stări de sine) au nevoie să fie capabile să „audă‖ sau să răspundă afectelor sau dorințelor altor stări. Bakhtin (1984) descrie cum munca lui Dostoievski poate servi ca model pentru un self multiplu, vibrant, conflictual, dar în cele din urmă coerent. Personajele romanelor sale „polifonice‖ rezonează cu multiplele și diferitele noastre stări pe care le numim Eu. Chiar și traversând multe momente de discordie vehementă, fiecare personaj autentifică perspectiva independentă a celorlalte personaje. Creația lui Dostoievski este coerentă și vibrantă deoarece face dovada interacțiunii și conectării inviolabile a personajelor intre ele.

Ca și în romanele lui Dostoievski, problema centrală nu este multiplicitate versus unitate, și nici măcar gradul în care mai multe părți sunt disociate ci gradul în care o meta-perspectivă poate cuprinde conflictul și măsura în care poate fi atinsă o rezoluție de „negociere‖ (Schwartz, 1994) armonioasă între diferitele stări ale sinelui. Unitatea ca un concept este diferențiată de cea de coerență și armonie între părți constitutive. Ce face o disociere problematică este întreruperea acestui ideal de "funcționare armonioasă a multiplicității care constituie conștiința umană" (Rivera, 1996, p.32) .

  1. În loc de încheiere...o vigneta mitologică - Cain și Osiris

Două mituri ale civilizației noastre evocă diferite răspunsuri psihologice arhetipale la teroarea fratricidului. Acestea sunt povestea lui Cain și Abel și mitul lui Osiris.

Cain și Abel erau copiii lui Adam și ai Evei. Cain l-a omorât pe Abel, așadar noi, ca descendenți ai lui Cain, moștenim această identificare. Conform Genezei, Cain a fost alungat din fața/ prezența lui Dumnezeu și a fost blestemat să rătăcească pe pământ. Ross (1989) a observat că soluția la această dilemă este de a „afunda‖ această identificare criminală ori   în inconștient cum susține   Freud, ori în Iad. În aceste regiuni inferioare suntem cu toții renegați ai civilizației. Această soluție pare să caracterizeze un patriarhat care valorizează un self solitar și independent.

În contrast cu povestea lui Cain și Abel, în mitul lui Osiris există o femeie/soră foarte activă și de ajutor. În timp ce Abel pur și simplu a murit, Osiris este un supraviețuitor. În mitologia egipteană Osiris, zeul care simbolizează perenitatea vieții, a fost ucis și tăiat în mai multe bucăți de fratele său Set. Soția/sora sa, Isis, a adunat laolaltă bucățile împrăștiate ale fratelui/soțului ei, l-a îmbălsămat, l-a făcut întreg și l-a înviat ca și rege/zeu al lumii de dedesubt. Mai târziu, fiul lui, Horus, l-a învins pe Set și a devenit rege pe pământ. Aici găsim temele fragmentării, ale vindecării și reînvierii sau transcenderii într-o formă nouă. În contrast cu moștenirea lui Cain, Osiris vine gata-făcut cu un limbaj al părților, dar și cu rezoluția vindecării, conectării și a continuității. Ross (1989) a sugerat că Osiris, ca metaforă a disocierii atinge o valoare echivalentă cu a lui Oedip ca model al refulării. Ne oferă un limbaj pentru a înțelege care sunt impedimentele unei vieți plină de iubire, autentică și satisfăcătoare și ne ajută să înțelegem că acestea sunt rezultate ale relațiilor timpurii cu persoane semnificative. Este un aspect de genul Isis-vindecătoarea din interiorul nostru care ne permite să avem o metaperspectivă asupra selfului ca un conglomerat de stări ale selfului și să înțelegem că privilegierea unei stări a selfului care urmărește siguranța nu e întotdeauna necesară. Mai degrabă decât a-l vedea ca pe un spațiu unitar, inconștientul pare a fi mai bine înțeles ca un conținător al părților pline de furie și violență, la fel ca și al celor pline de dorințele noastre. Mare parte din ceea ce am înțeles din inconștient este mai bine descris ca un inconștient disociativ sau cum a spus Janet, ca și centre multiple de constiență. Bromberg argumentează că ne mișcăm dinspre unitatea freudiană dintre conștient și inconștient care sunt așezate ca straturile arheologice din perspectiva accesului la conștiință, înspre o concepție a minții ca non-lineară, a unui proces dialectic de construcție a sensului…o perspectivă a minții ca o configurație de discontinuități, stări în schimbare, cu grade variabile de acces la percepție și cogniție. Așa cum Davies a observat  ―avem de-a face nu cu un inconștient ci cu multiple niveluri de conștient și inconștient – o rețea multiplu organizată și legată asociațional de semnificație și înțelegere‖.

 

Octombrie 2021

 

Bibliografie:

Bromberg, P.M. 1997 – Standing in spaces: The multiplicity of self and the psychoanalytic relationship, Contemporary psychoanalysis, 509-535

Ferenczi, S. 2005 – Jurnal clinic, Ed.Fundația Generația, București Freud, S. 2005 – Studii despre isterie, Opere vol. 12, Ed.Trei, București

Howell, E. 2005 – The dissociative mind, Routlege Tylor & Francis Group, New York

McWilliams, N. 1994 – Psychoanalytic diagnosis, The Guildford Press, New York

Putnam F.W,1997 - Are alter Personalities Fragments or figments? Psychoanalytic Inquiry,12:95-111

Ross, C. 1996 – Handbook of dissociation, Plenum Press, New York

Sheldon, I; Richard, A.; Margaret, H.; Karen W.; Howell E. 2015 – Exploring dissociation and dissociative identity disorder: a roundtable discussion, Psychoanalytic Perspectives

Stern, D.N. 1985 – The interpersonal world ot the infant: a view from psychoanalysis and developmental psychology, Basic Books, New York

Wilkinson, M; Hons, B.A. 2005 – Undoing dissociation. Affective neurosience: a contemporary jungian clinical perspective, Journal of analytical psychology, 483- 501

Wright, S. 2009 – Becoming three-dimensional: A clinical exploration of the links between dissociation, disorganized attachment and mentalization, Attachment: New directions in psychotherapy and relational psychoanalysis, 324-339

Yerushalmi, H. 2001 – Psychoanalysts‘ multiple relational perspectives, Psychoanalytic Quaterly, 359-386

Yerulshalmi, H. 2011 – On paradoxes and the experience of duality, International Forum of Psychoanalysis, 6-17