Donald Winnicott – Despre disociere

Atunci când ne gândim la Winnicott nu ne gândim în mod automat la disociere. Altele sunt conceptele pe care el le-a șlefuit cu așa o mare subtilitate și pe care azi le folosim în limbajul psihanalitic comun. Cu toate acestea, articolul pe care l-am ales și l-am tradus, prezintă o analiză surprinzătoare a felului în care Winnicott a înțeles explicit și uneori implicit, conceptul de disociere.

Un fișier uitat, pe care scria "Notițele pentru Congresul de la Viena ale lui DWW - niciodată pre-date‖ a fost redescoperit recent în arhivele Winnicott din Londra. Acesta conținea planificarea scrisă de mână pentru un panel al Congresului IPA, programat pentru vara anului 1971. Deși Winnicott rezervase o cameră la un hotel din Viena, acesta era un Congres la care era destinat să nu participe.

A murit pe data de 25 ianuarie a acelui an.

Semnificația acestor notițe este că acestea constituie cuvântul final al lui Winnicott pe problemele terapeutice aproape de inima sa. Se deschid cu cuvintele:

„Cer un fel de revoluție în munca noastră. Să reexaminăm ceea ce facem" (Abram, 2012, p. 461). „Revoluție ‖este un cuvânt necaracteristic pentru Winnicott. În timp ce și-a petrecut viața inovând și extinzând teoria existentă, credea că originalitatea este posibilă numai pe baza tradiției. Dar, în același timp, Winnicott a recunoscut că „adulții maturi aduc vitalitate la ceea ce este vechi, vechi și ortodox, recreându-l după ce l-au distrus".

La sfârșitul vieții sale, Winnicott a fost pregătit încă o dată să distrugă, să re- creeze și să aducă psihanaliza la viață, plasându-și ideile despre disociere în prim plan (front and center). Notițele pentru Congresul de la Viena continuă:

S-ar putea ca atunci când avem de-a face cu inconștientul refulat să fim în coluziune cu pacientul și apărările (deja) stabilite. Este nevoie de noi, deoarece pacientul nu poate face treaba prin auto-analiză; cineva trebuie să vadă și să mărturisească (să fie martor) părțile care alcatuiesc întregul, un întreg care nu există decât ca privit din exterior. În timp, va trebui să ajungem la concluzia că eșecul comun al multor analize excelente are legătură cu disocierea pacientului ascunsă în material care este în mod clar legată de refularea care are loc ca apărare într-o persoană aparent întreagă.

Se poate auzi pledoaria lui Winnicot ca o încercare de a integra mai complet, în teoria psihanalitică, o viziune a disocierii care fusese întotdeauna importantă pentru el. În ciuda faptului că funcționa în cadrul unei teorii care privilegia refularea ca și construct explicativ, în practică Winnicott demonstrează o conștientizare acută a disocierii - atât ca o capacitate naturală sănătoasă, cât și ca răspuns defensiv în fața traumei. Pentru Winnicott exista o mare diferență și în ce privește felul cum și în ce context disocierea poate fi folosită.

În cursul dezvoltării, sugerează Winnicott, disocierea ca și capacitate naturală, precede refularea ca apărare. Într-adevăr, stările disociate ne-legate sunt la baza oricărei experiențe de sine. "Disocierea, scrie el, poate fi studiată cu folos în formele ei inițiale sau naturale". De exemplu, 'există stările liniștite și excitate. Cred că nu se poate spune că un sugar este conștient la început că, în timp ce simte acest lucru, și se bucură de a sta în pătuțul său sau de stimularea pielii în timpul băiței, el este la fel ca el însuși țipând pentru satisfacție imediată, posedat de dorința de a ajunge și de a distruge ceva dacă nu este mulțumit primind lapte".

În loc să se concentreze pe separarea activă a conținutului mental refulat conflictual, descrierea unui proces disociativ normal plasează în prim plan cum copilul nu poate fi încă conștient de modul în care „el este același‖ în diferite stări de spirit. Sinele entuziasmat (excited) nu este încă legat de sinele liniștit.

Mai devreme în același articol, Wninicott observă că :

"Există o lungă perioadă de timp în viața unui copil normal în care unui bebeluș nu-i pasă dacă are multe bucăți sau o ființă întreagă sau dacă trăiește în fața mamei sau în propriul corp, cu condiția ca din când în când să se alăture (reunească) și să simtă ceva" .

La baza rădăcinii celei mai timpurii experiențe a sinelui, sugerează Winnicott, este o stare neintegrată care se încheagă periodic în stări de sine disociate sau integrări parțiale. Copilul este liber să plutească în derivă, deoarece nu există încă nicio versiune construită a unui sine sau un mod întărit de a-și reprezenta „eu‖ și „non-eu‖. Ceea ce face pulsația plutirii și închegarea să fie generatoare de viață, opuse terorii, este legătura cu holding-ul matern (îmbrățișarea) și îngrijirea fizică a copilului de către mamă (handling). Dragostea mamei și bucuria, exprimate prin îngrijirea fizică, permite stărilor natural disociate să intre în, să alunece din, și să fie gradual integrate în așa fel încât copilul ajunge să simtă că trupul său este el însuși și că simțul său de sine este centrat în interiorul corpului său.

Însă în absența unei îngrijiri adecvate, stările de afect ale copilului devin prea discontinue. O plutire în derivă și închegarea vie este înlocuită de excitare, alarmă și abis. Eșecul îmbrățișării materne (holding) și a relației de obiect timpurii au drept urmare că copilul nu poate să se miște liber între stările disociate fără o pierdere perturbatoare în continuitatea ființei.

Legătura dintre disociere și patologie este, de asemenea, centrală pentru distincția făcută de Winnicott între "minte" si psihic-corp (psyche-soma). În starea de sănătate, mama protejază asigurator de "complicațiile nejustificate dincolo de care copilul poate înțelege ți permite", iar rezultatul este o "inter-relaționare fără probleme a psihicului cu corpul. În starea de boală, eșecurile mediului produc o "hiper-activitate a funcționării mentale". Într-un asemenea caz, se pot dezvolta ceea ce Winnicott numește "opoziții între minte și (continuum-ul) psihic-corp", în așa fel încât "gândirea persoanei începe să preia controlul și să organizeze îngrijirea psihic-corp."

Pentru a fi clar: „opoziția‖ dintre minte și psihic-somă nu trebuie confundată cu „clivajul‖ sau conflictul intern. Focusul lui Winnicott nu este pe conținutul refulat simbolizat, ci pe deconectarea disociativă, prin care "mintea" ajunge să funcționeze cumva autonom din centrul sinelui pentru a se proteja de o potențială traumatizare.

Bibliografie:

Howell E. and Sheldon I.- The Dissociative Mind in Psychoanalysis: Understanding  and  Working  With  Trauma  –  cap.8  –  ―A  queer  kind  of  truth‖: Winnicott and the uses of dissociation – Dodi Goldman

Decembrie 2021