De(spre) Anxietate ...din perspectiva relatională

Enactmentul și anxietatea, dintr-o perspectivă relațională

Enactmentul si anxietatea dintr o perspectiva relationala

Enactmentul și anxietatea, dintr-o perspectivă relațională

Lector - Ioana Stancu

Am ales această temă pornind de la observațiile din analiza personală și lucrul meu terapeutic, anume că modalitatea relațională de abordare a actanței este teribil de valoroasă pentru că ea permite o conceptualizare cu efecte productive în practica terapeutică: prin intermediul enactmentului aspecte disociate ale pacientului sunt aduse la lumina, sunt jucate în relația terapeutică, pot fi elaborate și integrate în concepția de sine a acestuia. Dar, înainte de a mă apleca mai specific asupra acestui fenomen al enactmentului și al relației lui cu anxietatea, o să punctez câteva idei despre perspectiva relațională, pe care le văd necesare pentru o bună înțelegere a temei.

Psihanaliza relațională, curent născut în SUA, subliniază rolul și importanța relațiilor individului cu ceilalți în dezvoltarea personalității, în constituirea tulburărilor psihice și, implicit, în procesul analitic, fie el psihoterapeutic sau psihanalitic. În acest curent, psihologia individului este inerent legată de relație, astfel încât se vorbește de o psihologie bi-personală, ”two persons” (două perspective, două minți-conștiente și inconștiente, indiferent că accentul va fi pus pe intrapsihic sau interpersonal) prin comparație cu cea uni-personală,  ”one person”.

Psihanaliza relațională s-a născut în anii 80, ca o modalitate de a integra aspecte ale teoriilor psihanalitice interpersonale cu teoria britanică a relațiilor de obiect (Fairbairn, Winnicott). Spezzano considera curentul relațional un fel de echivalent american al curentului britanic al relațiilor de obiect, adică o școală de mijloc, integratoare, în acest caz între teoria și practica interpersonalilor cu cea a teoreticienilor și practicienilor relațiilor de obiect, dar și cu alte curente psihanalitice.

Relaționalii agreează, teoretic și practic, că:

  • personalitatea și psihopatologia sunt într-o mare măsură modelate de interacțiunea cu alte persoane;
  • relațiile interpersonale (inclusiv relația analitică) sunt constituite și reglate mutual cu o contribuție substanțială a comunicării inconștiente a participanților;
  • pacientul este, în același timp, un adult rezilient (așa cum îl vedeau interpersonalii), dar și un copil vulnerabil (așa cum apărea la adepții relațiilor de obiect), iar această tensiune este menținută constantă, nefiind rezolvată în favoarea unuia sau altuia dintre cele două aspecte.

Ca și concepte importante ale acestui curent, ar fi de menționat:

  • Stările sinelui (Bromberg): noi avem o varietate de experiențe particulare ale sinelui, discontinue, dar și în relație unele cu celelalte, caracterizate prin afecte, scheme de gândire și acțiune specifice. Fiecare stare a sinelui poate fi gândită ca fiind alcătuită din:

-  o reprezentare a sinelui, corelată cu una a celuilalt;

- o coloratură emoțională specifică acestei diade;

- fantasme structurante conștiente și inconștiente;

- un nivel de dezvoltare cognitiv și emoțional corespunzător vârstei la care s-a format această structură;

- un aspect somatic, corporal al acestei diade.

Astfel, din această perspectivă pacientul poate fi în mod autentic și copil și adult, contând, în procesul terapeutic, care self este adresat și cum aude fiecare self interpretarea.

Stările sinelui pot fi conceptualizate și ca evenimente interpersonale, rezultate din interacțiunea celor două persoane, iar această aserțiune are două corolare: 1. orice act de autoreglare într-un context interpersonal implică, de asemenea, o reglare a stărilor sinelui și comportamentului interlocutorului și 2. în orice interacțiune stările sinelui celor doi participanți se interconectează prin intermediul identificărilor (concordante și complementare) și identificărilor proiective.

  • Conflictul intrapsihic: perspectiva relațională este una a conflictului psihic, dar acesta nu presupune o dinamică conflictuală între cele 3 instanțe ale teoriei structurale freudiane (Id, Eu, Supraeu), ci între experiențele sinelui aparținând unor diade variate sine-ceilalți.
  • Trauma și disocierea: disocierea este răspunsul central al psihicului la acțiunea traumatică, iar, sub efectul acesteia, stările sinelui suportă o reorganizare, ca modalitate de a face față evenimentului traumatic.
  • Negocierea: poate avea loc între două persoane, dar și simultan între diverse stări ale pacientului și terapeutului.
  • Joaca (psihică) o modalitate dezirabilă ce poate avea loc între diverse stări ale sinelui, dar și între variate aspecte psihice ale interlocutorilor.
  • Limite fluide între terapeut și pacient: terapeuții relaționali se simt confortabil să fie tovarăși de joacă psihică pentru pacienți, astfel încât ei pot permite personificarea a o serie de stări psihice ale pacienților: obiecte parentale întregi sau parțiale, inamici, victimă, agresor, colaborator etc.
  • Enactmentul: corespondentul acting-outului din psihologia uni-personală, ”one person”; din întâlnirea inconștientă dintre pacient și terapeut, fiecare participând cu o anumită stare a sinelui, rezultă o acțiune, pusă în practică fie de pacient, fie de terapeut, care aduce la suprafață și, prin urmare, face vizibile anumite aspecte disociate din pacient.
  • Anxietatea: este întotdeauna o consecință a relației (relația determină în ce măsură un individ devine anxios, când devine anxios și ce mecanisme defensive utilizează împotriva anxietății).

Anxietatea este privită nu doar ca un aspect intrapsihic, ci și ca unul de comunicare, pentru că rostul anxietății nu este doar acela de a semnaliza un pericol, ci și de a comunica celorlalți semnificația noastră în legătură cu pericolul. Deci, fiecare stare anxioasă devine un act relațional.

Modalitatea patologică de gestionare a anxietății este de a  evacua anxietatea în cealaltă persoană, adică de a comunica și interacționa cu aceasta astfel încât noi să ne simțim mai bine, iar cealaltă persoană să devină anxioasă.

În relația terapeutică, terapeutul jonglează cu gradiente de anxietate și empatie, în funcție de o serie de parametri, dintre care patologia pacientului, momentul specific al intervenției sunt aspecte importante. În relația terapeutică, empatia și anxietatea sunt interdependente, dar pot funcționa și independent.

Prin urmare, în această paradigmă, ”relația” este conceptul cheie: ne construim în relații, ne trăim viețile în relații; de asemenea, intrapsihic, suntem o multitudine de părți, între care există diverse relații, iar acestea se corelează constant cu ale celorlalți, când vorbim de interacțiune interpersonală. Relația cu celălalt își pune o amprentă constantă asupra formării noastre, dar și asupra funcționării noastre: stările sinelui activate, nivelele de anxietate experimentate sunt veritabile evenimente interpersonale.

Enactmentul, de asemenea, dă posibilitatea construirii unei relații între stări disociate ale sinelui, între care nu exista relație, prin intermediul relației  inconștiente dintre terapeut și pacient. Primul psihanalist care a folosit denumirea de enactemnt a fost MC Laughlin, în 1991

Anterior acestui concept care este specific mai degrabă psihanalizei relaționale, în psihologia focusată asupra  individului, iar nu a individului în relație, se vorbea despre acting-out. Acting-out (punerea în act), concept introdus de Freud (agieren), desemna modalitatea de transpunere în acțiune a impulsurilor psihice, în loc de a le pune în cuvinte pentru a le rememora. Laplanche și Pontalis (1994) caracterizau acting-outul ca ”acțiuni care prezintă un caracter impulsiv relativ discontinuu față de sistemele de motivație obișnuite ale subiectului, relativ distinct în cadrul activității sale și luând deseori o formă acută și heteroagresivă” (pg. 27)

  1. Etchegoyen (1991) conceptualiza acting-outul ca fiind unul dintre cele 3 obstacole ale procesului analitic, alături de reacția terapeutică negativă și perspectiva reversibilă. În lucrarea respectivă sunt evidențiate o serie de caracteristici ale acestui fenomen, din diverse perspective și din punctul de vedere al diverșilor autori psihanaliști:

- acting outul este văzut ca o conduită nevrotică;

- acting-outul și transferul sunt genetic asemănătoare, pentru că ambele derivă din compulsia la repetiție, dar sunt diferite prin structură și semnificație;

- în acting-out predomină acțiunea, în transfer, sentimentele (Fenichel);

- acting-outul apare când transferul se intensifică și pacientul preferă să pună în act pulsiunile instinctuale, dar și reacțiile defensive (Anna Freud);

- acting-outul reprezintă o urgență stringentă de a repeta trecutul uitat, nu doar experiențele emoționale transferate, ci și întregul ambient al situației trecute (S. Freud);

- anxietatea de separare este văzută ca fiind originea acting-outului (Greencare, Bion); experiențele de separare și pierdere determină doliul primitiv care nu a fost elaborat, iar atunci când acest tip de conflict este re-actat în transfer, pacientul îl utilizează pe analist ca obiect conținător în care pune durerea separării și pierderii;

- mecanismul de bază al acting-outului este identificarea proiectivă, pentru că permite evacuarea în analist a părților sinelui care nu au putut fi conținute și tolerate; dacă analistul este capabil să conțină părțile, procesul analitic continuă, dacă nu, ia naștere o punere–in-act/actanță (Greencare);

_ acting-outul este un mod de comportament în relație cu realitatea care recurge la acțiune, în loc de gândire;

- actul prin care, în loc să se gândească la sânul bun ca absent, persoana îl expulzează ca sân rău care este prezent în forma elementelor beta, este prototipul acting-outului pentru H. Etchegoyen;

- acting-outul are rădăcini în stadiile timpurii, preverbale ale dezvoltării și permite cunoașterea unor aspecte primitive, greu accesibile altfel;

- acting-outul este un precursor al gândirii, o formă primitivă de a rezolva problemele (Ekstein, Friedman);

- cele mai multe acting-outuri împiedică comunicarea, perpetuând omipotența, omnisciența și narcisismul, dar, există și acting-outuri care favorizează comunicarea și sunt în serviciul integrării și dezvoltării.

Prin urmare, punerea în act este descrisă, în principal, ca fiind un obstacol al procesului analitic, greu de gestionat, mai degrabă un eveniment indezirabil. Actanța are așadar o conotație negativă și aura aceasta o regăsim, cel puțin în fazele incipiente, atunci când se va discuta, dintr-o perspectivă relațională,  despre enactment sau punere în scenă, fenomen care vine să-l înlocuiască pe cel de acting-out și chiar să-l elibereze de semnificațiile negative. O dată cu introducerea acestui termen, s-au făcut pași importanți pentru a accepta că analistul nu răspunde doar prin imparțialitate și interpretare.

  1. Aron(2003) definește enectmentul, dintr-o perspectivă restrânsă, ca un fenomen particular, iar, dintr-o perspectivă largă, ca fiind tot ceea ce se întâmplă în procesul analitic. Pentru ca enactmentul să poată fi văzut în aspectele sale productive era nevoie ca semnificația acțiunii să fie reconsiderată și, de asemenea, ca punerea în scenă să fie definită într-o manieră mai nuanțată.

Dacă pentru Freud, gândirea și acțiunea erau în opoziție, în prezent semnificația termenului ”acțiune” a fost reconsiderată: limbajul este el însuși o acțiune și acțiunea este și o formă de comunicare. În acest sens, Levenson afima că procesul psihanalitic nu este doar o terapie prin  cuvinte (Talking cure), ci și o interacțiune, Ogden vorbea despre acțiuni interpretative (distincția dintre cuvânt și acțiune se complică), iar Sullivan sublinia că noi suntem ceea ce facem, mai mult decât ceea ce spunem. Pacientul și terapeutul actează și re-actează indiferent de aspectele discutate, într-o formă continuă, chiar dacă uneori atenuată.

Pentru a sublinia specificul punerii în scenă, e importantă distincția pe care Tony Blass o face între două forme de enactment:

  • Enactment cu ”E” mare, eveniment discret, corelat cu procese disociative;
  • enactment cu ”e” mic, tot procesul psihanalitic, de fapt.
  1. Aron propune ca, atunci când vorbim de enactment cu literă mică, să denumim fenomenul ca fiind o interacțiune, iar enactmentul cu literă mare să fie de fapt ceea ce numim cu termenul de ”enactment”.

Experiența enactmentului (vorbind de enactement cu ”E” mare) e necesar să fie gândită în corelație cu disocierea și aspectele traumatice care mobilizează această apărare: ”în analiză, procesul punerii în scenă are loc adesea într-o stare de sine disociată, care este menită să comunice existența unui ”adevăr” pe care pacientul îl trăiește în legătură cu analistul și care nu poate fi gândit sau rostit în contextul reprezentării sine-celălalt pe care este bazată relația în acel moment” (Bromberg, Umbră și substanță).

Inputul traumatic, o experiență atât de puternic diferită de  aspectele inițiale ale psihicului, copleșește persoana și îi suspendă temporar simțul identității de sine (acea iluzie, după Bromberg, care dă sens de continuitatea, coerența și integritatea noastră personală). Acest gestalt al unității personale se restabilește ulterior, dar mai săracit, putem spune, pentru că disocierea, mecanismul defensiv privilegiat în traumă, ”dislocă” bucățile care încorporează experiența traumatică și le separă de fluxul obișnuit psihic. Aceste bucăți nesimbolizate, constând în senzații, percepții, afecte brute,  vor fi separate de experiența conștientă a persoanei și vor putea deveni material analitic doar prin mijlocirea enactmentului.

Experiența enactmentului constă într-o acțiune asemănătoare cu cea care a dus la nevoia inițială de disociere, dar și diferită: ea este mai degrabă o acțiune care dă acces la încărcătura traumatică-elementele motrice, afectele, percepțiile nesimbolizate, decât una identică cu experiența traumatică. Această acțiune, punere în scenă, este co-creată de către pacient împreună cu analistul în dinamica transfer-contratransfer și dă șansa diadei analitice să elaboreze trauma inițială, altfel inaccesibilă reflecției analitice.  

Punerile în scenă sunt co-create de cei doi participanți la procesul analitic, ceea ce înseamnă că pacientul și analistul intră fiecare în lumea subiectivă a celuilalt: părți inconștiente din pacient se întâlnesc cu părți inconștiente din analist reconstruind aspecte din disocierea inițială a pacientului și rezultând o acțiune care are semnificații comune atât pentru relația celor doi, dar și separate pentru fiecare dintre aceștia; în enactment aspectele disociate nu sunt rememorate, ci sunt aduse la viață, dramatizate pe scena analitică.

Enactmentul e ca întâlnirea a două personaje (unul din lumea inconștientă a pacientului, celălalt din lumea inconștientă a analistului) care fac cunoștință, interacționează și decid să spună împreună o poveste, a cărei elaborare analitică poate da sens unor bucăți disociate din pacient (dar și din analist, evident).   

Enctmentul apare de obicei ca un eveniment neașteptat, imprevizibil, iar șocul apariției lui poate fi asemănat cu șocul inițial traumatic.

Mecanismul psihic al punerii în scenă este identificarea proiectivă (realizată în contextul transfer-contratransfer) sau, mai bine zis, e doar o parte a enactmentului, un precursor al acestuia (Bromberg), în punerea în scenă operând de fapt o identificare proiectivă bidirecțională sau o identificare mutuală inductivă (fiecare dintre cei doi participanți din câmpul analitic îi face ceva celuilalt, rezultând o acțiune în care, lumile inconștiente ale celor doi, se întâlnesc).

Mă gândesc dacă nu cumva vorbim de o identificare proiectivă neconținută de analist, adică, atunci când analistul nu poate suporta și conține aspectele proiectate prin identificare proiectivă, se întâmplă aceasta pentru că acele părți au întâlnit bucăți din sine care, la rândul lor, tind să exercite o presiune asupra pacientului. Ipoteza ar fi că atunci când discutăm despre identificare mutulă inductivă, în perspectiva relațională, ar fi de fapt ceea ce, din alte perspective, era conceptualizat ca un eșec al conținerii identificării proiective a pacientului sau o contraidentificare proiectivă pusă în act. E doar o ipoteză!

Dintr-o perspectivă a relațiilor de obiect, în punerea în scenă, identificările inconștiente și contraidentificările din schemele de bază ale relațiilor interne de obiect ale pacientului interacționează cu acele aspecte inconștiente ale relațiilor de obiect ale analistului pentru a se face cunoscute în diada analitică.

Punerea în scenă propriu-zisă presupune un moment de cotitură al procesului analitic și rezultă dintr-o influență inconștientă mutuală între pacient și analist. Ea dă șansa diadei analitice să conțină realități opuse și să permită stărilor disociate ale selfului să coexiste. Este de asemenea un moment cu risc crescut pentru pacient și analist, pentru relația lor și procesul analitic. În enactment, fiecare participant răspunde la presiunea celuilalt: analistul își pierde capacitatea de a observa și se prinde în interacțiunea cu pacientul; al treilea analitic este temporar nefuncțional. 

Dar care este relația dintre nivelul anxietății (pacientului sau analistului sau/și pacientului și analistului) și punerea în scenă?

Experiențele inițiale care au condus la disocierile acelor bucăți care ies la suprafață în enactement, fiind traumatice, pot fi caracterizate de o anxietate copleșitoare pentru psihic. Această anxietate, precum și celelalte trăiri intense inițiale sunt reînviate în punerile în scenă, motiv pentru care putem afirma că enactmenturile sunt experiențe dureroase pentru pacient (și e posibil și pentru analist). Dar anxietatea crește și înainte de enactment, nu doar după și, în acest sens, L. Aron (2003) puncta: ”când se declanșează anxietatea la una dintre părțile implicate sau la ambele, datorită ieșirii din zona de confort a interacțiunii setate inconștient de patternurile relaționale, se tinde să se revină la modalitățile familiare ale scriptului, astfel încât se exercită o presiune asupra celuilalt pentru a se identifica cu un anumit rol din structura inconștientă (din matricea relațională sine-obiect) și a-l pune în act în scena relațională analitică”.

O dată ce punerea în scenă este văzută (de analist sau chiar de pacient), urmează recunoașterea și procesarea traumelor, adică elaborarea enactmentului, iar aceasta presupune capacitatea de a suporta un anumit tip de angoasă, angoasa de doliu, care este una dintre cele mai dureroase experiențe ale vieții (Bromberg, Umbră și substanță). Aici, analistul are și responsabilitatea de a crea un mediu conținător pentru procesarea acestor experiențe emoționale foarte dificile.

În elaborarea enactmentului, acesta este înțeles din punctul de vedere al sensului pentru viața curentă a pacientului și a relațiilor lui, al semnificației pentru istoria pacientului și pentru relațiile sale de obiect semnificative internalizate, reale sau fantasmate; de asemenea, se examinează semnificațiile multiple ale contribuției inevitabile ale analistului în interacțiunea prezentă (gradul în care analistul dezvăluie aspecte din trăirile sale emoționale și din istoria sa de viață este variabil, depinzând de caracteristicile diadei relaționale, specificul enactmentului și momentului analizei/procesului psihoterapeutic, stilului analistului, patologiei pacientului: autodezvăluirea nu este interzisă, dar nici recomandată). Ceea ce este important vis-a-vis de contribuția analistului nu este atât autodezvăluirea sa, cit recunoașterea propriei contribuții și responsabilități în respectiva punere în scenă.

Punerile în scenă sunt elaborate de obicei în perioada ulterioară producerii lor, dar ar mai fi de menționat și că anumite enactmenturi pot purta o multitudine de sensuri care se dezvăluie progresiv, uneori pe parcursul mai multor ani de analiză, fiecare semnificație adăugându-se la cele anterioare, iar nu negându-le pe acestea. În principiu, așa cum afirma Freud, toate produsele psihice au o cauzalitate multiplă și nu fac excepție de la acest principiu nici cele construite împreună cu ceilalți, într-un act de co-creație.

Elaborarea punerilor în scenă este foarte valoroasă pentru procesul analitic și, în acest sens, Ringstrom afirma: ”din experiența mea, fiecare enactement ”perlaborat” face cât sute de momente de ajustare empatică ”fine””.

În continuare, o să punctez câteva observații legate de momentul apariției enactmenturilor, eventual în relație cu anxietatea, din lucrul meu analitic, atât din rolul de terapeut, cât și din cel de analizand:

  • punere în scenă survenind în momentul de vârf al transferului pacientului, deci o perioadă foarte anxiogenă, probabil pentru ambii actori ai câmpului analitic;
  • enactment apărând într-o perioadă foarte stresantă pentru pacient (acesta uită de ședință): ne așteptăm ca nivelul anxietății, fiind crescut, mecanismele de apărare ale pacientului să nu fie la fel de eficiente ca de obicei și să se creeze premisa ca anumite bucăți inconștiente, din experiența internă a acestuia, să găsească un moment favorabil ajungerii în spațiul analitic, evident cu participarea inconștientă a analistului la această actanță;
  • enactment apărând în momentele de apropiere a celor doi participanți, apropiere anxiogenă ce contravine scriptului inițial din lumea inconștientă a unuia sau altuia dintre actorii analitici;
  • cred că întotdeauna enactmentul apare în corelație cu un setting intern al analistului de a se lăsa prins în lumea internă, inconștientă a pacientului și de a participa activ la dramatizarea conflictelor disociate ale acestuia; dincolo de această disponibilitate inconștientă a analistului, deci care nu ține sub nici o formă de controlul lui conștient, cred că putem vorbi și de o disponibilitate conștientă a analistului de a recunoaște punerea în scenă și propria contribuție la aceasta, pentru că acestea două sunt, într-o oarecare măsură, răni narcisice pentru analist, iar sentimentul omnipotenței sale s-ar putea să fie serios pus la încercare într-o astfel de experiență; probabil că atunci când nu ai devenit suficient de mare încât să poți recunoaște că poți fi și mic, nu vei lucra într-o manieră relațională.

În încheierea acestei lucrări aș vrea să punctez funcția prospectivă, generativă a enactmenturilor, despre care a scris L. Aron (2015). El spunea că punerile în scenă au o funcție de creștere a pacientului (dar și a analistului) pentru că: sunt dramatizate conflicte interne inconștiente, într-un câmp intersubiectiv care permite elaborarea transferențială și dezvoltarea; se reprezintă aspecte din trecut, dar se lucrează asupra viitorului, anticipându-se forme de relație ulterioară; sunt medii creative pentru nașterea psihologică și actualizarea sinelui.

Enactmenturile, deschid, prin urmare, punți spre viitor. Iar ”cursul unui proces analitic reușit implică perioade de tranziție de la utilizarea inițială de către pacient a disocierii și punerii în scenă în câmpul transfer-contratransfer, la o capacitate crescută de a susține experiența conflictului intern și la un angajament crescând de a considera funcționarea propriei minți ca pe un obiect analitic în sine” (Bromberg, Umbră și substanță).                            

 

Bibliografie:

  1. Lewis Aron, The paradoxical Place of Enactment in Psychoanalysis, 2003
  2. Lewis Aron, Generative Enactment: memories from the Future, 2015
  3. Philip Bromberg, Ph.D., Empaty, Anxiety and Reality, 2015
  4. Philip Bromberg, Umbră și substanță, O perspectivă relațională asupra procesului clinic, 1983
  5. Horacio Etchegoyen, Fundamentele tehnicii psihanalitice, EFG, 1991
  6. Jay Frankel, Are Interpersonal and Relational Psychoanalysis the Same, 2014
  7. Jean Laplache și J-B Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, 1994
  8. Jody Messler Davies, Ph.D., New York University Postdoctoral Program, Ritualurile” perspectivei relaționale:Schimbări teoretice și implicații clinice
  9. Philip Ringstrom, PhD, Tot ce ai vrut să știi despre psihanaliza relațională, dar ai fost prea confuz ca să întrebi
  10. Charles Spezzano, A Relational Perspective on Anxiety