Experiența Neformulată – De la disociere la imaginație

Experiența neformulată este un fenomen care îl preocupă pe Donnell Stern de foarte mult timp, din momentul în care a venit în contact cu opera filozofului Hans-Georg Gadamer, un student modern al lui Heidegger care a devenit

„mentorul și sufletul său pereche‖. Înțelesurile căutate de Stern în discursul pacientului sprijinite pe curentele filozofice de hermeneutică fenomenologică și constructivism aduc o lumină nouă atât asupra funcționării minții umane cât și asupra relației terapeutice.

În cele ce urmează vom puncta rapid câteva dintre ideile esențiale ale operei lui Stern cu speranța că vom stârni interesul și veți dori să studiați direct lucrarea lui, care de altfel este foarte bogată și interesantă.

1. Limbajul și experiența neformulată

Perspectiva filozofică folosită de Stern în construcția sa, spune că experiența individuală nu are o organizare naturală sau intrinsecă. Ea nu vine într-o formă prefigurată. Până în momentul în care e organizată, ceea ce putem împlini prin interpretare - adică prin a avea o perspectivă asupra materialul - experiența este "fundamental ambiguă".

Pentru Stern limbajul este axa principală a experienței. Pentru a putea fi interpretată experiența este nevoie de simboluri - singurul mijloc prin care putem crea distanța critică necesară reflecției - simboluri care se leagă unele de altele pentru a forma un sens doar prin intermediul limbajului. În această viziune postmodernistă concluzia ar fi că „orice experiență este una lingvistică‖. „Nu putem păși în afara limbajului mai mult decât putem experimenta stimuli care nu sunt în aria simțurilor noastre.‖ „O realitate fără limbaj este ceea ce Lacan numea "REALITATEA"și nu poate fi direct cunoscută.

Limba nu e pasivă, docilă, ci apocaliptică, intuitivă, posedată. Nu e servilă, ci neascultătoare și revelatoare, ca un derviș! Ne aparține și ne poartă cu ea, în același timp. Sensul inconștient din afara posibilităților de formulare este ca lumina sau sunetul care trăiesc în afara limitelor noastre de percepție; știm exact, în urma măsurătorilor, că acolo sunt însă nu suntem echipați să le percepem. De aceea niciodată nu vom ști cu adevărat tot adevărul. Ceea ce însă putem ști cu adevărat este doar când greșim.

Astfel limbajul structurează conștiința reflexivă. Noi avem doar acele categorii și procese ale limbajului în interiorul cărora construim înțelesul reflexiv și conștient. Dacă un sens nu poate fi vorbit, el nu există într-o formă în care noi să-l înțelegem; și dacă nu se află printre fenomenele virtual infinite pe care limbajul are capacitatea de a le reprezenta, acesta nu poate deveni sens reflexiv și conștient. Poate fi un altfel de sens, fără doar și poate plin de substanță, însă el nu poate intra în conștiința reflexivă.

Limbajul de zi cu zi nu transmite pur și simplu experiența, el o modelează și îi dă formă prin cuvintele alese pentru a reflecta acea experiență. Cuvintele modelează materialul reflexiv conștient sau altfel spus oricât de structurat ar fi acest material conștientizat el rămâne ambiguu până va fi pus în cuvinte.

„Experiența neformulată‖ este eticheta pe care Stern o folosește pentru a se referi la un tip de activitate mentală caracterizată prin lipsa de claritate și diferențiere. Experiența neformulată este o formă ne-interpretată acelui material crud al conștiinței, al experienței reflexive căruia i se poate, eventual, atribuit interpretări verbale și, prin aceasta, cum spuneam, poate fi pus într-o formă articulată. Ea este conținut fără formă.

2. Haosul familiar și dezordinea creativă

Materialul neformulat este experiența care nu a fost niciodată articulată suficient de clar pentru a permite aplicarea operațiilor defensive tradiționale. Pot fi uitate sau distorsionate acele experiențe care sunt deja formate cu un anume grad de claritate. Neformulatul nu a ajuns încă la nivelul diferențierii verbale explicite, nivel la care termeni precum memorie și distorsiune/defensă sunt relevanți.

În măsura în care conștiența nu înseamnă o înregistrare pasivă a experienței, ci interpretarea activă, atunci mecanismul defensiv nu este excluderea din conștiență, ci mai degrabă prevenirea interpretării prin cuvânt. Dacă experiența reflexivă este generată de interpretare, atunci acea experiență este evitată prin ne-interpretare, prin ceea ce Stern numește „ not spelling-out‖, iar acesta definește, în mod esențial disocierea. Experiența neformulată, motivată defensiv (engl. familiar chaos) este felul în care arată inconștientul dinamic ca model constructivist bazat pe mecanismul disociativ. Haosul familiar - experiența neformulată motivată defensiv

• este pentru disociere, ceea ce este conținutul refulat pentru

Există, în concepția lui Sullivan, două motive pentru care materialul disociat provoacă anxietate - primul se referă la motivele din istoria personală, al 2-lea se referă la tendința umană de a evita nefamiliarul. Disociatul deși putea deveni familiar în alte circumstanțe interpersonale, devine peste timp o parte semnificativă a ceea ce este nefamiliar. Astfel se poate ca disociatul să provoace teamă nu doar datorită locului specific în istoria personală ci și pentru că este nou, nefamiliar. Punem în cuvinte doar acele interacțiuni care sunt fie consistente cu părerile noastre dragi despre noi înșine sau cele care încurajează scopurile care corespund acestor concerte despre noi înșine alte interacțiuni nu sunt puse în cuvinte.

Pe de altă parte, experiența neformulată este și sursa noutății. Este la fel de bine o dezordine creativă pe cât este haos familiar. Există în tot acel neformulat, un potențial în stare de posibilitate.

Neformulatul trebuie mai întâi să se organizeze pe sine. Trebuie, cumva să înceapă să se coaguleze. Eventual, pe măsură ce acest proces al punerii împreună se întâmplă, indicii ale existenței unui nou înțeles pot fi ‖prinse‖ de conștient. Pentru mintea pregătită, cea care este interesată de clarificarea unor noi și vagi sensuri, aceste indicii semnifică că o sămânță a germinat în profunzimi. Doar după această perioadă de germinație invizibilă, voința de a ști poate contribui. Înainte de această perioadă, deși procesul creativ este adânc înrădăcinat în personal, este fără sens să-i forțezi apariția. Este un alt paradox: ceea ce dorim cel mai mult, nu putem pur și simplu avea ci trebuie să ne lăsăm „ atinși‖ (we must simply allow tom ove us). Stern spune că nu avem nici o altă opțiune decât să așteptăm ca următorul moment să ni se reveleze. Gândurile, imaginile și sentimentele vin înspre noi; ele sosesc; iar noi ne simțim ca niște canale pentru ele. Noi suntem spectatorii propriului mod de a înțelege lumea.

Scopul nostru în viață și în psihanaliză, este de a formula neformulatul, dar asta nu e tot. Urmărim, de asemenea, o stare de a fi, în care acceptăm existența neformulată ca o dezordine creativă. Singura opțiune pe care o avem este să acceptăm că ceea ce este cel mai autentic în noi, pur și simplu nu este în controlul nostru. Nu avem nici o altă modalitate de a obține de la noi înșine ceea ce ne dorim.

3. Două tipuri de disociere

Disocierea se bazează pe indisponibilitatea de a lăsa imaginația liberă, de a ne permite libertatea gândului, adică de a „vorbi din inimă‖, cum spunea un pacient citat de Stern. Câteodată refuzăm să ne imaginăm pe de-a întregul alternativele ne- structurate, implicite, ale poveștilor pe care ni le spunem noi înșine, alternative care ar fi altfel revelate, dacă ne-am permite să mai slăbim din legăturile care încorsetează felul în care știm să trăim. Însă, dacă ne-am permite asta, am provoca în noi anxietatea care este asociată oricărei libertăți (Fromm).

Stern vorbește despre 2 tipuri de disociere:

Disocierea în sens puternic desemnează un proces activ de apărare, o evitare inconștientă a articulării verbale anumitor tipuri de experiență care are deja un anume tip de structură non-lingvistică inconștientă. Punerea în cuvinte este o activitate, un mod de a interacționa (de a te implica) cu lumea. Dacă există motive puternice pentru a pune în cuvinte, prin consecință există motive cel puțin la fel de convingătoare, să nu punem în cuvinte. Și la fel de bine cum punerea în cuvinte este sinonimă cu exprimarea experienței, n-epunerea în cuvinte este disociere.

Noi vorbim clar (spell-out) doar despre unele din angajamentele noastre. Dar e mai mult de-atât aici: vorbirea explicită, pentru că necesită efort, este mai degrabă excepția și nu regula. Cea mai întâlnită situație este aceea în care implicarea/interacțiunea nu este vorbită explicit. Avem nevoie de „ un motiv special‖ pentru a vorbi clar și suntem, mai degrabă, selectivi în privința a ceea ce facem și cum trăim experiențele.

Disocierea nu este în mod necesar limitată la blocarea absolută a experienței; adeseori doar golește experiența de sentimentul și de potențialul pentru vigoarea narativă, care transmit că și cea mai îngrozitoare amintire trebuie să fie reală. Disocierea golește mult mai adeseori experiența de a simți împiedicând-o să ocupe locul în poveste.

Disocierea în sensul slab sau pasivă este indirectă fiindcă este consecința deplasării atât de insistente a atenției noastre în altă parte încât nici nu remarcăm vreodată semnificațiile alternative. Atenția focalizată, este controlată în aceste condiții de intenția de a întări rigiditatea narativă. O persoană vede și participă la viață în felul în care își dorește să o facă și în feluri care sunt familiare. Rigiditatea narativă este o modalitate simplă de distragere a atenției de la un conținut psihic negat și pre-existent.

A relata o povestire înseamnă a nu relata o alta. Povestirile coerente, acelea care ne par absolut exacte, sunt singurele care au sens pentru noi. Diversitatea lumii tinde să ne fie invizibilă și să o sacrificăm de dragul de a construi povestiri bune, sperând că ceea ce pierdem din complexitate câștigăm în înțelegere. Poate că viața este o chestiune de repovestire și că de fapt se desfășoară de la final la început.

Sunt mult... mult mai multe lucruri de spus despre ce a scris Stern... dar încheiem astfel:

„Desigur, suntem cu certitudine interesați să fim mai mult decât canale (prin care trece viața). Sperăm că în timp, noi și pacientul, în limitele propriului univers mic și apoi în lumea mai largă, vom ajunge să folosim limbajul mai flexibil și mai precis decât înainte. Sperăm că vom ajunge la o mai mare acceptare a faptului că vorbirea și gândirea sunt întotdeauna incomplete și imperfecte și că a spune și a gândi un lucru înseamnă întotdeauna să nu spui și să nu gândești altul - că limbajul ne cere în mod constant să ardem punți către înțelesuri care nu sunt selectate și spuse clar. Și sperăm că, oricât de exact suntem capabili să ne exprimăm, vom putea tolera gândul că nu terminăm niciodată să spunem nimic.‖

Bibliografie:

Stern D. (2003) Unformulated experience - From dissociation to imagination in psychoanalysis

Iunie 2021