Fairbairn – Despre disociere

Ronald Fairbairn (n 11 aug 1889) a fost un psihiatru și psihanalist scoțian. La începutul carierei sale, în 1929, si-a susținut lucrarea de doctorat la Universitatea din Edinburgh, teză în care a explorat relația dintre refulare și disociere intr-un mod original și școlaresc, care reprezintă precursorul gândirii sale despre teoria personalității,dezvoltata 15 ani mai târziu.   În continuare voi citi un scurt rezumat al capitolului despre disociere din această lucrare excepțională.

Studiind scrierile lui Janet, Fairbairn a făcut niște observatii care au dus la un mod diferit de înțelegere a disocierii.

Janet și-a formulat teoria despre disociere prin prisma isteriei și a bolilor asociate. Din observațiile sale pe care le-a numit „ accidente ale isteriei", precum anestezia, paralizia și amnezia el a ajuns la concluzia, că în toate cazurile există o îngustare a conștientei. Janet a generalizat asupra unei categorii limitate de factori,care au apărut în observațiile sale clinice, fără sa formuleze o lege a minții. Aceste observații i-au arătat că anumite funcții, amintiri și idei, care sunt prezente la omul normal, sunt absente la cei care suferă de isterie. De aici, el a tras concluzia că aceste elemente sunt excluse din conștientă. Apoi a observat că deși aceste funcții, amintiri sau idei scăpasera conștientei, ele nu incetau să existe în minte,independente de corpul principal al conștiinței și le-a numit „subconștiente".

Bernard Hart în articolul „Concepția disocierii" din Jurnalul Britanic de Psihologie Medicală explică influența pe care au avut-o asupra teoriei lui Janet apartenența sa la așa-numita „Psihologie asociaționista‖ care a dominat gândirea psihologică în Franța și Anglia până la începutul secolului trecut și folosirea metaforei spațiale. Conform Școlii Asociaționiste conținutul minții este format dintr-un număr de elemente sau idei care se adună pentru a forma un produs complex, dar care sunt în sine simple și indivizibile. Această concepție atomistica legată de minte este la fel de neadevarata ca și ideea analoga legată de corpul fizic. Organismul funcționează ca un întreg și chiar dacă diverse aspecte ale funcționării lui pot fi descrise separat, nu este posibilă excluderea unei funcții fără să fie afectate și toate celelalte. În mod similar mintea nu este formată dintr-o asociere de funcții separate, în care excluderea uneia să nu le afecteze pe celelalte. Totuși Janet a acceptat această concepție despre minte introducând în felul acesta o fisura în formularea sa despre disociere.

Janet și-a modelat concepția despre câmpul conștientei folosindu-se de modelul câmpului vizual. Astfel el a descris disocierea ca pe o eliminare a unei părți dintr- un câmp spațial. Aceasta este o metaforă folositoare,dar, utilizată în exces, duce la o suprasimplificare a unor factori prea complecși ca să fie descriși atât de simplu.

Sub influența Psihologiei Asociaționiste și a metaforei spațiale Janet a gândit disocierea ca pe o separare a unuia sau mai multe elemente de agregarea principală de elemente pe care el o considera mintea. Nemulțumirea lui Fairbairn legată de aceasta descriere apare când ne gândim de exemplu la stările hipnotice, în care pacientul are acces la amintirile din starea normală dar nu și la cele din starea hipnotica ,cu excepția cazului în care îi este data o sugestie în acest sens. Acest fenomen este greu de înțeles prin prisma disocierii descrise de Janet, ca un grup de elemente mintale separate în „ masă‖ de restul minții.

Un dezacord asupra noțiunii lui Janet de elemente mintale disociate, existând într-o stare izolată de restul minții, este ridicată de dr. W T. Mitchell în „Psihologia Medicinei" din 1921 care spune: Gândurile și sentimentele nu pot pluti în vid , nereclamate de nici un gânditor.

Într-un articol din Jurnalul Britanic de Psihologie Medicală Bernard Hart afirma:‖ Disocierea nu separa mintea în bucăți, produce doar unități funcționale active, mai mult sau mai puțin independente, fiecare astfel de unitate, cuprinzând material care poate fi semnificativ în sine, dar care în același timp poate să facă parte din alte unități funcționale. În loc să privim disocierea ca pe o împărțire a materialului conștient în mase separate,ar trebui privită ca o abilitate a minții care poate fi folosită la momentul potrivit.‖

Această descriere a disocierii înlocuiește conceptul spatial al lui Janet cu un concept funcțional. Interpretată în sens funcțional disocierea este un proces al minții care nu este neapărat anormal. Categoric apare în stări mintale anormale, dar poate fi observat și la oameni sănătoși în anumite circumstanțe. Situațiile în care disocierea apare la oameni normali merită atenție pentru a o putea înțelege cu adevărat.

Emoția de exemplu, pare să fie frecvent acompaniată de disociere. În cazul unui pericol iminent, în care este apelat instinctul de supraviețuire, iar emoția trăită este frica, apare o excludere din câmpul conștientei a tot ce nu este relevant pentru salvare. În hipnoză sunt disociate ideile și tendințele care sunt incompatibile cu sugestia hipnoticianului. În somn disocierea este masivă și cuprinde tot ce este irelevant sau incompatibil cu nevoia de odihna a organismului. În bolile grave se disociază elementele care produc neplăcere : de exemplu, o asistentă medicala care nu-și recunoaște simptomele de cancer,deși lucrează de 20 de ani într-o secție de oncologie.

Disocierea ar putea fi deci definită în următorii termeni: un proces al minții prin care conținut sau funcții mintale inacceptabile sunt îndepărtate din câmpul conștientei; acestea fiind privite ca inacceptabile deoarece sunt fie irelevante, fie incompatibile, fie neplăcute în relație cu un anumit interes.

Acest mod de a înțelege disocierea are următoarele implicații:

1. Disocierea este un proces normal, deși ca orice proces al minții poate fi și
2. Disocierea este un proces activ. Janet a descris disocierea ca pe un eșec al procesului de sinteză mintala, deci ca pe un proces pasiv: ceva ce tinde sa apară automat dacă nu există o cantitate considerabilă de energie care să i se opună. Din punctul său de vedere elementele disociate erau mai degrabă „ pierdute" decât „ înlăturate‖. Acest lucru se datorează faptului că Janet s-a concentrat mai mult pe proces, decât pe natura materialului disociat. Analiza acestuia din urmă arată că este intr-un fel inacceptabil pentru subiect. Este mai rezonabil să credem că materialul inacceptabil este mai degrabă înlăturat ( activ) decât pierdut ( pasiv).
3. Disocierea este un proces Inconștient sau neașteptat. Pentru a înțelege acest lucru este suficient să ne amintim de momentele în care am încercat să adormim, deși somnul nu Tot ce poate face cel care dorește sa doarmă este să se pună în condițiile care favorizează apariția disocierii ( așezat în pat, întuneric,liniște) dar nu poate controla sau provoca apariția acesteia.
4. Disocierea aparține proceselor biologice Acestea au trei caracteristici principale: conservarea, selecția și coeziunea. Conservarea este reprezentată de tot ce este implicat în „învățarea din experiență‖. Dacă conservarea este baza întregii dezvoltări mintale, selecția este cea care determină direcția ei. Dacă toate experiențele ar fi conservate, învățarea nu ar fi posibilă. Nu am putea niciodată să învățăm să facem un lucru corect, dacă am conserva în egală măsură și erorile și reușitele. Selecția este necesară pentru ca progresul să fie posibil. Conservarea și selecția nu ar avea sens fără coeziune, deoarece ceea ce este conservat în urma selecției, nu este păstrat ca un conglomerat, ci ca un întreg organizat. Disocierea este o forma de expresie negativă a selecției deoarece implică respingere. Respingerea este determinată de interes și poate fi a irelevantului, a incompatibilului sau a neplăcutului. Dintre aceste trei manifestări ale disocierii, cea a neplăcutului este cea mai primitivă, adică există și la organismele unicelulare. Următoarea pe scara evoluției este disocierea irelevantului, odată cu apariția ciclului de viață, iar cea mai evoluata este disocierea incompatibilului corespunzătoare apariției sistemului nervos organizat.

După toate aceste considerați definiția disocierii ar putea fi modificată astfel:

Disocierea este un proces mintal activ, prin care funcții sau conținut mintal inacceptabile sunt îndepărtate din conștientă, fără să înceteze să aparțină minții, aceste funcții sau conținut mintal fiind inacceptabile deoarece sunt fie irelevante, fie incompatibile, fie neplăcute în relație cu un interes activ.

Între 1940 și 1944 Fairbairn a conceput patru lucrări importante care arătau că ideile sale se îndreptau constant spre teoria relațiilor de obiect.

În prima dintre aceste lucrări, despre factorii schizoizi ai personalității, din 1940, Fairnbairn propune ipoteza că clivarea obiectului duce la clivarea eului -o idee complet noua în gândirea psihanalitică. El descrie personalitatea schizoida prin retragerea sa secreta din lumea obiectelor externe, supraevaluarea lumii interne și teama ca iubirea sa ( nu ura,ca la M. Klein) va distruge sau face rău obiectului. El a fost primul care a identificat esența funcționării schizoide, neputința de a se conecta sau de a rămâne conectat cu obiectul. Fairbairn a concluzionat că persoanele schizoide sunt incapabile sa iubească sau să se lase iubite.

A doua lucrare, din 1941, reevaluează psihopatologia psihozei și nevrozei. Fairbairn începe prin a restabili importanța clivajului și pentru prima dată reușește o revizuire fundamentală a analizei freudiene. El afirmă că libidoul este în căutarea unui obiect, nu a plăcerii, așa cum a crezut Freud, și că motorul maturizării este nevoia de relație, nu de gratificare. Fairbairn conceptualizează creșterea mai degrabă ca pe o mișcare de la dependența infantilă la dependența matură, decât spre dezvoltarea personalității genitale. Fairbairn împarte dezvoltarea in doua faze: faza orală timpurie, reprezentată de introiectare, supt și respingere și faza orală tardivă, reprezentata de alternanta mușcatului cu suptul. Faza orală timpurie este stadiul preambivalent în care obiectul este parțial ( sânul mamei). Faza  orală tardivă este cea în care ambivalenta devine posibilă. În această faza obiectul este mama care are sânul, nu sânul în sine. Mama este tratată ca obiect parțial, dar obiectul este mama.

Fairbairn discută apoi despre ceea ce el numește procesul tranzițional. În această tranziție exista o dihotomie a obiectului. Obiectul este clivat în bun și rău și este tratat în fantezia inconștiență ca și cum ar fi în afara sau înăuntrul sinelui,sau poate fi privit ca și conținut intern. Dependența matură este atitudinea de a da,în care acceptarea și respingerea obiectelor sunt externalizate. Lumea exterioară este recunoscută ca având o existență independentă și nu ca o funcție a vieții interne. Omul matur îi acceptă pe ceilalți ca fiind persoane intregi,cu organe genitale, capabili de relații genitale. El scrie: ‖Adevărul despre persoana matură este că relațiile genitale sunt esențial libidinale și nu că atitudinea libidinala este esențial genitala".

Fairbairn identifică patru feluri de relaționare cu obiectul pe parcursul tranziției de la dependența infantilă la cea matură. Acestea nu sunt secvențe de dezvoltare, nici sindroame liniare sau fenomene. Sunt moduri alternative de gestionare a relației cu obiectele interne,depinzând de localizarea obiectului înăuntrul sau în afara sinelui. De exemplu,în personalitatea obsesionala,atât obiectul bun cât și cel rău sunt percepute ca fiind interne. Obsesionalul încearcă să ordonează lumea pentru a se potrivi cu situația sa internă. În sindromul paranoid obiectul bun este în interior,iar cel rău în exterior,astfel paranoicul evită răul din exterior care-i amenință sinele. În personalitatea isterica obiectul bun este în exterior,iar cel rău în interior,prin urmare ei se simt ca niște oameni răi care încearcă încontinuu să ajungă la obiectul bun care este undeva în exterior. La persoanele fobice ambele obiecte sunt în exteriorul sinelui, mediul înconjurător este perceput ca fiind nesigur și de evitat, deoarece nu există siguranță interioară; dar în același timp ei își doresc sa găsească binele undeva în amenințătoarea lume exterioară, localizând-ul într-o persoană sau loc de care se agață pentru siguranță.

Cea dea treia lucrare, din 1943, este despre refulare și întoarcerea obiectului rău. Termenul „rău‖ folosit în relație cu obiectele intrene înseamnă că acestea sunt simțite libidinal ca rele, nu ca sunt cu adevărat rele. Răul obiectelor nu este o problemă morală, deși duce la dezvoltarea moralității.   Copilul introiecteaza ceea ce este prea dureros de îndurat, nu acceptă obiectul deoarece îl simte ca rău, îl cliveaza de partea bună și refulează în Inconștient partea inacceptabilă. Soarta obiectului rău refulat este să se întoarcă din interior, dar datorită folosirii frecvente a proiecției este perceput ca și cum s-ar întoarce din exterior. În această lucrare Fairbairn dezvoltă faimoasa sa idee de rău condiționat care se opune răului necondiționat. Această contribuție unică este foarte valoroasă pentru terapeuții care lucrează cu copii abuzați. Copilul abuzat preferă să se vadă pe sine ca fiind rău, și pe părinții săi persecutori ca fiind buni, deoarece dacă părinții ar fi recunoscuți ca răi, atunci copilul ar trăi intr-un univers în care nu există speranță; dar dacă persecutorul este bun iar copilul rău, atunci el ar putea sa încerce să se schimbe, să devină bun și așa ar exista speranță de îmbunătățire. Situația este una de rău condiționat, adică copilul pune condiția că dacă este rău atunci merită o situație rea. Dacă copilul ar recunoaște că părintele este rău, indiferent de comportamentul lui, atunci încercarea de a fi bun nu ar duce la nici o schimbare și nu ar exista speranță de îmbunătățire. În acest caz răul este necondiționat. In replică copilul spune:‖ Daca nu pot fi bun, atunci voi face răul binele meu", exprimând atașamentul față de un obiect rău care este libidinalizat.

În cea de-a patra lucrare despre structura intrapsihica din 1944 apare ipoteza lui Fairbairn despre organizarea personalității. In termeni săi există eul central,asociat în cea mai mare parte cu organizarea conștientă și pre conștienta, care clivează in spațiul Inconștient doua categorii de obiecte rele: constelațiile de refulare și constelațiile de excitare. Obiectul persecutat sau refulat, care este perceput ca rău deoarece se bazează pe experiența cu o mamă absentă, care nu răspunde sau răspunde cu furie, trage după el în refulare eul antilibidinal . Fairbairn introduce termenul de persecutor intern care sugerează mai bine esența eului antilibidinal, care datorită legării de obiectul refulat subminează în mod constant eforturile sinelui. O mamă care stimulează tânjitul prin hrănire excesivă, neliniște permanentă și abundență de lucruri bune este percepută și introiectata ca un obiect dureros de excitant și refulat împreună cu eul libidinal. Obiectele și eu-rile lor sunt însoțite de afecte caracteristice: pentru constelația obiectelor refulate – furie,tristețe și disperare; pentru constelația obiectelor excitante- dragoste neimpartasita, nevoie anxioasa și poftă. În cazul celor care devin victime perpetue, o parte din eul libidinal poate fuziona cu eul antilibidinal, ceea ce le crește suferința în care trăiesc.

În concluzie, Fairbairn ne-a eliberat de rigiditatea gândirii analitice freudiene din prima jumătate a secolului douăzeci, la fel cum Freud a eliberat psihologia de strânsoarea ideilor secolului nouăsprezece. Fairbairn a înțeles ca fusese o revoluție științifică de la liniaritatea limitativa a fizicii termodinamicii,la teoria relativității. Exact așa cum materia și energia nu mai sunt văzute ca separate, structura mintală și conținutul mintal sunt într-o interconectare dinamică.    Teoria lui Fairbairn despre relațiile de obiect este dinamică precum teoria relativității.

Bibliografie:

The Legate of Fairbairn and Sutherland - Jill Săcele Scharff and David E. Scharff

The Relationship of Dissociation and Repression Considered   from the Point of View of Medical Psychology - William Ronald Dodds Fairbairn

Vocabular:

• Răul condiționat
• Răul necondiționat
• Persecutor intern
• Constelațiile obiectelor refulate
• Constelațiile obiectelor excitante

Decembrie 2020