Negativul pierderii intre feminin si masculin

Ferenczi afirma ca, pentru fiecare barbat si pentru fiecare femeie exista „pre-conditii pentru iubire” adica urmele de absență și pierdere în experiențele de separare. Asimetria poziției masculine sau feminine în fața abandonului apare evidenta si in opera:

 “Daca ma lasi te omor !” striga don Jose catre Carmen,  (Opera Carmen)

 „ Dacă mă părăsești, mă sinucid!” " striga Madame Butterfly, (Opera Madame Butterfly)

Bărbatul abandonat ucide obiectul, în general în fantezie, femeia abandonată devine un obiect pierdut. Devalorizarea prin pierderea iubirii de obiect, trăită ca o traumă narcisistă, poate dezorganiza sistemul feminin de valorizare, iar la bărbați reactualizează întreaga problemă a castrarii. Modul radical și simbolic de apărare împotriva separării, implementat de băiat pentru a scăpa de conflictul oedipian, va rămâne împotriva tuturor anxietăților ulterioare ale pierderii obiectului, o pierdere a iubirii de exemplu. Obiectul pierderii masculine poate fi negociat prin anxietatea sa de castrare, care servește ca un control al căderii depresive și limitează daunele iar cautarea falica isi va relua drepturile.“Dacă mă părăsești, te omor... sau te înlocuiesc.”

Pentru o femeie, pierderea unei iubiri poate însemna a pierde totul, a fi trimisa înapoi în neant. Orice situație de pierdere poate genera un exces de disperare, de furie, de autoacuzare dar și de amenințare persecutorie: proiecția urii îl poate transforma pe celălalt într-un obiect rău, dar și furie împotriva sinelui. La feminin, aceasta dezvăluie o pierdere a obiectului confundată cu o pierdere totală narcisică. „Dacă mă părăsești, mă sinucid, sau mă ruinez,... sau rămân singură”.

„Dragostea este povestea vieții femeilor si un episod din viața bărbaților”, a scris Madame de Staël. O femeie nu se poate oferi pe deplin fără iubire. Dependența ei amoroasă o face mai amenințată de pierderea obiectului sexual decât de pierderea unui organ sexual, anxietate în jurul căreia se structurează mai ușor sexualitatea oedipală a băiatului. Acesta este motivul pentru care este mai expusă la dezamăgire și este atât de amenințată cu depresia în cazul pierderii unui obiect de dragoste.

Freud pune în contrast anxietatea de castrare a bărbaților cu anxietatea pierderii obiectului și a iubirii la femei. „Tocmai la femei situația de pericol de pierdere a obiectului pare să fi rămas cea mai eficientă... nu mai este vorba de absența trăită sau de pierderea reală a obiectului, ci de pierderea iubirii din partea obiectului”. Absența anxietății de castrare la fete le poate expune la anxietăți de pierdere a întregului, un întreg care este mai mult de a fi decât de a avea.

Daca baiatului ii se va spune: “ai grija, sau vei avea necazuri”, fetitei ii se va spune: ”stai ca intr-o zi o sa vina printul tau”. Băiatul, bărbatul, destinat în principiu unei sexualități a cuceririi, adică pătrunderii, se organizează mai mult, bine susținut de analitatea și neliniștea sa de castrare, în activitatea și stăpânirea așteptării și a pierderii. Fata, femeia, în schimb, este sortită să aştepte: ea aşteaptă mai întâi un penis, apoi sânii, menstruaţia, prima dată, apoi în fiecare lună; ea așteaptă un iubit, apoi un copil, apoi nașterea, apoi înțărcarea etc.

Întâlnirea erotică care se află la întâlnirea iubirii, pune corpul la încercarea celuilalt, cu riscuri pentru sine și pentru narcisism. Narcisismul masculin este în primul rând falic, din cauza anxietății de castrare. Se bazează pe identificarea cu tatăl și se extinde în idealul Eului, care se poate dovedi a fi mai crud decât Supraeul. Afectarea narcisistă falică, căderea idealului par mai frecvente la bărbați, în sensul unei depresii a inferiorității, a impotenței, a inadecvării, în timpul pierderii unei poziții de putere, a victoriei unui rival, a căderii potenței sexuale, a retragerii, a declinului în vârstă. Narcisismul feminin este mai presus de orice corporal, chiar dacă poate fi investit și în modul falic. Se referă la întregul corp, dar este supus privirii celuilalt, ceea ce aduce dependenta de privirea, dorința și dragostea obiectului. Dorința masculină este ancorată în capacitatea de a simboliza parti versus întreg, părți de dorit ale întregii femei: sâni, gât, picioare, „ai ochi frumoși !”. Dorința feminină este mai interiorizată, mai puțin reprezentabilă, la fel ca și sexul ei. O femeie se referă la interioritatea ei, chiar dacă aceasta nu i se dezvăluie decât în schimbul de priviri și în unirea corpurilor. Nevoia de recunoaștere în narcisismul falic este de admirat, cea a narcisismului feminin este de dorit.

Experiența „etapei oglindă”, după Lacan, pare capabilă să facă lumină asupra constituției narcisismului, atât masculin, cât și feminin. Copilul se uită la privirea mamei sale privindu-l, confirmând ceea ce vede în oglindă. Recunoașterea de către tatăl real, stabilește o diferență cu privirea „oglindă” a mamei, după Winnicott, și îndreaptă către o altă privire, una care va marca cu pecetea sa destinul feminin în sensul dorinței de a fi privită și dorită de un bărbat. Această investiție paternă este cea care poate preveni riscul depresiv de a simți absența sexului sau a sexului castrat. O femeie, al cărei narcisism nu poate fi susținut de o confirmare falică, rămâne mai dependentă de obiectul care a confirmat-o în imaginea ei narcisică și își construiește obiectul libidinal conform acestei dorințe de a fi dorita. Dar dacă este dependentă doar de imaginea ei în oglindă, dacă nu a constituit obiecte interne suficient de răsplătitoare, și dacă un obiect iubitor nu-i dă, prin strălucirea privirii, o altă oglindă, ea riscă, în timpul oricărei despărțiri, o cădere depresivă. La o despărțire, o trădare, un doliu, ceea ce lipsește brusc este acest aspect, iar femeia își poate pierde atunci traseul simbolic, de parcă nu ar  mai fi nimic.

Cournut evocă metafora „prăpastiei psihice”, a lipsei, lacunei sau a vidului, pe care părintele îndoliat, depresiv, absent pare a o impune inconștient copilului său, de foarte timpuriu, și aceasta ii va organiza viața psihică, a pulsiunilor, a afectelor. Acest feminin/masculin poate avea o predilectie continua de a trai mai degraba fragmente de iubire (fantasme sexuale) decat iubire sau fragmente de asertivitate (fantasme ostile) decat asertivitate si de a raspunde la aceste experiente cu anxietate, adica acele momente care includ intotdeauna o reluare a trairilor avute cu un obiect al Sinelui din copilarie. Chemarea de dincolo de  cuvinte, a unui copil către parintii absenti devine paroxismul iubirii unui adult, intr-un Acum, a satisfacție nu a dorinței, a nevoii vitale de un celălalt niciodată acolo. Așteptarea nu poate avea loc, fiindca obiectul a fost întotdeauna suspendat într-o continuă așteptare. O cautare la nesfârșit stranie și neliniștitoare a unei forme de iubire, tandră pe care orice om o cauta cu conditia, asa cum spune Winnicott, ca ea sa fi existat, sa se fi intamplat deja ca experienta subiectiva timpurie si care sa fi fost integrata.

Fie ca gandim freudian: ca anatomia este destin iar factorii sociali sunt formati din presiunea instinctelor care este inerenta, fie ca alegem relational: ca procesele biologice si cele interpersonale se constituie reciproc intr-un proces de influenta, suntem formati si localizati intr-un spatiu interrelational. Daca suntem definiti de matricea interna catre urmatoarele relatii sau daca relationarile ulterioare vor putea rescrie, redefini modelul matricei, oricum am alege, deschiderea catre intimitate si bucuria intalnirii celorlalti, va insemna si pierderea unor legaturi cu obiectele interne, care au oferit un sens al apartenentei si conectarii. Cred ca uneori avem nevoie doar să fim îmblânziti pentru a crea legături, cum spune A. Exupery în Micul Prinț. Legăturile fac și desfac, descompun și recompun țesătura invizibilă a destinului care nu poate fi văzută clar decât cu inima, esențialul fiind invizibil pentru ochi, adică prin iubirea care îmbracă și dezbracă la rândul ei diferitele forme și nuanțe caleidoscopice.

                                                     XXXXX