Organizare și procesualitate disociativă

Partea I

Ce este disocierea?

Fenomenul disocierii poate fi înțeles într-atât de multe feluri încât nu este de mirare că în prezent sunt mai multe modalități de formulare și înțelegere, mai multe modalități de aplicare și acțiune terapeutică. În cele ce urmează, vă vom prezenta foarte pe scurt, aspectele esențiale a ceea ce presupune disocierea.

1. Ce este disocierea?

Cuvântul  ―disociere‖  are  multe  valențe  -  el  poate  fi  substantiv  (―Am  citit  un articol despre disociere‖), adjectiv (―Pacientul disociativ nu și-a mai amintit conversația‖) sau verb (―În timpul ședinței a disociat‖).

În sens general, disocierea se referă la separarea conținuturilor mentale și experiențiale, care în mod normal ar fi conectate, precum și la multe tipuri de fenomene, procese și condiții:

• Disocierea se referă la structura disociativă în care stările de sine sunt păstrate segmentate într-o manieră rigidă. O metaforă spațială pentru structura disociativă este împărțirea verticală (Hilgard, 1977; Kohut, 1971), dar această metaforă se referă și la procese, cum ar fi distanțarea, amorțirea psihică și chiar experimentarea de sine ca plutind deasupra
• Disocierea este atât adaptativă, cât și dezadaptativă, atât verbală, cât și nominală, atât cauză, cât și efect (Spiegel, 1990b; Tarnopolsky, 2003).
• Disocierea este atât un răspuns psihologic defensiv, care protejează împotriva afectelor și amintirilor dureroase, cât și un răspuns organic și automat la pericolul imediat (Van der Hart, Nijenhuis și Steele, 2006).
• Disocierea poate fi înțeleasă ca taxonomică, ca descriere a unui anumit tip de individ sau, alternativ, ca existentă pe un continuum - descriindu-ne pe toți, variind în grade (Putnam, 1997).
• Disocierea este atât ocurentă (în evidență sau în proces), cât și disponibilă (o capacitate care poate fi exploatată) (Braude, 1995, 2009)

Alăturându-ne lui Elizabeth Howell, ne vom întreba și vă vom întreba: “Când disocierea este atât de multe lucruri, cum o vom înțelege?”

2. Continuumul sănătate-patologie

Am învățat cine suntem și cine nu suntem, din cuvintele, afectele și gesturile celorlalți semnificativi timpurii și din cultura în care trăim. Astfel, la capătul sănătos al acestui continuum se află experiențele disociative care sunt normative, care sporesc bucuria și eficiența în trăire. Înțelegem că disocierea nu este o evidență a existenței traumei în viața noastră și nici a psihopatologiei. De altfel, indiciul esențial în diferențierea disocierii sănătoase de cea patologică este dacă procesul disociativ este în controlul voluntar sau nu.

Disocierea protejează mintea de ceea ce este negândibil, neimaginabil, precum și de insuportabila neputință de a opri evenimentele care declanșează sentimente de teroare, anihilare și neființă. Încapsularea stărilor de sine în varietăți de moduri disociate de a conține afect și experiență previne prăbușirea totală și dizolvarea minții. Acest lucru permite persoanei să păstreze o aparență de auto- continuitate și capacitate, deși modificată și oarecum limitată, de a se angaja cu lumea interpersonală-relațională. Problema este că rezultatul evitării continue a experiențelor dureroase este lipsa integrării acestor experiențe și, prin urmare, acestea vor pătrunde sau chiar vor domina experiența de zi cu zi din când în când. În toate formele de disociere problematică, există un prea mult involuntar.

Natura umană poate fi structurată în nenumărate organizări, în conformitate cu sentimentele, gândurile și fanteziile despre alții semnificativi. În conformitate cu cerințele sistemului de atașament, copiii trebuie să găsească modalități de a rămâne în relații cu ceilalți semnificativi de care depind; aceasta înseamnă că reprezentările psihice ale acestor relații pot varia considerabil. Disocierea este o modalitate prin care psihicul își modifică propria structură pentru a acomoda interacțiunea cu o figură de atașament înspăimântătoare, dar necesară, și de obicei iubită.

3. Trauma

Nu este surprinzător faptul că, în mod colectiv, am devenit  mai conștienți de rău și disociere cam în același timp, în istoria actuală. În multe moduri remarcabile, mintea disociativă este martor la o multitudine de contexte și relații umane. Și este de o importanță capitală, mai ales  astăzi, în cultura noastră mondială actuală, să observăm că mintea disociativă este o dovadă a realității răului. Răul nu a fost atât de ușor de conceptualizat ca

o realitate externă în modelul freudian, deoarece a fost atât de ușor de interpretat fie ca impulsuri identice care trebuiau sublimate sau controlate, fie ca expresii ale vinovăției inconștiente. Cu toate acestea, atunci când răul ne copleșește, poate deveni o parte din noi - până când sau dacă nu aflăm suficient despre el și despre relațiile noastre cu acesta. Când ne confruntăm cu această problemă, întâlnim un tărâm complet nou al realității morale. Trei evenimente istorice ne-au aratat modul în care traumele și răul pot perfora masiv psihicul, creând găuri negre: Holocaustul nazist, dezastrul World Trade Center și conștientizarea relativ recentă a amplorii și ororilor abuzului asupra copiilor, în special a copiilor abuzați sexual.

Disocierea patologică apare la un psihic copleșit de traume. Dacă trauma este definită ca un eveniment inevitabil stresant care copleșește mecanismele de adaptare (coping) existente ale oamenilor și care, copleșește integritatea și continuitatea sinelui din cauza deteriorării legăturilor interiorizate între sine și alții, atunci pentru o mulțime de oameni pot exista multe traume  mici, generând multe zone de experiență izolată, disociată și parțial disociată. Acest lucru se adaugă vulnerabilității la traumele severe. Supraviețuitorii traumei complexe  (―Trauma‖  scrisă  cu  majusculă)  pot  dezvolta  în  special  o  structură caracterologică în jurul intruziunii amintirilor traumatice parțial sau complet disociate și a apărării împotriva acestor amintiri. Astfel, este adesea dificil să dezlegăm problemele caracterologice de efectele traumei. Deși disocierea ar fi putut fi inițial un mod de a rămâne într-o relație, ceea ce se pune în discuție cel mai mult în psihopatologia bazată disociativ este prăbușirea relaționalității - atât interpersonale, cât și intrapersonale (sau între stări). Disocierea, ca stare de divizare și ca proces cronic, este în cele din urmă o barieră în calea relaționalității, atât în interiorul sinelui, cât și între sine-uri.

După Putnam (1997), deși efectul traumei asupra conștiinței este complex, există două moduri particulare prin care acesta perturbă sentimentul de continuitate al unei persoane: (1) prin întreruperea și întârzierea legăturii dintre stările sinelui în cursul dezvoltării și (2) prin crearea de stări noi, extrem de discrete. În ceea ce privește primul mod, trauma interferează cu căile asociative, conform cărora stările ar fi în mod normal legate. Limitează conexiunile dintre stări. De exemplu, stările condiționate de frică pot fi disociate de alte stări. Trauma întrerupe funcțiile metacognitive, de auto-observare, de auto-reflecție, care sunt într-o oarecare măsură independente de stări și care pot facilita integrarea stărilor. Acest lucru se poate întâmpla și într-un mod social și interpersonal: familiile abuzive pot demonstra și necesita comportamente diferite în diferite circumstanțe, în public și în privat, în timpul zilei și noaptea. Post-trauma, memoria narativă poate să nu fie legată de memoria afectivă și de stare. Cu toate acestea, în ceea ce privește a doua cale, trauma contribuie și la crearea unor stări specifice modificate. Copiii speriați și traumatizați se pot dezvolta și se pot baza pe stări restituitoare ale fanteziei care modifică realitatea (Putnam, 1997).

Pizer spune: „La niveluri severe de șoc și discrepanță, paradoxul devine de necontestat și se implementează mecanismul implicit de disociere. Aici recunoaștem esența traumei: întreruperea continuității ființei („iluzia de a fi un singur sine‖)‖.

4. Stările sinelui și multiplicitatea

În prezent, disocierea implică concepția unei minți non-lineare, văzută ca o configurație de stări schimbătoare discontinue, într-un proces de reconstrucție dialectică. Sinele nu este o unitate, ci constă din mai multe stări de sine care apar și alternează în conformitate cu starea sinelui care se află în prima linie a conștiinței la un moment dat. Cercetările actuale în neurobiologie, psihologia cognitivă și psihologia dezvoltării indică faptul că creierul, mintea și sinele sunt în mod normal multiple. Avem „eu-ri‖ multiple și variate, care sunt necesare pentru a desfășura numeroasele și diverse activități din viața noastră. Ceea ce este important pentru sănătatea psihologică este gradul de disociere între stările de sine sau, altfel spus, gradul în care experimentăm multiplele noastre stări de sine ca interconectate contextual și parte din ceea ce cuprinde suma a ceea ce suntem ca ființă.

5. Disocierea structurală

Un model al procesului de disociere patologică îl reprezintă teoria disocierii structurale a personalității a lui Van der Hart (2000), care se referă la divizarea organizată a unor părți experiențiale a personalității; divizarea acestora implică o integrare neadecvată între două sau mai multe sisteme de idei și funcții, în fiecare dintre ele fiind cuprins un sens al sinelui oricât de rudimentar ar fi acesta.

Onno Van der Hart încearcă să aducă clarificări în multitudinea de înțelesuri ale disocierii și de aceea el propune folosirea termenului exclusiv în sensul de disociere structurală. Astfel, absorbția, stările alterate, depersonalizarea și derealizarea nu implică în mod necesar disocierea structurală și nu ar trebuie aduse sub umbrela acestui termen.

6. Disocierea somatoformă

Freud credea că o idee inacceptabilă este „făcută inofensivă prin faptul că suma sa de excitație este transformată în ceva somatic‖. Astfel, conversia se referă la conversia durerii emoționale în inervație somatică. Înțelegerea convențională a isteriei de conversie este că partea afectată a corpului exprimă atât o dorință, cât și o pedeapsă pentru aceasta. Un conflict inconștient este legat și transformat în simptom corporal; această expresie simbolică reduce apoi anxietatea cu privire la cauza sa, funcționând ca auto-pedepsire. Persoana este vinovată, nevinovată și pedepsită în același timp, prin simptomul avut.

Un mod mai direct de a înțelege multe tulburări somatoforme este în termeni de disociere somatoformă legată de traume. Adică, a înțelege cum „istericii suferă în principal de reminiscențe‖ înseamnă a privi disocierea somatoformelor ca

„memorie‖ psihofiziologică, în care experiența a fost împărțită în aspecte somato-senzoriale izolate fără integrare într-o narațiune explicativă.

Traumatologii au observat că nivelurile extrem de ridicate de excitare emoțională cauzează o deficiență a capacității de a crea constructe semantice pentru experiența corporală, deoarece informațiile terifiante sunt evaluate inadecvat în hipocamp și cortex, unde se creează sensul. Experiența traumatică este procesată diferit în creier decât experiența non-traumatică.

Simptomele somatoforme au fost corelate semnificativ cu disocierea peri-traumatică. Disocierea somatoformă a fost cel mai bine prezisă de abuzul fizic și amenințarea asupra vieții de către o altă persoană. Și anumite afecțiuni medicale, cum ar fi durerea cronică urogenitală, au fost prezise de abuzul fizic și sexual.

7. Neurobiologia disocierii

O organizare neurobiologică complicată și un sistem de răspuns stă la baza acestor stări disociate. Acest proces are loc prin diferite căi, inclusiv modificarea structurilor creierului și crearea de modele neurobiologice în creier. Traumatismele repetate duc la exprimarea genică dezadaptativă, modificând conexiunile sinaptice și ducând la deficite neurologice și la creșterea vulnerabilității la disociere. Trauma copleșește sistemul nervos autonom cu hormoni de stres, supraactivând amigdala, care este implicată într-un răspuns automat, imediat. Ca rezultat, hipocampul, care este mai mult legat de procesarea informațiilor, poate fi deteriorat și poate scădea în dimensiune (Van der Kolk, 1996b; Nijenhuis, Vanderlinden și Spinhoven, 1998;

1. D. Perry, 1999). O serie de studii au constatat scăderea volumului hipocampului la adulții cu TSPT care au raportat abuz fizic și sexual (Nijenhuis, 2003). Ehling, Nijenhuis și Kirkke (2003) au descoperit că pacienții cu DID florid au avut cu 25% mai puțin volum hipocampic decât martorii, în timp ce pacienții cu tulburare disociativă nespecificată altfel (DDNOS) au avut cu 13% mai puțin volum hipocampic, sugerând că volumul hipocampic se corelează cu severitatea disocierii. După tratamentul integrativ de succes, pacienții cu DID au recuperat un volum considerabil de hipocamp. Efectele neurologice ale traumei contribuie, de asemenea, la integrarea redusă a stărilor și scăderea reflexivității. Deoarece legătura dintre stări contribuie la o conștientizare a contextului atât în interiorul sinelui, cât și în lume, și la capacitatea de creștere a reflexivității, persoanele care au suferit o întrerupere mai mare a legăturii dintre stări au mai multe dificultăți în a-și înțelege emoțiile și tind să se simtă bolnave. Drept urmare, tind să disocieze prea mult. Disocierea stărilor de sine va fi mai numeroasă și mai severă.

8. Funcționarea disociativă

Există trei procese psihologice care dezvăluie punctele de stres și structura disociativă a psihicului: visele, identificarea proiectivă și enactment-urile.

Visele ilustrează în mod viu felul în care părți ale sinelui capătă un personaj și o voce. Ele sunt adesea un teatru intern în care aceste personificări își declară existența, afirmând cu tărie percepțiile, credințele, temerile și dorințele lor. Visele pot exprima conflicte între stările sinelui și, uneori, chiar prefigurează un comportament disociat care a fost adoptat pe scena exterioară a realității. Problemele sinelui disociat sunt cele mai evidente atunci când stările sinelui încearcă să se domine sau să se anihileze reciproc.

Identificarea proiectivă se bazează pe disociere și poate fi înțeleasă ca limbaj interpersonal al stărilor disociate ale sinelui. Gândirea în termeni de identificare proiectivă și puneri în act este aplicabilă în special efectelor traumei deoarece, în grade diferite și în moduri diferite, supraviețuitorii au fost deseori privați de reprezentări simbolice a ceea ce s-a întâmplat și de modul în care se simt și din cauza disocierii induse stărilor sinelui de către traumă. În consecință, experiențele și sentimentele copleșitoare inconștiente sunt adesea tratate disociativ, activ și prin identificare proiectivă.

Când lucrul cu identificarea proiectivă și punerile în act se desfășoară cu diferite stări ale sinelui, analistul funcționează ca un fel de punte relațională, care leagă părți ale pacientului între ele prin interacțiunea comună avută cu analistul. Această conexiune relațională a unei stări a sinelui cu o altă persoană semnificativă este adesea exact ceea ce a fost blocat sau întrerupt în copilărie printr-o traumă semnificativă.

Enactment-urile pot reprezenta cunoștințe inconștiente procedurale relaționale despre a fi cu o altă persoană - un produs al unei interacțiuni între două persoane (mai degrabă decât un inconștient pur intrapsihic). Este posibil ca aceste moduri procedurale de a fi alături de altcineva să nu fi fost codate verbal, chiar dacă pot influența comportamentul care include cuvinte. Ele reflectă modele implicite de relații, inclusiv tactici defensive interpersonale care răspund propriilor sisteme de apărare și atașament ale figurilor de atașament care nu au fost examinate - se pot dezvolta sisteme de atașament segregate. Acum avem modalități procedurale disociate de a ști să fim cu un altul. În acest mod de gândire, identificarea proiectivă și enactment-ul sunt două fețe ale aceleiași monede. Indiciile nonverbale spun multe.

Un model al minții disociative este potențial transformator al modului în care conceptualizăm procesele mentale. Privite prin prisma disocierii, multe dintre conceptele din psihanaliză au un sens care se organizează diferit. Paradigma minții disociative acoperă decalajul aparent anterior dintre nevroză și psihoză și, în consecință, chiar și conceptele de sănătate și nebunie trebuie să fie revizuite.

Partea II

Noutăți aduse de concepția psihicului disociativ

În partea a doua a prezentării noastre vom încerca să desfășuram, pe scurt, câteva din acele re-conceptualizări și inovații pe care procesualitatea minții disociative le aduce în raport cu aspecte esențiale ale psihanalizei teoretice și clinice.

1. Aspecte dinamice: refulare-disociere-clivaj

Cu toții știm că piatra unghiulară în jurul căreia Freud și-a construit magnificul edificiu psihanalitic, a fost refularea. Revoluția gândirii psihologice care a pornit de la observația că anumite amintiri dispar din câmpul conștiinței fără a fi cu totul ieșite din mintea noastră, a desfășurat valurile de cunoaștere pe care le numim azi psihanaliză, și nu numai. Începând cu teza de doctorat a lui Fairbairn, dedicată relației dintre refulare și disociere, mulți autori și-au îndreptat eforturile clarificatoare în direcția aceasta.

Astfel, cea mai importantă diferență dintre refulare și disociere se află în modelul implicit al minții și al inconștientului. Refularea și disocierea au implicații separate pentru modul în care interpretăm mintea - ca unitară sau poli-psihică. Într-adevăr, disocierea este atât cauza cât și markerul poli-psihismului (multe minți) și al di-psihismului (două minți). Aceste concepte implică diferite versiuni ale inconștientului.

Există un inconștient unificat sau există mai multe centre de activitate disociată și deci inconștientă?

Refularea corespunde primei idei, cu inconștientul ca recipient pentru materialul reprimat; disocierea corespunde celei din urmă. Totuși acceptarea viziunii cu mai multe centre nu exclude viziunea unitară, deoarece reprimarea conținutului unitar poate avea loc separat în diferite stări ale sine.

Iată câteva elemente de care trebuie să ținem seama în ceea ce privește relația dintre refulare și disociere:

• Refularea este atât motivată, cât și defensivă. În schimb, disocierea nu trebuie să fie motivată sau defensivă p.d.v. psihologic. De exemplu, disocierea poate apărea automat în momentul traumei sau nedefensiv ca răspuns la hipnoză.
• Refularea se referă la experiența formulată, iar disocierea, ca proces, implică adesea experiență neformulată (Stern, 1997).
• Refularea se referă, de obicei, la o informație accesibilă la un moment dat, dar nu la alta, în timp ce disocierea se referă la stări și sisteme de stări care se exclud adesea reciproc (Spiegel, 1994). Există una lângă De exemplu, ideea „tatăl meu este un om minunat‖ este crezută cu înverșunare de o stare de sine, în timp ce alta stare de sine suferă de amintirile abuzurilor. Metafora refulării este divizarea pe orizontală, iar cea pentru disociere este divizarea pe verticală (Hilgard, 1977; Kohut, 1971).
• Spre deosebire de amintirile refulate, despre care se presupune că au fost uitate în mod deliberat (deși, presupus inconștient) și sunt, prin urmare, cel puțin oarecum independente de context, experiența disociată este mai ales vulnerabilă la a fi provocata de context (adaptat din Howell, 2005 147).

Clivajul este, de asemenea, un anumit tip de enactment între stări. Adică, conținutul sinelui clivat implică și ideea de jumătăți opuse ale experienței, de obicei dominate de afectele opuse, ca în divizarea fairbairniană, în conformitate cu dilemele atașamentului. Clivajul implică adesea o alternanță a acestor părți ale sinelui. Emoționalitatea intensă și nediferențiată a sub-eurilor lui Fairbairn - una supra-saturată cu o nevoie disperată de dragoste, cealaltă cu frică și furie enorme - are ca rezultat un adult cu două sub-personalități fanatice, unidimensionale și lipsite de cunoștințe reciproce.

În acest conflict neîncetat se află o diferență importantă între conceptul mai general de părți disociate despărțite post-traumatic și cel de clivaj. În clivaj, ca proces, există ceea ce s-ar putea numi „clivajul impasului (confruntării)‖: părțile sunt, prin definiție, la poli opuși, având viziuni opuse, contradictorii asupra realității. Clivajul poate fi înțeles ca alternare a stărilor disociate ale sinelui - victime / masochiste, abuzatoare / furioase - care se dezvoltă pe axa traumei relaționale. Oscilația lor pare a fi o reconstituire continuă a încălcării traumatice a limitei relaționale și poate fi puternic influențată de ceea ce numim „identificarea cu agresorul‖. Prea multă nevoie de atașament poate fi uneori periculoasă, stârnitoare de anxietate și rușinoasă. Vigilența, furia sau ambele sunt antidotul și pot fi auto-protectoare. Totuși, această abordare a lumii nu satisface nevoia de atașament. Starea atașată, nevoiașă, este un antidot față de cea supărată, deoarece păstrează sentimentul bunătății personale și împiedică acest sentiment al sinelui să devină copleșit de furie și ură. În clivaj, există un echilibru de putere, dar elementele constitutive nu au o modalitate de a realiza o interacțiune armonioasă.

În „oprirea clivajului‖, ceea ce ar putea părea din exterior a fi o formulare a experienței celeilalte părți este într-adevăr doar o respingere, așa cum se poate întâmpla și în actele interpersonale. Astfel, clivajul este o formă de adoptare a unei stări. În viziunea clivajului propusă aici, persoana are două minți, fiecare neformulată față de cealaltă.

2. Enactment

Avem nevoie de modele psihodinamice care să pună în legătură interpersonalul și intra-psihicul, în care fiecare să poată fi examinat din punctul de vedere al celuilalt. Conceptul de enactment (punere-în-act) face exact acest lucru. Actele interpersonale sunt dependente de disocierea intra-personală. Motivul pentru care intra-psihicul și interpersonalul în general se reflectă unul pe celalalt nu este doar faptul că oamenii tind să se repete, creând relații actuale în conformitate cu relațiile lor semnificative timpurii (re-enactments); reflectă, de asemenea, prezența disocierii rigidizate și a dificultăților legate de conflictualitate. Stările de sine disociate au adesea obiective incompatibile, dar tenacitatea vigilentă a fiecăruia față de un singur punct de vedere scade în mod clar capacitatea de creativitate. Astfel, disocierea face ca experiența conflictului intrapsihic să fie mai puțin probabilă. Atât în enactment-urile interpersonale, cât și în cele dintre stări ale sinelui, conflictul nu a fost rezolvat.

Când ne gândim la enactement-urile interumane, atenția noastră este focalizată asupra persoanei în ansamblu. Cu toate acestea, enactement-ul în sine rezultă din acțiuni ale anumitor părți. Diferența dintre enactement-urile interpersonale și cele între stări ale sinelui constă în faptul că, în primele, conflictul este situat între indivizi, în timp ce în cel de-al doilea, locus-ul conflictului este între stări ale sinelui. În primul caz, există o experiență de conflict (între cele două persoane); în acest din urmă caz, experiența persoanei este cel mai probabil una de nedumerire. Într-un enactment interpersonal nu există o punte relațională inițială, deoarece nu există o comunicare suficientă între starile disociate activate al unei persoane și prezența integrată a celeilalte, o lipsă de legatură din ambele părți. Unul dintre indivizi trebuie să fie dispus să servească drept punte relațională către stările sinelui disociate ale celuilalt. Când se întâmplă acest lucru, noua interacțiune poate fi interiorizată (de una sau de ambele părți), ceea ce permite diferențierea stărilor sinelui (de una sau de ambele părți), ceea ce permite formularea problemei (de către una sau de către ambele părți).

Stern observă că experiența este neformulată pentru că nu a trebuit niciodată, de nevoie, să fie pusă în act și consideră stările de sine disociate ca puneri în act. Observând că enactment-ul este co-construit și implicat în mod disociativ de ambele părți, Stern subliniază că fiecare dintre părțile dintr-un enactment susține un pol al conflictului. Drept urmare, cele două părți se află în luptă până când cel puțin una dintre părți poate formula o versiune a imaginii generale și poate înțelege și accepta ceea ce comunică cealaltă parte din această nouă perspectivă. Conflictul este aici între două persoane. În varianta interpersonală, nici una dintre părți nu experimentează acest conflict în mod intra-psihic. Stern diferențiază un astfel de enactment de refulare și clivaj, care presupun conținut pre-formulat. În refulare, conținutul a fost cândva cunoscut și apoi uitat. Prin clivaj, conform teoriei tradiționale, conflictul intrapsihic a fost negat (dezavuat).

Părțile disociate trebuie să fie într-o relație semnificativă cu cineva din exterior înainte ca conflictul dintre ele să poată fi exprimat în mod adecvat și să fie evidențiat. Vindecarea necesită internalizarea relației fiecărei părți cu terapeutul.

Desigur, clivajul poate fi extrem de influent în enactment-urile interpersonale, dar este un act între stări ale sinelui.

Enactment-urile decurg din procesele relaționale de gandire, afecte și comportament care sunt învățate implicit pe măsură ce creștem. Enactment-urile pot fi disociate, dar nu trebuie să fie. Ele sunt inconștiente, dar nu neapărat inconștiente dinamic. Ele semnifică faptul că au fost internalizate procesele relaționale care implică aspecte ale relațiilor dintre sine și ceilalți importanți. Ceea ce este interiorizat și pus în act este un proces relațional care întruchipează tot felul de semnificații, intenții și predicții.

Punerea în aplicare a unor proceduri de rol reciproc sau „moduri de a fi cu altul‖ constituie o mare parte din viața noastră interpersonală și intrapsihică. Multitudinea acestor procese relaționale implicite, internalizate din diferite contexte interpersonale, stă la baza sinelui multiplu. Sinele multiplu ne permite în mod benefic să stratificăm și să contextualizăm aspecte din experiența noastră și să ne angajăm în dialog interior. Problema este atunci când anumite tipare de stări ale sinelui devin disociate rigid și cronic și când nu putem trece în mod intenționat de la o configurație de tipul prim-plan – fundal, la alta și de a le ține împreună în conștiință. Procesele și stările de sine disociate pot cuprinde o întreagă gamă, de la transfer-contratransfer și alte puneri în act interpersonale la automatisme și puneri în act între stări sub formă de flashback-uri și alte fenomene disociative intruzive.

Așa cum spuneam și mai sus, motivul pentru care experiența disociată se repetă iar și iar, în flashback-uri sau în repetări comportamentale cu oameni noi, este că nu a fost niciodată înregistrată, metabolizată și formulată în mod conștient. Multe experiențe disociate au acest caracter - evenimentele terifiante ar putea sa nu fie înregistrate în conștiință din motive psihologice si din motive neurobiologice: mintea-creierul este copleșită și informația pur și simplu nu ajunge niciodată la constientizare în formă întreagă. Persoanele traumatizate suferă de multe forme diferite de flashback-uri: vizuale, auditive, somatice și așa mai departe. Aceste fragmente de experiență vie, dar nesintetizata, sunt puse în act față de alte părți ale sinelui.

3. Stările sinelui și sănătatea

Cercetările în psihologia cognitivă, neurofiziologia și dezvoltarea copilului indică faptul că creierul, mintea și sinele sunt în mod normal multiple și că ideea unității de sine este o iluzie. Completăm golurile experienței; ne imaginăm pe noi înșine controlând inimile și mințile noastre dar, de fapt, nu controlăm ceea ce credem că controlam. Neurobiologii înțeleg din ce în ce mai mult creierul ca un sistem modular, fiecare modul fiind caracterizat de un grad ridicat de autonomie (Lancaster, 1999)

Fiecare dintre aceste sine-uri are o stare de spirit sau o stare mentală ca element de bază. Siegel definește o stare de spirit ca „modelul total de activări din creier într-un moment anume‖ (p. 208). „Aceste stări de bază ale minții sunt grupate în subiecte specializate, care au un tipar durabil de activitate de-a lungul timpului. Atunci când o stare de spirit este activată în mod repetat, aceasta poate deveni o „stare de sine‖ sau o persoană specializată‖(p. 231). Aceste stări de sine activate în mod repetat capătă apoi un sentiment de continuitate care creează experiența minții.

Slavin și Kriegman (1992) au dezvoltat o ipoteză evolutivă conform căreia oamenii probabil au dezvoltat o structură psihică care favorizează multiplicitatea - în special, un design adaptiv care oferă capacitatea de a schimba mai multe versiuni ale sinelui în raport cu mediu social. Multiplicitatea, codificarea diviziunilor noastre interioare "sub forma sinelor alternative" semi-coezive. . . poate servi drept o capacitate crucială de adaptare sau vehicul pentru a cunoaște suficient despre celălalt‖. Capacitatea de multiplicitate este adaptabilă la „inconvenientele, părtinirile și contradicțiile inerente găsite în fiecare mediu parental‖ (Slavin, 1996, p. 623). După cum remarcă Mitchell (1993), „dacă eul este întotdeauna încorporat în contexte relaționale, fie reale, fie interne, atunci toate motivele importante au apărut și au luat viață și formă în prezența și prin reacțiile altora semnificativi‖.

O stare de sine dezagregată reprezintă adresarea mentală a unui model relativ stabil și durabil de mobilizare selectivă a conținutului și funcțiilor mentale, care poate fi adoptat comportamental cu dimensiuni remarcabile de luare a rolurilor și de jocuri de rol și sensibil la stimulii intra-psihici, interpersonali și de mediu. Este organizată și asociată cu un model relativ stabil (dar dependent de efectul ordinii) de activare neuro-psihofiziologică și are conținuturi psihodinamice cruciale. Funcționează ca destinatar, procesor și centru de stocare pentru percepții, experiențe și prelucrarea acestora în legătură cu evenimente și gânduri din trecut și/sau prezente și anticipate. Are un sentiment al propriei identități și idei și o capacitate de inițiere a proceselor și acțiunilor de gândire.

Când stările de sine disociate au efecte și obiective diferite, puntea cu conflictul poate fi facilitată de capacitatea terapeutului de a ține cont de diferite stări de sine în același timp, funcționând ca o punte relațională. Acest lucru mărește capacitatea pentru ceea ce Bromberg numește „sănătate‖: „capacitatea de a sta în spațiile dintre realități fără a pierde niciuna dintre ele‖.

Bromberg descrie modul în care o piesă de bază nerezolvată, de material nesimbolizat, înfricoșător, cum ar fi rușinea, afecțiune care aparține de drept ambelor părți. Rușinea poate motiva analistul să mențină distanța afectivă față de părțile umplute de rușine ale experienței pacientului. Rezultatul este că apar multe puneri în act foarte dureroase și extrem de provocatoare, puneri în act care nu ar fi atât de dificile dacă rușinea nu ar bloca vederea pacientului și a analistului. Ca rezultat, în enactment-uri, părțile analistului rezonează cu, dar nu comunică cu, părțile pacientului.

Cu cât sunt mai disociate astfel de stări ale sinelui, cu atât sunt mai neformulate între ele. Același argument este valabil și pentru conceptul de clivaj.

4. De la abreacție și catharsis la integrare și intersubiectivitate

Ideea din spatele abreacției și catharsisului este că descărcarea emoțională a afectelor legate de amintirile traumatice este vindecătoare. Termenii abreacție și catharsis au fost folosiți interschimbabil, singura diferență fiind că abreacția se referă la retrăirea mentală, în timp ce catharsis-ul se referă la expresia fizică corporală. Laplanche și Pontalis definesc abreacția ca descărcare emoțională prin care subiectul se eliberează de afectul atașat memoriei unui eveniment traumatic în așa fel încât acest afect să nu poată deveni (sau să rămână) patogen.

Abreacția poate fi provocată în cursul psihoterapiei, în special în hipnoză, și poate produce un efect cathartic. Totuși, în ultimul deceniu, s-a observat că abreacțiile planificate prezintă un risc ridicat de traumatizare.

Principiului constanței, menționează că sistemul nervos încearcă să mențină constant ceva în starea sa funcțională care poate fi descris ca „suma excitației‖. Sistemul nervos încearcă să stabilească această condiție necesară a sănătății, tratând fiecare creștere sensibilă a excitației de-a lungul liniilor asociative sau descărcând-o printr-o reacție motorie adecvată. Astfel experiențele psihice care formează conținutul atacurilor isterice au o caracteristică comună. Toate acestea sunt impresii care nu au reușit să găsească o descărcare adecvată.

Aproape un secol de cercetare a indicat, în mare, două lucruri: (1) potențialul de retraumatizare reprezentat de tehnicile exclusiv abreactive și (2) lipsa unor dovezi consistente că ajută efectiv la vindecarea traumatizării pe termen lung. Abreacția poate ameliora anxietatea, dar acest efect poate fi nespecific și tranzitoriu.

Pentru a obține o îmbunătățire durabilă, pare necesar să înțelegem pacientul individual, sensul experienței sale. . . iar pacientul să-și poată revizui discrepanțele în reprezentările self-obiectului și alte constructe organizatoare. Van der Hart și Brown subliniază importanța integrării în vindecarea traumei. PTSD implică disocierea. Integrarea sau re-sinteza, care nu necesită excitare afectivă sau descărcare motorie, este vindecarea disocierii. Este subliniată aici marea diferență fata de modelul psihanalitic clasic. Van der Hart mai susține că încă „de la Janet, s-a demonstrat în repetate rânduri că în majoritatea cazurilor de stres posttraumatic, în special tulburări cronice, tratarea amintirilor traumatice singure (fie prin abreacție sau prin orice altă abordare) este insuficientă‖.

Modelul tratamentului orientat pe faze, în care stabilizarea atentă și construirea Eului preced orice lucru cu amintiri traumatice, a fost inițial propus de Janet și a devenit din ce în ce mai acceptat ca o abordare adecvată pentru tratamentul stresului posttraumatic și a tulburărilor disociative.

Cu toate acestea, integrarea este un concept dificil. Desigur, integrarea, împreună cu mai puțină fragmentare, este de obicei un obiectiv general în psihoterapie, inclusiv pentru persoanele care nu au tulburări disociative. Într-un sens general, integrarea poate fi o diminuare a separării și o creștere a capacității permanente a granițelor interne între stările de sine, distingând acest lucru de ideea ca persoana să devină o unitate fără sudură. Rivera (1996) sugerează un continuum pe care multiplicitatea robustă se află la capătul sănătos al acestui continuum, iar un sine fragil, care poate fi caracterizat fie prin disociere patologică, fie prin asociere patologică este la celălalt capăt.

Integrarea, în sensul cel mai larg, este scopul tratamentului: este adesea considerată sinonimă cu sănătatea. Integrarea ar putea însemna o structură organizațională coluzivă a sinelui în care unele afectări sunt puternic supuse în serviciul adaptării și securității sociale. Aceasta reprezintă modul în care părțile pot fi integrate într-un întreg organic. În mod ideal, integrarea va permite diferitelor "voci "ale diferitelor stări ale sinelui să-și păstreze propriul tenor, chiar dacă acestea pot fi integrate și adesea amestecate. Cu alte cuvinte, integrarea nu trebuie să anuleze multiplicitatea sau chiar capacitatea de disociere. Decât integrarea amonolitică, un ideal mai bun este interacțiunea armonioasă între multiplele stări ale sinelui. Sănătatea este „capacitatea de a sta în spațiile dintre realități fără a pierde niciuna dintre ele‖. În tratamentul analitic, când terapeutul este capabil să se raporteze la fiecare aspect al sinelui pacientului prin propria sa subiectivitate, fiecare parte a sinelui devine din ce în ce mai capabilă să coexiste cu restul și, în acest sens, este legată de celelalte. Este o experiență de coerență, coeziune și continuitate, care are loc prin relația umană.

Contextul intersubiectiv conduce la o schimbare majoră de abordare psihanalitică – analistul devine o persoană reală. Astfel, o dinamică terapeutică ce nu ține cont de funcționare disociativă poate arăta în felul următor: o poziție terapeutică ce încearcă în mod sistematic să evite coliziunile subiectivităților este în cele din urmă trăită de pacient ca o infirmare. Pacientul simte că analistul nu îl conține (holding) în mintea lui și ajunge să simtă asta deoarece analisul nu simte, personal, impactul părților disociate ale sinelui pacientului care încearcă să găsească o existență relațională. Deoarece analistul nu reacționează personal față de ele, ele nu sunt conținute în minte, iar acestor stări ale sinelui li se răpește astfel, contextul uman în care pot fi recunoscute și pot să revină la viață.

Față de concepția analistului neutru, oglinda, rândurile de mai sus pot fi percepute ca fiind false sau pur și simplu altceva. Credem însă că cunoașterea drumului parcurs de la strădaniile inițiale freudiene și până la subtilele și complexele teorii actuale, este lozul câștigător, mai degrabă decât partizanatul limitativ de-o parte sau alta.

PARTEA III

Aplicații clinice ale concepției minții disociative: NARCISISMUL

În partea a treia vom prezenta, de asemenea pe scurt, felul în care conceptul de disociere și implicațiile despre care am vorbit în primele două părți, aduc la lumină o modalitate de a concepe și lucra cu una dintre cele mai grele patologii – narcisismul patologic. Înțelegerea oferită de ideea unor multiple stări ale sinelui, disociate sau nu, care se coagulează în sisteme cvasi-stabile - adevărate modele interne de lucru - disociate sau nu, deschide perspective interesante de concepere nu doar a patologiei, ci chiar a unui mod de intervenție clinică mult diferit de modelul clasic, bazat pe pulsiune, refulare, conflict.

1. Prezentare generală

Termenul narcisism este folosit pentru a se referi la preocuparea patologică față de sine, supraviețuire și stima de sine; lipsa intersubiectivității; izolare, un sistem închis; unilateralitate; utilizarea excesivă a altor persoane (sau a altor părți ale sinelui) ca obiecte ale sinelui; un sentiment al atotputerniciei; și măreția excesivă. Toate aceste aspecte ale narcisismului sunt legate de disociere. De fapt, disocierea și narcisismul patologic sunt indisolubil legate, fiecare reflectând aspecte ale celuilalt, fiecare implicându-l pe celălalt. Pe măsură ce unul scade, la fel și celălalt.

Narcisismul patologic este un aspect relațional al disocierii. Prin definiție, un sistem închis oprește intersubiectivitatea interpersonală, recunoașterea reciprocă a eului separat, auto-reflexiv și cu inițiativă.

Lipsa conștientizării impactului cuiva asupra altora caracterizează sistemul închis.

2. Stările sinelui și sistemul de atașament 

Când un copil trebuie să disocieze părți ale sinelui pentru a menține atașamentul față de un îngrijitor neglijent, înspăimântător sau abuziv, sinele devine din ce în ce mai mult un sistem autonom în care atașarea intensă de obiectele interne contribuie la autosuficiență narcisică, omnipotență și grandiozitate. În acest sens al narcisismului, sinele este tot ce există. Este vorba despre pacienți traumatizați, cu un istoric în care răspunsurile, sentimentele și dorințele lor nu au fost importante pentru figurile lor de atașament. Una dintre sarcinile terapiei este de a ajuta acești pacienți să înțeleagă modul în care comportamentul lor are un impact asupra celorlalți în prezent. Transformarea terapeutică presupune realizarea unui atașament care pătrunde în sistemul închis, vindecând atât disocierea cronică, cât și narcisismul.

Sistemul de atașament poate fi înțeles ca un sistem psihologic pentru combaterea stresului și modularea excitării stresante. Nu funcționează în mod adecvat în atașamente traumatice, în care figura atașamentului nu oferă un scut protector împotriva pericolelor mediului înconjurător sau este ea însăși periculoasă. Întrucât sistemul de atașament funcționează ca un tampon împotriva excitării extrem de înfricoșătoare, efectele unui astfel de eșec sunt profunde, putând ataca legătura dintre stări și creând stări disociate ale sinelui.

Diferitele modalități de a concepe structura psihică (de exemplu, supraeul aspru al lui Freud și eul antilibidinal al lui Fairbairn) converg spre noțiunea că o parte a sinelui, adesea un persecutor intern, a devenit autonomă în monitorizarea comportamentului și a gândirii. O parte a sinelui are „responsabilitatea‖ de a opri experiența și/sau exprimarea afectului și a cunoștințelor care ar putea fi copleșitoare dacă este cunoscută și chiar periculoasă, dacă este exprimată. Această parte, deseori numită protector - persecutor, începe de obicei ca protector, dar ajunge persecutor. Acesta poate fi modelat și poate anticipa comportamentul agresorului și conține, în general, o porțiune substanțială din furia sistemului.

Datorită faptului că este intens atașat de agresor (adesea mult mai intens decât dacă nu ar fi existat abuzuri), faptul că copilul mimeaza comportamentul agresorului este o formă de învățare activă, procedurală, diadică. Spre deosebire de identificările netraumatice, care se adaugă la identitatea deja coerentă a unei persoane și la repertoriile de comportamente și înțelegeri, identificările legate de traume afectează identitatea unei persoane. Obiectivele și comportamentele agresorului par să fi suplinit propriul sentiment de a fi agentul propriei vieți (vezi automaton – Ferenczi), propria inițiativă și furie a copilului, deoarece, ca o consecință a disocierii peri-traumatice, acestea din urmă nu au fost sintetizate în mod adecvat între diferite stări de sine. Cu toate acestea, această înlocuire aparentă este alimentată și reprezintă de fapt propria furie a copilului.

Aceste stări de sine dominante și furioase, pe care, în general, le considerăm că provin din „identificarea cu agresorul‖ și care adesea întruchipează furia, disprețul și atotputernicia, pot apărea ca acte de proces, imitative, diadice. Ele apar din confluența traumei și atașamentului și pot fi înțelese ca modele interne de lucru în sensul lui Bowlby. Aceste modele de lucru pot sta la baza unora dintre comportamentele narcisiste pe care le prezintă pacienții disociativi și narcisici. Dacă paradigmele de atașament discordante nu sunt examinate, atunci stările de sine disociate rămân ca doi poli identici magnetizați care sunt conectați dar neunificatori.

3. Dinamica disociere narcisism – sistemul de auto-îngrijire 

Kalsched prezintă „sistemul de auto-îngrijire” ca un mecanism de apărare a sinelui împotriva atașamentelor traumatice și a suplimentării rezervelor limitate, disponibile în mediul interpersonal. Când persoana se încrede aproape exclusiv pe sistemul de auto-îngrijire aceasta este o consecință a eșecului sistemului de atașament. Amenințarea unor agonii „de neconceput‖ și teroarea de a înnebuni activează sistemul de auto-îngrijire, care funcționează utilizând apărări disociative, cum ar fi despărțirea, amorțeala psihică, stările de transă, auto-hipnoza și identificarea proiectivă. Sistemul de auto-îngrijire desparte părțile sinelui care experimentează aceste traume insuportabile. Nu numai că restabilește aspectele lipsă ale relațiilor de atașament necesare ca aspecte ale sinelui, ci folosește și metode cvasi-delirante, cum ar fi „eliminarea‖ percepțională a figurilor amenințătoare. Sistemul de auto-îngrijire oferă astfel o utilizare imaginativă a atotputerniciei pentru a furniza speranță și o auto-structură care oferă o strategie automată, salvatoare de vieți, într-un mediu interpersonal înfricoșător sau abuziv. Dar are ca rezultat și narcisismul unui sistem închis.

Sistemul de auto-îngrijire generează un sentiment de stabilitate psihică prin crearea unor surse iluzorii de protecție și confort. În condiții de abuz, neglijare sau insensibilitate gravă, copilului mic i se cere un grad excesiv de auto-suficiență. Deoarece acest lucru este, în general, mai mult decât poate copilul să adune cu adevărat, el poate inventa un protector atotputernic sau îngrijitor interior. Sinele grandios, este un exemplu special al sistemului de auto-îngrijire. Bromberg îl definește ca pe un „model de bază al reprezentării de sine conceput pentru a proteja cu orice preț iluzia autosuficienței‖. O persoană cu tulburare de personalitate narcisică depinde cu înverșunare de această structură pentru un sentiment de identitate. Sinele grandios este un aspect al sistemului de auto-îngrijire aplicat relațiilor interumane. Are funcția de a oferi oglindirea, admirația și aprecierea pe care o persoană narcisică le dorește, dar nu se poate baza pe ceilalți pentru a le primi. În acest fel, poate complete/înlocui o relație de atașament primară inadecvată.

Sistemul de auto-îngrijire este mai degrabă autoprotector și compensator decât relațional. Prin urmare, nu poate câștiga înțelegere din experiență. Deoarece funcționează protector pentru a preveni re-traumatizarea, sistemul de auto-îngrijire rezistă puternic transformării. Iluziile sistemului de auto-îngrijire sunt de ajutor temporar și trebuie completate continuu. Fără o conexiune suficient de benignă cu lumea interpersonală, speranța nu poate dura. Copilul are nevoie de un îngrijitor real care să poată răspunde nevoilor sale de confort și protecție. Astfel, sistemul de auto- îngrijire este neapărat narcisic și disociativ.

Construcția sistemului de auto-îngrijire poate fi de ajutor în înțelegerea funcției persecutorilor interni. Sistemul de auto-îngrijire poate solicita îngrijire numai de la sine. Unul dintre motivele pentru care protectorul devine persecutor este că a existat mai multă persecuție decât protecție din exterior; o imitație nu poate fi mai bună decât ceea ce imită. Protectorul devine persecutor în parte, pentru că nu a existat niciodată suficientă protecție reală - doar în fantezie.

Supra-încrederea în sistemul de auto-îngrijire este o consecință a eșecului sistemului de atașament. Atunci când copilul se confruntă cu dilema atât a temerii, cât și a căutării siguranței de la îngrijitor, strategiile lui de atașament sunt susceptibile de a deveni dezorganizate. Modelele lor interne de atașament tind să implice afectări traumatice, promovând disocierea ostilului și strategiile neajutorate pentru menținerea atașamentului. Dinamica relației este reconstituită intra-psihic de părți ale sinelui care încearcă să se domine și să se terorizeze reciproc, precum și interpersonal. Acest proces necesită cel puțin două stări de interacțiune. Modelele interne de lucru ostile și neajutorate, fiecare deținând afecte disociate de cealaltă, sunt legate între ele într-o relație dominație - supunere.

Recunoașterea unei relații interpersonale semnificative ar amenința supremația părții atotputernice. Astfel, agresivitatea distructivă a acestei părți este îndreptată împotriva recunoașterii unei astfel de relații și împotriva oricărei părți a sinelui care ar dori o astfel de relație. Succesul tratamentului depinde de accesul la partea care poate recunoaște dependența. Totuși, această parte pare a fi captivată de partea ostilă, atotputernică. La unii pacienți, partea distructivă atotputernică este legată de o structură separată, psihotică, delirantă care poate seduce partea mai sănătoasă, pentru a se îndepărta de nevoia de legătură cu ceilalți.

Atât pentru pacienții disociativi, cât și pentru cei narcisici, atașamentul părții dependente de partea grandioasă și atotputernică a sinelui a înlocuit într-un grad semnificativ capacitatea de încredere în alte persoane. În ambele cazuri, partea atotputernică, ca și făptuitorul inițial, este adesea scăpată de sub control, deoarece încearcă să controleze. Stările de sine ostile funcționează ca membrane traumatice, concepute pentru a proteja individul de amintirile traumei și pentru a se apăra de experiența neputinței.

O distincție importantă este că, deși mulți pacienți narcisici se pot identifica aproape în întregime cu partea distructivă, grandioasă, narcisistă, pacienții disociați se confruntă mai des cu aceleași dileme prin schimbări disociative între atașament și auto-protecție, ambele fiind necesare pentru supraviețuire. În timp ce anumite persoane narcisice își îndreaptă disprețul asupra altor persoane, pacienții disociativi la fel de des direcționează disprețul asupra altor părți ale sinelui.

Grandiozitatea narcisică a unui rol protector-persecutor într-o persoană extrem de disociativă este comparabilă cu grandiozitatea unei persoane extrem de narcisice fără DID. Sentimentul de atotputernicie este o iluzie, deoarece se bazează pe o negare a configurației relaționale în care puterea părții dominante este dependentă de slăbiciunea altor părți.

4. Pași terapeutici

Narcisismul patologic este un rezultat inevitabil al disocierii generate de traume. Autosuficiența atotputernică a sistemului închis depinde de disocierea patologică și generează diferite forme de narcisism patologic. Stările grandioase ale sinelui, dominante, par să apară adesea în enactment-urile procedurale diadice. Ca o figură de atașament cu expertiză, terapeutul are ocazia să invite părți ascunse și atotputernice ale sinelui să iasă la lumină. Și această conexiune reală cu exteriorul mobilizează la rândul ei.

Winnicott a descris modul în care experiența pacientului și exprimarea agresivității față de terapeut, care la rândul său nu ripostează, pot permite terapeutului să devină „real în sensul de a fi parte a realității comune și nu doar a unui pachet de proiecții‖. Această transformare implică o schimbare psihologică foarte importantă de la o formă relativ primitivă de interacțiune „care poate fi descrisă în termeni de subiect ca un izolat‖ în care obiectul este experimentat în primul rând în ceea ce privește proiecția și identificarea. Obiectul (cealaltă persoană) devine real în virtutea faptului că a fost ucis în fantezie, a supraviețuit și nu a ripostat. Experiența agresivitatii neîngrădite și nepedepsite față de o persoană dragă a fost adesea absentă la pacienții disociativi și narcisici. Astfel, când lucrurile merg bine, copilul (pacientul în psihoterapie) află că agresivitatea sa poate fi tolerată și că figura atașamentului este „reală‖. Doar atunci când celălalt este perceput ca „real‖ și separat de sine poate fi recunoscută dependența și numai atunci sistemul închis poate începe să se deschidă. Dependența excesivă și teama de dependență sunt omniprezente pentru pacienții traumatizați. Terapia nu poate fi o experiență transformatoare fără recunoașterea dependenței.

Supraîncrederea în sistemul de auto-îngrijire necesită dependență de soluțiile disociative. Această organizare disociativă a sinelui, care apare în mare parte din prăbușirea spațiului intersubiectiv în relațiile cu figurile de atașament timpurii, se bazează pe auto-reglare, ceea ce face dificilă experiența dependenței. Ca urmare a funcției sale de protecție, sistemul de auto-îngrijire rezistă transformării. Când persoana nu mai este într-un mediu interpersonal periculos, aceste funcții de auto-protecție persistă. Comportamentele și intențiile celorlalți reali sunt percepute prin prisma experienței interne.

Pentru a vindeca atât disocierea cronică, cât și narcisismul, terapia trebuie să ofere oportunitatea transformării, în special în jurul problemelor esențiale ale agresivității și dependenței.

Bibliografie:

1. Howell – The Dissociative Mind
2. Howell and S. Itzkowitz – The dissociative mind in psychoanalysis
3. Howell –Understanding and treating dissociative identity disorder
4. Judy Eckhoff – Trauma and primitive mental states

Iunie 2021