Perspectiva comparativă asupra anxietații

Teoria lui Bowlby implică și o înțelegere diferită a rolului anxietății. Freud s-a luptat toată viața să înțeleagă anxietatea și rezistenta,pietrele de temelie ale psihopatologiei psihanalitice. Potrivit lui Bowlby (1973), Freud, la nivel clinic, recunoaște în mod clar că „lipsa cuiva care este iubit și dorit... (este)... cheia înțelegerii anxietății” (Freud, 1926, p. 136-137).

La nivel teoretic, însă, Freud, în viziunea lui Bowlby, a fost limitat de o presupunere implicită că singura situație care ar putea stârni frica în mod corespunzător într-o ființă umană este prezența a ceva care ar putea să-l rănească sau să-l distrugă. Astfel, chiar dacă Freud în teoria sa ulterioară recunoaște teama de pierdere a obiectului, anxietatea legată de separarea de obiect este atribuită acumulării excesive de tensiune care decurge din nevoile corporale, nevoi care rămân nesatisfăcute în absența obiectului. În teoria lui Klein, anxietatea este înțeleasă în termenii instinctului de moarte și, prin urmare, în termeni de agresivitate: „pericolul care decurge din funcționarea interioară a instinctului de moarte este prima cauză a anxietății” (Klein et al., 1952, p. 276). Acest lucru este simțit de copil ca o persecuție, experimentată mai întâi la naștere și care are ca rezultat „primul obiect exterior, sânul mamei, să pară ostil” (ibid., p. 278). Anxietatea de separare este înțeleasă în termeni de agresivitate proprie a copilului. Klein nu este de acord cu punctul de vedere al lui Freud, dar afirmă că atunci când unui copil îi lipsește mama și nevoile lui nu sunt satisfăcute „absența ei este simțită ca rezultat al propriilor impulsuri distructive” (ibid, p.269-270), adică copilul înțelege că mama iubitoare și iubită a fost distrusă de propriul său sadism.

__________________________________________________

*Fragment din lucrarea Attachment theory and psychoanalysis, controversial issues

Siri Gullestad PHD (2001). Scand. Psychoanal. Rev., (24)(1):3-16

În teoria kleiniană, „nicio situație de pericol care decurge din surse externe nu ar putea fi trăită vreodată de copilul mic ca un pericol pur extern și cunoscut” (ibid., p. 288). Bowlby subliniază că Klein, în înțelegerea  anxietății de separare, acordă întâietate anxietății persecutorii și amenințării cu distrugerea din interior (Bowlby, 1973). În contrast, Bowlby susține că absența mamei poate, „în sine, să fie cauza reală a suferinței și anxietății observate” (ibid., p. 52) și că „răspunsul de frică la inaccesibilitatea mamei poate in mod util să fie privit ca un răspuns adaptativ de bază” deoarece „a fi singur implică un risc crescut de pericol, în special pentru persoanele tinere și pentru cei care sunt slabi” (ibid., p. 211). Astfel, conform lui Bowlby, anxietatea apare atunci când nevoile de atașament nu sunt satisfăcute, iar anxietatea de separare este înțeleasă ca un răspuns afectiv normal atunci când nevoile de atașament sunt activate iar figura de atașament, care reprezintă un paradis al siguranței (haven of safety), nu este disponibilă. O noțiune cheie în acest sens este „disponibilitatea”, ceea ce înseamnă că o figură de atașament este atât accesibilă, cât și receptivă. Bowlby subliniază atât proximitatea fizică concretă a obiectului, cât și prezența psihologică, adică disponibilitatea emoțională.

De menționat că Bowlby este nemulțumit atât de termenul de „anxietate de separare”, cât și de etichetele clinice „dependență” sau „supradependență”, care, pentru el, poartă o aură de dezaprobare și dispreț. El preferă termenii „atașament anxios” sau „atașament nesigur”, care arată clar că inima afecțiunii este „aprecierea ca figurile atașamentului să fie inaccesibile și/sau să nu răspundă”, și care transmit respectul pentru „dorința naturală a persoanei de o relație apropiata cu o figură de atașament” (ibid., p. 247). În lumina teoriei atașamentului anxios, sunt reconsiderate sindroamele clinice bine cunoscute precum fobia școlară, fobia animalelor și agorafobia. Printr-o recitire amănunțită a „Micul Hans” a lui Freud, Bowlby demonstrează în mod convingător că Freud, ghidat de o ipoteză a anxietății de castrare, a trecut cu vederea materialul clinic care indică teama băiețelului de a fi părăsit de mama sa. Într-o discuție despre fobia școlară, Bowlby subliniază că modelele familiale în aceste cazuri sunt adesea caracterizate de diferite forme de anxietate de separare la părinți, de exemplu, ceea ce poate duce la păstrarea copilului acasă de către mamă ca tovaras/prieten (companion). Situația de care se teme copilul este aceea de a pleca de acasă, iar fobia școlară apare ca o denumire greșită. Astfel, Bowlby, prin discuții clinice detaliate, este capabil să demonstreze că fobiile derutante se pot dovedi a fi bazate pe temeri de înțeles care provin din mediul interpersonal al copilului. Care este statutul teoriei lui Bowlby despre anxietate? Trebuie remarcat faptul că Bowlby însuși este destul de modest în a-și exprima ambițiile: „Nu se încearcă prezentarea unei teorii generale a anxietății” (ibid., p. 50). Dorul de cineva care este iubit este cu siguranță una dintre cheile pentru înțelegerea anxietății, dar nu cheia; în scena complexă a anxietăţii, se afirmă ca „locul anxietăţii de separare este încă neclar” (ibid., p. 50). Discuția lui Bowlby despre fobia școlară demonstrează că lipsa de accesibilitate și de receptivitate a figurii de atașament, care este subliniată în modelul teoretic, poate fi privită cu greu ca singurul factor predispozant pentru anxietatea de separare. Mai mult, Bowlby pare să opereze cu alte variabile. Când anxietatea propriei mame are ca rezultat o supraprotecție a copilului, pare mai adecvat să vorbim despre nevoile de separare nerespectate. Astfel de nevoi nu au un loc formal în teoria atașamentului, dar sunt formulate în mod explicit de Mahler și colab. (1975), Mahler se concentrează nu numai pe nevoia de proximitate („simbioză”), ci și pe nevoia de separare. Mama care nu poate tolera despărțirea copilului ei de ea, îi va transmite copilului că nu se poate descurca singur. Copilul ajunge să simtă că, pentru a fi în siguranță, trebuie să stea aproape de mamă. Înțeleasă în acest fel, anxietatea de separare poate fi văzută ca o consecință nu numai a nevoilor de atașament la care nu s-a răspuns, ci și a nevoilor de separare anulate. Ideea lui Mahler despre „împingerea blândă” a mamei către autonomie este importantă în acest sens. În timp ce „separarea” în teoria lui Bowlby denotă inaccesibilitatea figurilor de atașament, Mahler folosește termenul pentru a descrie un proces intrapsihic care are ca rezultat diferențierea reprezentării sinelui de cea a obiectului simbiotic. Noțiunea cheie a lui Mahler este separarea psihologică. O corelație structurală cu separarea psihologică este transmisă de conceptul de constanță a obiectului, care se referă la stabilirea unei reprezentări interne distincte a celuilalt, independent de prezența fizică a obiectului și independent de variațiile stărilor de nevoie. Cu toate acestea, atât în viziunea lui Mahler, cât și în cea a lui Bowlby, anxietatea de separare nu se manifestă neapărat într-un comportament deschis, care ar fi etichetat „probleme de separare” din punct de vedere observațional. Dimpotrivă, o persoană și-ar putea „rezolva” anxietatea de separare evitând toate relațiile apropiate și stabilind un stil de viață autosuficient. Nu există o relație unu-la-unu între nivelurile comportamentale și psihodinamice. Accentul acordat teoriei atașamentului asupra modului în care îngrijitorii răspund la comportamentul de atașament al copilului este paralel cu ideile elaborate de teoreticienii relațiilor de obiect și mai târziu de psihologia sinelui. În plus, conceptul lui Hartmann de „mediu mediu așteptat” (average expectable environment) implică faptul că anumite calități în mediul interpersonal sunt necesare pentru ca dezvoltarea normală să aibă loc.

Conceptul lui Bowlby de disponibilitate emoțională ar trebui privit ca o contribuție importantă în acest domeniu. Potrivit lui Emde (1988), disponibilitatea emoțională este un factor de bază pentru dezvoltarea normală, satisfacând o „nevoie intersubiectivă de dezvoltare” prin confirmarea unei experiențe comune a unui „noi”. Acest lucru este în concordanță cu ideea lui Stern (1985) de „acordare afectiva”, referindu-se la împărtășirea stărilor emoționale ale copilului de către părinți ca bază pentru o experiență de „relație intersubiectivă”. Consecința lipsei de împărtășire este izolarea psihică. Deși disponibilitatea emoțională a câștigat statutul de termen colectiv care denotă calitățile interacțiunii interpersonale necesare pentru dezvoltarea unui sentiment de siguranță, cercetarea proprie a lui Bowlby nu abordează în mod specific această problemă.

Principalul accent al lui Bowlby a fost pe separare, privare și pierdere ca evenimente reale, concrete de viață - el a studiat reacția copiilor la spitalizare, consecințele separării și pierderii în Europa postbelică etc. În ceea ce privește prezența psihologică și calitățile interacțiunii interpersonale, trebuie să apelam la alte concepte psihanalitice precum „oglindirea” a lui Kohut, așa cum este transmisă de expresia „sclipirea din ochiul mamei” (Kohut & Wolf, 1978), „mediul de susținere” a lui Winnicott (1960a), noțiunea lui Anzieu (1979) de funcția mamei de „oglindă sonoră”, (sound mirror) contribuind la constituirea „calităților psihice primare ale sinelui la început”, și așa mai departe. Toate aceste concepte implică o subliniere a interpersonalului, spre deosebire de factorii intrapsihici în etiologia psihopatologiei. Holmes subliniază, ca una dintre principalele diferențe dintre teoria atașamentului și psihanaliza clasică este că teoria atașamentului implică „un model esențial armonios, mai degrabă decât conflictual, de interacțiune mamă-copil, cu excepția cazului în care interacțiunea este perturbată de dificultăți externe” (Holmes, 1995, p. 25).

Desigur, a afirma că conflictul nu este inerent nu înseamnă că este absent cu totul. Într-adevăr, Holmes sugerează că conflictul poate apărea secundar, ca o consecință a eșecului de mediu. Cercetările efectuate în cadrul tradiției atașamentului, precum cele care utilizează AAI, demonstrează pe deplin existența modelelor de atașament conflictuale. În același timp, caracterizarea modelului de atașament ca fiind unul armonios dă motive să ne întrebăm dacă teoria atașamentului nu reușește să ia în considerare caracterul omniprezent al conflictului în dezvoltarea umană. Subliniind adaptarea primară reciprocă a partenerilor în cadrul sistemului de atașament, teoria atașamentului poate părea să implice faptul că conflictul este sinonim cu inadaptarea. O implicație a unei astfel de opinii este că scopul tratamentului ar trebui să fie o stare de non-conflict. În schimb, psihanaliza clasică consideră conflictul ca o parte inerentă a dezvoltării normale. În cuvintele lui Hartmann: „Conflictele tipice fac parte integrantă din dezvoltarea „normală” și tulburările de adaptare sunt incluse în domeniul de aplicare al acesteia” (Hartmann, 1939b, p. 311). Cu alte cuvinte, realizarea de sine umană și viața împreună cu alți oameni implică în mod necesar conflicte în individ, fie că sunt conștiente sau inconștiente. Un exemplu tipic sunt conflictele de gelozie între frați, în care copilul mai mare devine furios și agresiv cu noul venit care l-a detronat, în același timp exista așteptarea să fie amabil și atent: interiorizarea cererii de a reduce agresivitatea creează un conflict intrapsihic. Cu siguranță, pare dificil să considerăm conflicte ca acestea ca un fel de patologie sau doar ca o consecință a, de exemplu, eșecul empatic. Accentul pus pe universalitatea conflictelor constituie un punct forte al psihanalizei clasice. S-ar putea specula dacă în cele două teorii pun în joc diferite imagini ale Omului.

Oferă teoria atașamentului un model care „înmoaie” viziunea tragică (Schafer, 1970) care este implicată în teoria clasică ce subliniaza inevitabilitatea conflictului? Ideea de deficit  în primii ani de viata a obținut însă o largă acceptare și în psihanaliza contemporană. Killingmo (1989) discută despre modul în care deficitul poate fi adăugat noțiunii clasice de conflict în conceptualizarea psihopatologiei. Majoritatea analiștilor din ziua de azi vor vedea psihopatologia atât în termeni de conflict, cât și de deficit. În schimb, psihanaliza kleiniană consideră că paradigma conflictual-clasică este suficientă atunci când explică psihopatologia, astfel încât nu este nevoie de conceptul de deficit. Aceste poziții diferite, desigur, implică conceptualizări diferite ale dezvoltării. În gândirea lui Klein, copilul are, de la început, o distructivitate inerentă în conflict cu lupta pentru obținerea unui obiect intern bun. În această teorie, scena este pregătită pentru un conflict psihic dramatic, chiar de la începutul vieții postnatale. Totuși, întrucât conflictul este o structură psihică care presupune un anumit nivel de dezvoltare, Klein trebuie să presupună că nou-născutul este dotat cu capacități atât în ceea ce privește diferențierea perceptivă, cât și formarea reprezentărilor interioare. În schimb, Killingmo (1989) susține că organizarea tensiunii în conflictul intrapsihic presupune o anumită dezvoltare structurală. Este necesară diferențierea funcțiilor Eului. Aceasta înseamnă că reprezentarea de sine trebuie să se constituie ca un centru responsabil de propriile sentimente și acțiuni, înainte ca organizarea reprezentărilor psihice într-o structură conflictuală să devină posibilă. Ar trebui pusă o întrebare paralelă în ceea ce privește condițiile prealabile pentru formarea fantasmei  interne.

Dacă psihanaliza trebuie să fie o teorie care să cuprindă o înțelegere informată a dezvoltării psihice, astfel de întrebări trebuie abordate, ținând cont de cercetarea ,de exemplu,  din domeniul dezvoltării și științelor cognitive. Este exact ceea ce și-a propus Bowlby, subliniind că modelele teoretice ale psihanalizei ar trebui să fie confruntate cu descoperiri din alte discipline științifice.