Perspectiva interpersonală asupra disocierii

Psihanaliza interpersonală s-a născut în anii ‘20, ca urmare a activității clinice a psihiatrului american Harry Stack Sullivan cu pacienții aflați la extrema axei sănătății mentale: persoanele suferind de schizofrenie. Deși el nu a vorbit despre el ca psihanalist, a fost membru al Asociației Americane de Psihanaliză și este recunoscut azi ca fiind fondatorul psihanalizei interpersonale.

Copil singur la părinți, Harry a crescut cu o mama semi-invalidă care își domina soțul, un fermier relativ needucat. Se poate spune că a avut o copilărie grea din punct de vedere intelectual, trăind izolat în Provincia Chenango din nordul statutului New York.

Sullivan a studiat Medicina la Chicago în perioada în care pragmatica „Școală din Chicago" domina viața intelectuală americană, în special domeniul științelor sociale. La Spitalul St. Elizabeths din Washington, D.C. El a lucrat sub îndrumarea lui William Alanson White, care, alături de Adolf Meyer, era o prezență importantă în psihiatria americană și care a aprins timpuriu interesul lui Sullivan de a lucra cu persoanele cu schizofrenie.

La acea vreme, psihanaliza freudiană era cumva prezentă în practica și teoria clinică, însă sistemul teoretic care domina această arie era abordarea psihiatrică tradițională a schizofreniei, elaborată de psihiatrul german Emil Kraepelin la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Probabil că cea mai specifică trăsătură a schizofreniei (a „demenței precoce", în termenii lui Kraepelin), era reprezentată de deconectarea de la canalele obișnuite de relaționare cu ceilalți oameni. "Persoanele cu schizofrenie prezintă o gândire perturbată și trăiesc în propriile lor lumi. Aceste persoane adoptă posturi și comportamente care descurajează profund efortul oricui de a se apropia de ele". Aceasta era opinia lui Kraepelin.

Sullivan a considerat că aceste concepte nu se potriveau sub nici o formă cu experiența lui cu pacienții schizofrenici, pe care el îi vedea ca fiind extrem de sensibili și responsivi la mediul lor interpersonal. Cu toate că mesajele lor erau adesea indirecte și deghizate, persoanele cu schizofrenie erau foarte conștiente de ceilalți oameni, însă adesea într-o manieră dureroasă.

Sullivan a fost considerat un fel de geniu clinic pentru succesul pe care l-a avut și grija cu care a îngrijit pacienții schizofreni (HS. Perry, 1962).

Spre deosebire de Freud, care a crezut că pacienții psihotici nu sunt capabili de atașament, prin urmare sunt incapabili de transfer și comunicare cu sens cu terapeutul, Sullivan a simțit că pacienții lui psihotici comunicau prin comportamentul lor, chiar dacă nu prin cuvinte sau grupuri de cuvinte imediat inteligibile. Sullivan a simțit că pacienții psihotici erau capabili de transfer, dar că se deosebeau de nevrotici prin aceea că întreg comportamentul lor era un transfer – altfel spus, era bazat pe scheme comportamentele timpurii din relația cu ceilalți semnificativi. El a simțit că era prea puțin ―ca și cum‖ în felul în care vedeau ei terapeutul (Thompson, 1967). Această perspectivă aduce întrebări interesante și tulburătoare despre rolul traumei în istoria tulburărilor mentale serioase, inclusiv în cele pe care Sullivan le vedea ca schizofrenie.

Similitudini și diferențe între perspectiva interpersonală și cea freudiană

Opera lui Sullivan se opune celei freudiene prin faptul că este o psihologie bipersonală, în timp ce Freud a dezvoltat o psihologie unipersonală. Totuși, la fel ca și Freud, Sullivan a gândit un sine unic, care se dezvoltă de-a lungul unor perioade diferite de viață.

Diferența cea mai importantă, totuși, este față de teoria janetiană, care a dezvoltat o psihologie a unor centre de conștiință multiple. Chiar dacă Sullivan a gândit în termenii unor sisteme disociate, el a gândit că acestea sunt disociate de un sistem unic.

Așadar, acestea sunt două concepte diferite: un sine unic care se poate disocia, și un sine multiplu cu mai multe centre disociate .

Cu toate acestea, teoria lui Sullivan are semințele unei teorii a sinelui multiplu, disociat. Bromberg, Davies și Frawley-O‘Dea, în feluri diferite, au dezvoltat implicațiile acestei lacune în teoria lui Sullivan.

Una dintre aceste implicații este conceptul de punere-în-act (enactment). Davies și Frawley-O‘Dea, apelând la Janet și Ferenczi, au descris punerea-în-act a stărilor- sinelui disociate în opt poziții transferențial-contratransferențiale. Legăturile dintre anxietate, traumă și disociere sunt firul roșu al legăturii lui Bromberg cu Sullivan.

Pe scurt, Sullivan a dezvoltat un model al sinelui în care disocierea este centrală. Sullivan, afirmând centralitatea fenomenului disocierii în gândirea psihanalitică, a considerat-o ca fiind cea mai bazală capacitate a minții umane de a-și asigura propria stabilitate. (p.215-216)

Gândirea lui Sullivan a fost influențată de interesul lui pentru antropologie și pentru teoria câmpului din psihologia socială, și de teoriile relativității și ale indeterminării din fizică. Ca rezultat, el a preferat să gândească în termeni de procese și dinamisme, mai degrabă decât în termeni de mecanisme. Deși l-a studiat pe Freud și i-a folosit gândirea acestuia pentru a-și formula propriile idei,   Sullivan   a   respins   ―modelul   pulsional-structural‖   (Greenberg   și Mitchell,  1983)  pe  care  l-a  considerat  ―umplut‖  de  fizica  newtoniană, reificând  entitățile  structurale  ipotetice.  În  schimb,  a  dezvoltat  un  ―model relațional-structural‖ care accentuează felul în care ―sinele este organizat în jurul   configurațiilor   relaționale‖   și   felul   în   care   ―aspectele   dureroase, provocatoare de anxietate, ale relațiilor timpurii cu ceilalți semnificativi, vor fi structurate inevitabil în sine‖ (Greenberg si Mitchell, 1983, p.103).

Spre deosebire de Freud, Sullivan a privit nevoile umane ca fiind neproblematice în sine. A afirmat că nu ne naștem cu impulsuri antisociale și animalice care trebuie să fie îmblânzite și socializate prin amenințări și eforturi considerabile; mai degrabă, oamenii au evoluat în creaturi sociale ale căror circuite psihice interne sunt racordate într-o manieră care îi atrage în interacțiuni cu ceilalți.

La fel ca Freud, Sullivan a privit experiența umană ca manifestându-se în cadrul unei tensiuni între plăcere (ceea ce el numea „satisfaceri―) și reglarea defensivă a dorințelor de plăcere (pe care a numit-o „siguranță‖). Cu toate acestea, există câteva diferențe fundamentale între teoria freudiană clasică și felul în care Sullivan abordează motivația, dezvoltarea timpurie și structura psihică.

Dacă Freud a privit sexualitatea și agresivitatea ca fiind inerent antisociale și inevitabil conflictuale, Sullivan considera că anumite arii ale vieții devin conflictuale numai în condițiile în care ele prezintă tendința de a genera anxietate în celălalt - adică în persoanele care îngrijesc copilul și care sunt importante pentru acesta. Ceea ce într-o anumită familie este conflictual, într-o altă familie ar putea să funcționeze într-o manieră foarte eficientă pentru a genera satisfacere mutuală. Sursa dificultăților nu rezidă în natura inerentă a impulsurilor în sine, ci în răspunsul mediului uman.

Dacă Freud a privit intensitatea conflictului ca fiind în cea mai mare parte o proprietate a forței dinamice din spatele pulsiunilor (nivelul de libido sau de agresivitate cu care se naște un individ), Sullivan a sugerat că nivelurile de anxietate dintr-un individ sunt direct proporționale cu nivelul de anxietate din mediul timpuriu. Cu cât persoanele care cresc copilul sunt mai anxioase, cu atât vor fi atinse de anxietate mai multe arii de experiență pentru copil (adică vor  exista  mai  multe  experiențe  de  tip  „eu-cel-rău―  sau  de  tip  „nu - eu).

Cu toate că există o reală diferență între terminologia și raționamentul dezvoltate de Sullivan, pe de o parte, și terminologia și raționamentul caracteristice psihologiei freudiene a Eului, există totuși o suprapunere interesantă în ceea ce privește felurile în care aceste două sisteme de gândire au abordat conceptualizarea minții și a dezvoltării. Asemenea lui Sullivan, psihologii Eului au extins cadrul de aplicabilitate a psihanalizei dincolo de preocuparea lui Freud pentru mintea individuală și interiorul ei intrapsihic, aducându-l către interacțiunile dintre individ și Psihologii Eului, la fel ca Sullivan, au privit vicisitudinile îngrijirii timpurii și sănătatea relativă sau patologia caracterială a persoanelor care îngrijesc copilul ca fiind cruciale în dezvoltarea acestuia. Totuși, psihologii Eului și-au construit conceptele pe marginea teoriei freudiene a pulsiunilor sau în conjuncție cu aceasta. Ei au privit mintea ca fiind construită din două componente interpenetrante: pulsiunile constituționale și un Eu modelat prin intermediul interacțiunii. Sullivan, în schimb, a privit mintea ca fiind complet socială. În opinia lui, ar putea să existe diferențe constituționale, însă semnificațiile și valențele psihologice pe care acestea le adaugă, derivă toate din felul în care au reacționat la ele persoanele importante pentru copil.

Sullivan a folosit termenul suav pentru a descrie procesele unui sistem al sinelui care funcționează bine. Cu toții ne deplasăm prin viață fiind deosebit de sensibili la apariția anxietății și dezvoltăm operațiuni de siguranță complexe, mascate și extrem de rapide care să ne îndepărteze de punctele de anxietate și să ne aducă înapoi pe un teren mai familiar. Una dintre tehnicile centrale folosite de psihanalistul interpersonal este de a spori gradul de conștientizare în privința operațiunilor sistemului sinelui, prin adresarea de întrebări și prin încurajarea autoreflecției; astfel, aceste succesiuni esențiale și rapide pot fi observate și înțelese și, prin intermediul acestei înțelegeri, ele pot fi treptat

Utilizarea tehnicii investigării în detaliu marchează contrastul absolut dintre metodologia clinică a lui Sullivan și cea a psihanalizei freudiene. Atunci când metoda clasică este aplicată cu strictețe, analistul nu pune întrebări; iar lucrurile trebuie să se petreacă în această manieră dacă le privim în termenii modelului clasic. Conform acestui model, conflictele pacientului apar în cadrul asociațiilor libere, iar asociațiile libere nu trebuie să fie influențate de vreo direcție impusă de analist. Non-directivitatea specifică modelului clasic protejează autonomia pacientului și garantează accesul la cele mai adânci niveluri ale conflictelor pacientului. Funcția analistului este de a interpreta dinamica subiacentă ce își are rădăcinile în asociațiile libere ale pacientului, pentru a scoate la iveală gândurile latente care se ascund acolo. Fără îndoială, interpretările în sine ar putea fi privite ca fiind directive, având un impact asupra asociațiilor subsecvente; totuși, acesta este un impact clar, intenționat și menit să acceadă la profunzimi, este sporadic și accentuat prin contrastul cu tăcerile îndelungate. Adresarea întrebărilor împiedică și încețoșează claritatea asociațiilor emergente, fără a face afirmații interpretative identificabile cu ușurință.

Sullivan a privit situația clinică într-un mod foarte diferit, iar această diferență reflectă contrastele importante în ceea ce privește conceptualizarea minții umane și, în mod special, a limbajului. În viziunea lui Sullivan, fiecare dintre noi folosește limbajul într-o manieră în mare parte particulară. Semnificația cuvintelor își are rădăcinile în contextele interpersonale originare în care aceste cuvinte au fost învățate. O persoană are nevoie de mult timp pentru a înțelege semnificația reală a cuvintelor utilizate de o altă persoană, în special dacă ceea ce se discută presupune chestiuni intens emoționale și profund personale. Ideea că analistul presupune că știe ceea ce pacientul vrea să spună prin cuvintele pe care le folosește și, în consecință, face interpretări bazate pe această presupusă înțelegere înseamnă, pentru Sullivan, să intensifice și mai mult confuzia și să se piardă orice speranță de a se ajunge la o revelație introspectivă semnificativă. Singurul fel în care analistul poate să știe despre ce anume vorbește pacientul cu adevărat este să pună întrebări detaliate. Mai mult, singurul fel în care analistul poate să obțină informațiile relevante despre situațiile pe care pacientul le descrie este să dirijeze explorarea, cel puțin parțial. Datorită eficienței cu care sistemul sinelui îndepărtează persoana de anxietatea amenințătoare, pacientul poate să ignore în mod sistematic tocmai acele detalii și caracteristici ale experienței lui care ar putea să aibă cea mai mare relevanță.

Anxietate și disociere în perspectiva interpersonală

Sullivan era de părere că deoarece anxietatea diferă atât de mult de alte stări, prima diferențiere fundamentală pe care bebelușul o face cu privire la experiența lui nu este între lumină și întuneric sau între mamă și tată, ci între stări de anxietate și stări lipsite de anxietate. Și întrucât persoana care îngrijește copilul este cea care provoacă anxietate în el, Sullivan a conceptualizat această primă diferențiere în termenii stărilor de tip „mamă bună― (stări lipsite de anxietate) versus stări de tip

„mamă rea‖ (stări de anxietate). Experiențele bebelușului trăite cu diferite persoane care îl îngrijesc (nu numai cu mama biologică) atunci când aceste persoane sunt anxioase   se   vor   reuni   toate   în   experiența   de   tip   „mamă   rea―;   experiențele bebelușului trăite cu diferite persoane care îl îngrijesc atunci când aceste persoane nu sunt anxioase (și în consecință sunt capabile să răspundă eficient la nevoile de satisfacere) se vor reuni toate în experiența de tip „mamă bună‖. Pentru bebeluș nu are importanță faptul că acestea pot fi în realitate persoane diferite; pentru el, singura diferență importantă este între a fi anxios și a fi neanxios. Într-o manieră similară, pentru bebeluș nu este important faptul că fiecare dintre aceste persoane poate fi uneori anxioasă și alteori nu; impactul pe care îl are asupra copilului diferența dintre aceste două stări ale aceleiași persoane este atât de puternic încât, din punctul de vedere al copilului, este vorba despre două persoane diferite.

Sullivan a presupus că inițial bebelușul își resimte într-un mod pasiv stările psihice; el nu poate controla dacă domnește „mama bună― sau „mama rea‖, cu impactul lor enorm asupra lui. Totuși, încetul cu încetul, bebelușul dobândește control asupra destinului său. Începe să descopere că poate să anticipeze dacă cea care se apropie este „mama bună― sau „mama rea‖. Mimica feței, atitudinea posturală, intonația vocii — toate acestea devin predictori fiabili pentru situațiile în care bebelușul se va afla în brațele cuiva care răspunde cu calm la nevoile lui sau la mila cuiva care îl aruncă într-un vârtej de neliniști de nedomolit.

Un al doilea pas important este atunci când copilul descoperă dacă aparițiile

„mamei bune― sau ale „mamei rele‖ au vreo legătură cu el. El ajunge la concluzia uimitoare că unele dintre actele și gesturile lui le neliniștesc pe persoanele care îl îngrijesc, în timp ce alte acte și gesturi au un efect calmant asupra lor și determină aprobarea din partea lor. Însă, fără îndoială, a exprima într-un astfel de limbaj un proces care evoluează lent este extrem de amăgitor. Sullivan și-a închipuit o creare treptată de conexiuni.

Unele dintre activitățile copilului (cum ar fi atingerea organelor genitale sau agitația) ar putea trezi anxietate într-un anumit părinte; această anxietate îi este transmisă copilului, care ulterior începe să coreleze atingerea organelor genitale sau agitația cu o stare psihică anxioasă. Alte atitudini ale copilului (cum ar fi statul în liniște) poate să îl facă pe un anumit părinte să se relaxeze și să dea semne de aprobare; la fel, această aprobare este transmisă copilului, care începe ulterior să coreleze statul în liniște cu o stare mentală calmă, aprobată. Sullivan s-a gândit că în acest fel diferite arii ale experienței copilului preiau valențe diferite. Activitățile copilului care tind să genereze aprobare din partea celorlalți (și în consecință o stare de relaxare în copil, prin intermediul aderenței empatice) se organizează sub o valență   pozitivă   generală   („eu-cel-bun―).   Activitățile   copilului   care   tind   să genereze anxietate în ceilalți (și stare de anxietate corespondentă în copil) se organizează sub o valență negativă generală („eu-cel-rău‖).

Activitățile copilului care le provoacă persoanelor care îl îngrijesc o anxietate intensă (și în consecință o stare de anxietate intensă în copil, prin intermediul legăturii empatice) sunt de un tip diferit. Sullivan credea că anxietatea intensă este extrem de perturbatoare și că generează puncte de amnezie pentru experiența imediat premergătoare.

Astfel, actele care de regulă provoacă anxietate intensă în adulții din jur nu sunt resimțite de copil ca fiind versiuni ale lui - ele devin „nu eu", adică stări disociate ce nu sunt organizate în vreo formă pe care copilul (și mai târziu adultul) să le perceapă ca aparținându-i. 

Psihanaliza interpersonală contemporană

Persoana responsabilă de forma contemporană a psihanalizei interpersonale este Clara Thompson (1893–1958). Ea a urmat o formare în analiza freudiană clasică la Institutul de Psihanaliză din New York și și-a făcut analiza la Budapesta cu Sandor Ferenczi, personalitatea cea mai controversată și mai inovatoare din anturajul lui Freud.

Clara Thompson a descoperit că există o bună compatibilitate între accentul pus de Ferenczi asupra importanței relațiilor reale (din trecut și din prezent) și teoria interpersonală a lui Sullivan. Pentru a da o notă finală acestui amalgam teoretic, Thompson a introdus în versiunea ei asupra psihanalizei interpersonale ceea ce Erich Fromm dezvoltase sub numele de„psihanaliză umanistă".

Curentul interpersonal creat de Sullivan prin contribuțiile lui timpurii a luat două mari direcții de dezvoltare în practica interpersonală contemporana, ce reflectă impactul gândirii lui Fromm.

1. În primul rând, accentul a fost mutat dinspre trecut către prezent, adică dinspre „acolo și atunci“ către „aici și acum”.

Sullivan a acordat o importanță majoră istoriei personale a pacientului, sugerând că tratamentul începe cu o investigare exhaustivă a mediului din care provine pacientul, precum și a fazelor semnificative din dezvoltare.

Analiștii interpersonali contemporani (asemenea multor freudieni contemporani) au înclinat balanța dintre trecut și prezent mai mult înspre prezent. Se considera că scena principală a acțiunii este modul pacientului de a integra relațiile cu ceilalți; astfel, relația cu analistul era privită ca fiind arena principală în care acesta ar putea fi observat. În multe cazuri, preocuparea pentru trecut era privită ca o distragere sau chiar ca o evitare a confruntării cu chestiunile reale care se petreceau în prezent între pacient și analist.

2. Cea de-a doua direcție de dezvoltare a psihanalizei interpersonale privește experiența personală a analistului. Aceasta a ajuns să fie privită ca fiind mult mai activată de situația analitică și avându-și rădăcinile în aceasta; contratransferul (adică felul în care analistul trăiește la nivel personal experiența interacțiunii cu pacientul) este acum privit ca fiind o trăsătură crucială a procesului

În viziunea contemporană, analistul este privit ca având nevoi interpersonale, anxietate și operațiuni de siguranță care sunt în mod inevitabil trezite în cadrul interacțiunilor cu pacientul. Deoarece prezentului i se conferă o importanță mai mare decât trecutului, analistul este privit ca fiind mai puțin un observator semi-detașat al operațiunilor pacientului și mai mult un participant deplin la tiparele interpersonale pe care ei împreună le creează și le mențin.

Edgar Levenson (1972), cel mai influent dintre teoreticienii contemporani de orientare interpersonală, a utilizat sintagma transformări izomorfice pentru a descrie felul în care aceleași tipare interacționale fundamentale care constituie personalitatea pacientului sunt repetate în toate ariile vieții lui: în trecut, în relațiile curente din afara situației analitice, precum și în relația analitică însăși.

Aprilie 2021

Bibliografie:

Handbook of Interpersonal Psychoanalysis, Marylou Lionells, John Fiscallini, Donel Stern, Ed Routledge, New-York-London, 2009

Howell E., (2005), The dissociative mind. Ed.Routledge , Tylor & Francis Group, New York