Perspectiva neurobiologică asupra traumei și disocierii

Perspectiva neurobiologică asupra traumei și disocierii
Prezentator - Rita Teodoru
Motto
„După traume, lumea este experimentată cu un alt sistem nervos
(Van der Kolk, 2015, p. 53)
Dezvoltarea neuro-secvențială
Dintr-o perspectivă neurologică, dezvoltarea neurosecvențială de jos în sus și de la dreapta la stânga a creierului este importantă pentru înțelegerea răspunsului la traumă a unui copil (Hart, 2008; MacLean, 1988; Perry și Szalavitz, 2017; Siegel, 2015).
Neurologii au stabilit că creierul uman este organizat de jos în sus în trei regiuni cerebrale integrate, dar evolutiv distincte. Regiunile senzoriale/de supraviețuire inferioare ale creierului sunt activate mai devreme în viață decât structurile emoționale centrale. Ultimele care s-au dezvoltat sunt regiunile cognitive superioare, complexe (Hart, 2008; MacLean, 1988; Perry și colab., 1995; Siegel, 2015). După cum scrie Chapman (2014) „dezvoltarea structurilor superioare este dependentă de dezvoltarea și organizarea optimă a structurilor inferioare‖ (p. 81). De fapt, dezvoltarea sănătoasă a creierului este condiționată de dezvoltarea și integrarea cu succes a structurilor cerebrale inferioare, urmate de regiunile centrale și apoi superioare ale creierului (Perry și colab., 1995).
Structurile inferioare ale creierului
Regiunea inferioară a creierului este adesea considerată cel mai primitiv strat, deoarece aceste structuri, ale trunchiului cerebral, reglează funcțiile de bază și instinctuale ale supraviețuirii, cum ar fi funcțiile involuntare ale corpului, sistemele respiratorii și cardiovasculare, stările de excitare și prelucrare senzoriomotorie (Hart, 2008). Atunci când expunerea la traume face alte regiuni ale creierului incapacitate, structurile inferioare determină corpul să „înghețe‖ și să aștepte să treacă pericolul.
Structurile mijlocii /centrale ale creierului
S-a demonstrat că regiunea centrală a creierului modulează reglarea emoțională, atașamentul, formarea și integrarea memoriei și comportamentul orientat spre obiective (Perry și colab., 1995; Siegel, 2015). O componentă majoră a regiunii centrale este sistemul limbic, care este strâns asociat cu răspunsurile de supraviețuire autonomă . În cadrul sistemului limbic sunt două structuri cerebrale implicate intim în răspunsul la trauma al unui copil: amigdala și hipocampul. Amigdala e alcatuita din două structuri în formă de migdale, care scanează în permanență mediul în căutarea pericolului și codifică stimulii senzoriali care intră ca amintiri implicite. Când se percepe o amenințare, amigdala trimite un semnal de primejdie către alte părți ale creierului pentru a activa corpul pentru răspunsul de supraviețuire autonom „luptă sau fugă‖ (Hart, 2008). Hipocampusul codifică amintiri explicite, care oferă context spațial și temporal evenimentelor (Hart, 2008).
Structurile superioare ale creierului
Regiunea superioară a creierului este formată din cortexul cerebral și este ultimul strat care se diferențiază și continuă să se dezvolte în jurul varstei de 20 de ani. (Hambrick, Brawner și Perry, 2019). Cortexul cerebral este responsabil pentru funcțiile noastre complexe executive: atenție, memorie de lucru, planificare /organizare, monitorizarea sarcinilor, auto-monitorizare, reglare, inhibare, gândire flexibilă, control emoțional și inițiere. În situații stresante, cortexul cerebral funcționează pentru a da sens amenințării și a genera un plan cognitiv de acțiune (Perry și colab., 1995; Siegel, 2015).
Dezvoltarea neuro-secvențială a creierului de jos în sus are implicații pentru tratamentul traumei din copilărie. Potrivit lui Ogden și Minton (2000),
„activitățile copiilor foarte mici sunt adesea dominate de sisteme senzorimotorii și emoționale, cu alte cuvinte de procese joase. Senzațiile tactile și kinestezice ghidează comportamentul de atașament timpuriu, și de asemenea ajută la reglarea comportamentului și fiziologiei sugarului ‖(p. 153). Trauma experimentată în timpul copilăriei are impact asupra structurilor subcorticale încă în curs de dezvoltare (regiunile inferioare și centrale) ale creierului. În consecință, aceste zone afectate afectează la rândul lor traiectoria de dezvoltare ulterioară a structurilor superioare (regiunile centrale și superioare). Aceste perturbări ale neurodezvoltării pot compromite în mod semnificativ funcționarea comportamentală, socială, emoțională și cognitivă a unui copil.
Dezvoltarea cerebrală laterală de la dreapta la stânga
La fel cum regiunile superioare ale creierului se dezvoltă de jos în sus, studiile au arătat că și creierul se dezvoltă lateral de la dreapta la stânga. Creierul uman este un organ bilateral împărțit în două emisfere: emisfera dreaptă și cea stângă. Cercetările au demonstrat că cele două emisfere au specializări de procesare distincte (Schore, 2010).
În primii doi până la trei ani din viața unei persoane, emisfera dreaptă funcționează ca partea dominantă a creierului și este responsabilă pentru afectarea și reglarea stării corpului, precum și pentru stocarea amintirilor preverbale, bazate senzorial. ( Schore, 2010). Emisfera dreaptă, structurile limbice și axa HPA [axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală] predomină funcțional după naștere. Aceste structuri influentate de afect facilitează gestionarea informațiilor non-verbale. Capacitățile motorii și senzoriale maturizându-se, în special mirosul, gustul și atingerea, oferă acces primar la datele senzoriale din mediu . După vârsta de trei ani, corpul calos - rețeaua neuronală extinsă între emisfere - începe să se mielinizeze, un proces care mută dominanța către emisfera stângă - partea creierului responsabilă în mare parte de limbaj și narațiune autobiografică (Gantt & Tripp, 2016, Hass- Cohen & Findlay, 2015). S-a demonstrat că expunerea la traume poate copleși capacitățile cognitive ale creierului și poate închide centrele lingvistice ale emisferei stângi, de unde și sintagma frecvent utilizată „teroare fără cuvinte‖ (van der Kolk, 2015). Creierul codifică trauma ca amintiri implicite fragmentate, bazate pe senzatii , cărora le lipsește o narațiune coezivă.
Formarea, stocarea și recuperarea memoriei
După cum am menționat mai devreme, hipocampul și amigdala - situate în sistemul limbic al creierului mediu - sunt cele două structuri cerebrale responsabile de formarea, stocarea și recuperarea amintirilor. Hipocampul codifică amintiri explicite, autobiografice. Este important de reținut că aceste amintiri oferă context temporal și spațial, care permite indivizilor să construiască o narațiune autobiografică cronologică. Amigdala este însă responsabilă pentru formarea amintirilor implicite, senzorimotorii (de amenințare și pericol). În condiții normale, hipocampul și amigdala funcționează împreună pentru a oferi context bazat pe experiență amintirilor implicite, astfel încât amintirile nu depășesc sistemul (Hart, 2008). In schimb , în timpul expunerii la traumatisme, secretia hormoni lor de stress (adrenalină și, respectiv, cortizol) cresc activarea amigdalei și afectează foarte mult capacitatea hipocampului de a plasa amintirile traumatice într-un interval de timp cronologic. Acest lucru are ca rezultat amintiri senzorimotorii intense și fragmentate. Un efect devastator al traumei este că aceste amintiri fragmentate se pot manifesta ca simptome de intruziune, cum ar fi flashback-urile, terorile nocturne, disocierea și re-enctmennt-urile traumatice (APA, 2013).
Strategii de supraviețuire autonomă
Dezvoltarea neuro-secvențială de jos în sus și de la dreapta la stânga menționată anterior influențează strategiile de supraviețuire autonomă utilizate de copii în timpul evenimentelor și experiențelor stresante. Aceste strategii de supraviețuire autonomă sunt, în general, mai scurte și se disipează după ce stresorul nu mai este prezent. Când se confruntă cu factori de stres, regiunile superioare ale creierului - cortexul cerebral - încearcă mai întâi să dea sens semnalelor de alarmă care sunt trimise din sistemul limbic central al creierului (de exemplu, identificarea factorului de stres, evaluarea consecințelor sale asupra sinelui și a celorlalți și formularea un plan de acțiune / evadare). În acest sens , oamenii au evoluat pentru a aplica logica și rațiunea pentru a naviga printre factorii stresanți, procesând evenimentele de sus în jos, mai întâi prin regiunile superioare ale creierului până la regiunile centrale și apoi inferioare ale creierului.
Când capacitatea noastră de a raționa în anumite situații devine copleșită, strategiile noastre de supraviețuire autonomă domină răspunsul nostru (luptă, fugă sau îngheț). În aceste moment de copleșire, regiunea noastră centrală a creierului depseste cortexul cerebral. Această schimbare a dominanței regionale și emisferice ne închide capacitățile lingvistice, accentuând în același timp amintirile noastre senzoriale. În timpul unor astfel de evenimente, sistemul limbic inițiază un lanț complex și involuntar de reacții neuroendocrine - cunoscut sub numele de axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală - care fie ne energizează să luptăm / fugim, fie ne determină să înghețăm (Porges, 2009). În cazurile de expunere la traume, există potențialul ca aceste răspunsuri autonome să persiste cronic - perturbând dramatic neurodezvoltarea, reactivitatea fiziologică și funcționarea psihologică a unui copil (van der Kolk, 2015). După cum scrie Sapolsky (2004), „cu activare suficientă ... răspunsul la stres poate deveni mai dăunător decât stresorul în sine‖ (p. 13).
Căile neuronale excesiv de stimulate pot avea un impact invalidant, pe tot parcursul vieții, pentru copil. Expunerea prelungită la traume în timpul copilăriei tinde să condiționeze sistemul nervos să persiste într-o stare de frică, chiar dacă amenințarea nu este imediat prezentă și/sau nu mai există. În plus, stresul crescut și prelungit a fost incriminat în a provoca probleme cronice de sănătate, incluzând, dar nelimitându-se la boli de inimă, tulburări autoimune și probleme digestive
(Felitti și colab., 1998; Hambrick, Brawner și Perry, 2019; Siegel, 2015, van der Kolk, 2015).
Cu toate acestea, natura conectarii (cablării) creierului, dependentă de experiență, prezintă, de asemenea, o cale de urmat pentru modelele de tratament terapeutic. Vestea bună, susținută de cercetarea neurobiologiei, este că circuitele neuronale ale creierului nu sunt doar modelate de experiențe adverse. O legătură sigură de atașament cu un îngrijitor atent și grijuliu poate stabili legături cerebrale pentru neurodezvoltarea optimă a unui sugar. Mai mult, un copil cu atașament nesigur are potențialul de a forma ulterior un atașament sigur câștigat în contextul unei relații de îngrijire și susținere, cum ar fi promovată în cadrul unei relații terapeutice.
Aprilie 2021
Bibliografie:
- Dissociation and disocciative disorders, DSM-V and beyond,2011 Paull F. Dell, John O‘Neil, Routledge, New York
- DSM V- 2016, Calisto, Bucuresti
- Gabbard,G,Tratat de psihiatrie psihodinamica,Ed. Trei,Bucuresti,2014
- Handbook of Interpersonal Psychoanalysis,Marylou Lionells,John Fiscallini,Donel Stern,Ed Routledge,New-York- London,2009
- Howell (2005). The dissociative mind. Ed.Routledge ,Tylor & Francis Group, New York
- McWilliams, 1994 – Psychoanalytic diagnosis, The Guildford Press, New York
- Schore (1994) Affect Regulation and the Repair of the Self,Ed. W.W.Norton and Company, New York
- Schore A, (2003) Affect dysregulation and disorders of the self,Ed.W.W.Norton and Company, New York
- SCHORE A. (2016) Affect regulation and the origin of the self – The neurobiology of emotional development, Routledge, London