Perspectiva neuroștiințelor asupra disocierii

În ultimii 30 de ani au aparut o serie de studii referitoare la evoluția structurii psihice care încercau să adâncească înțelegerea principalelor procese psihice, precum și a mecanismelor biologice care alcătuiau substratul psihobiologic a ceea ce Freud numea inconștient. Aceste studii, treptat, au îmbrăcat haina care azi se numește neuro-psihanaliza. Reprezentantul ei de seamă este Allan Schore.

Există câteva arii de interes asupra cărora neuroștiințele s-au aplecat, inclusiv aspectele funcționării cerebrale ale disocierii. Baza acestor noi informatii, suficient de noi încât la prima vedere să nu le găsim un loc în felul de gândire uzual, este funcționarea diferită a celor doua emisfere cerebrale. Astfel, ideea de sine unitar și chiar mai mult, ideea unui singur ―creier‖ unitar, se dovedește a fi una înșelătoare. Și asta pentru că modul în care cele doua emisfere procesează informația este nu doar diferit ci și unic, și conduce către diferențierea unui sistem sine-creier stâng conștient și a unui sistem sine-creier drept inconștient. Diferențierile merg și mai în detaliu: avem suprafața verbală și conștientă, a sinelui analitic explicit, și un sine adânc non-verbal, inconștient, holistic și implicit emoțional-corporal. Aceste două sisteme lateralizate conțin forme de cogniție diferite și prin urmare, forme de ―cunoaștere‖ diferite, dar și sisteme de memorie și stări ale conștiinței diferite.

Însă, alături de cogniția implicită – procesarea informației exteroceptive a creierului drept inconștient din lumea exterioară și a informației interoceptive din lumea internă – conceptul de implicit include afect implicit, comunicare implicită și reglaj afectiv implicit.

În alte cuvinte, cercetările neuroștiintelor fac vizibile nu doar această altă modalitate de procesare a informațiilor ci o funcționare complet implicită a organismului uman ceea ce are implicații foarte profunde asupra tehnicii psihoterapeutice. Schore arată ca la nivele severe de psihopatologie, nu se mai pune problema de a face inconștientul, conștient: mai degrabă este vorba despre o restructurare a inconștientului însuși. Funcțiile implicite ale creierului drept emoțional sunt esențiale în explorarea de sine din cadrul terapiei, în special afectele inconștiente care pot fi integrate într-un mai complet si complex sine. La cel mai fundamental nivel, lucrul psihoterapeutic nu este definit de ceea ce terapeutul și pacientul în mod explicit și obiectiv spun și fac. Mai degrabă, spune Schore, mecanismul cheie este cum, implicit și subiectiv, este terapeutul cu pacientul său, în  mod  special  în  acele  momente  stresante  afectiv,  momente  de  ―a-fi-în-viață‖ (going-on-being), atunci când sinele implicit al pacientului se dezintegrează în timp real.

Astfel, Schore explică inconștientul relațional, care implică comunicarea între două minți inconștiente în interacțiune, în termenii proceselor implicite ale creierului drept.

Un alt aspect interesant este legat de dinamica transfer-contratransfer. Din perspectiva neuroștiințelor, transferul este activarea memoriei autobiografice din creierul drept, cu valențe negative, emoțiile foarte puternice fiind recuperate din lobul medial temporal drept. Iar chintesența contextului clinic pentru comunicarea transferențial-contratransferențială a unei stări emoționale haotice este momentul intens afectiv al enacmentului. Enacmentul presupune o serie de evenimente care apar în diada terapeutică   moment-cu-moment, de la creierul drept al terapeutului la creierul drept al pacientului, vizual și facial, auditiv și prozodic, tactil și proprioceptiv, în limbajul gesturilor și a corpului, în conformitate cu un pattern de atașament. Aceste tranzacții apar în milisecunde, în ceea ce Daniel Stern numea ―momentul prezent‖ care durează cel mult 4 secunde.

O parte esențială a muncii lui Schore este cea asupra influenței mediului timpuriu asupra dezvoltării creierului, și această parte atrage atenția clinicienilor și cercetătorilor în ceea ce privește efectele traumei relaționale timpurii asupra dezvoltării structurilor cerebrale ale copilului mic. Motivul pentru care trauma relațională este așa de importantă este faptul că ea modelează patternurile de atașament care vor deveni mai târziu miezul stabil sau instabil al sinelui.

În fața traumei există două răspunsuri psihofiziologice, însă care sunt legate între ele: hiperexcitația și disocierea. Hiperexcitația este prima reacție a copilului la stres. Disocierea este reacția mai târzie la traumă, prin care copilul se îndepărtează de stimulii lumii externe. Într-o primă fază, este activată emisfera dreaptă, care activează sistemul nervos simpatic, ce eliberează hormonii de stres și crește viteza pulsului, a respirației și a presiunii sanguine. Ceea ce urmează după această fază de creștere a stresului și hiperexcitației este disociere, prin care copilul se îndepărtează de stimuli. Disocierea în mijlocul terorii implică amorțeală (insensibilitate), evitare, conformare și afect restricționat (același pattern ca în cazul adulților cu tulburare de stres posttraumatică). Schore notează că în răspunsul disociativ, copilul are o ―privire smălțuită‖, acesta fiind un mecanism parasimpatic de conservare. Această oprire disociativă metabolică este un proces reglator primar, folosit de-a lungul întregii vieți, prin care individul se decuplează de factorii de stres pentru a-și conserva energia, a-și asigura supraviețuirea prin simularea morții și pentru a permite recuperarea resurselor interne epuizate prin imobilitate. Este un mecanism parasimpatic (vagal) de conservare a energiei care mediază profunda detașare disociativă.

În această stare de conservare-retragere, persoana este impenetrabilă în privința atașamentului și la reglarea interacțională. Aceasta o deprivează de input- ul care e vital pentru dezvoltarea emoțională și percepe intimitatea socială ca fiind periculoasă.

Astfel, simptomatologia disocierii reflectă o incapacitate (handicap) structurală a sistemului de reglare a creierului drept și o deficiență în reglarea afectivă care o acompaniază.

Așa cum subliniam mai sus, aceste cercetări au mutat atenția de la cogniție înspre emoționalul localizat în corp, și astfel a fost făcut pasul înspre disocierea somatoformă. Aceasta este un rezultat al traumatizării de la începutul vieții care se exprimă printr-o lipsă de integrare a experiențelor senzoriomotorii, a funcțiilor și reacțiilor individului, precum și a reprezentărilor de sine ale acestuia. În felul acesta, indivizii detașați disociativ nu sunt detașați doar de mediul înconjurător lor, dar și de propiul sine – corpul lor, propriile acțiuni și propriul simț al identității. Aceste observații descriu funcțiile afectate ale emisferei drepte, locul ―emoționalului sau al ―sinelui corporal.

Toate aceste informații au condus către o concluzie clară: abuzul în copilăria timpurie alterează maturizarea sistemului limbic, producând alterări neurobiologice care mai apoi se manifestă ca substrat biologic al unei varietății de consecințe psihiatrice, incluzând instabilitate afectivă, toleranță la frustrare ineficientă, deficite de memorie și tulburări disociative. Și, în măsura în care multe mame au fost ele însele traumatizate, imprimarea spațiotemporală a alterarilor haotice a stărilor ne-modulate facilitează descărcarea programelor psihopatologice în viața copilului. Altfel spus, în timpul episoadelor de transmisie intergenerațională a traumei de atașament, copilul îți potrivește mișcările ritmice structurale cu stările ne-modulate ale mamei. Acestea se vor vedea în patternurile regiunilor cortico- limbice ale creierului drept, dominante în supraviețuire. Aceste structuri ale emisferei drepte trec printr-o perioadă critică de creștere în dezvoltarea timpurie și sunt susceptibile la stresorii interpersonali.

Este în consonanță cu cercetările contemporane în psihopatologia dezvoltării, neuroștiința afectului și în neuropsihiatrie că disocierea patologică este regasită în toate tulburările timpurii. Psihopatologia adultului este rezultatul unei necesități prelungite a copilului pentru controlul stărilor fiziologice și afective în timp ce îi lipsește experiența relaționării umane și a încrederii în potențialul pentru reparație.

Toate aceste idei au fost preluate și încorporate în psihanaliza relatională și au influențat schimbările tehnice. Astfel, un autor relațional precum Bromberg poate spune că o poziționare exclusiv interpretativă fără de materialul pacientului ar putea să împiedice apariția enactmentului – mijloc de neevitat al schimbării terapeutice – și să rigidizeze disocierea. Când terapeutul renunță să încerce să-și ―înțeleagă  pacientul  (ieșind  din  funcționarea  caracteristică  emisferei  stângi)  și încearcă să își cunoască pacientul (emisfera dreaptă) în cadrul unui context intersubiectiv dinamic, poate avea loc un moment de re-cunoaștere (și nu de înțelegere).

Aprilie 2021

Bibliografie:

1. Dissociation and disocciative disorders, DSM-V and beyond,2011 Paull F. Dell, John O‘Neil, Routledge, New York
2. DSM V- 2016, Calisto, Bucuresti
3. Gabbard,G,Tratat de psihiatrie psihodinamica,Ed. Trei,Bucuresti,2014
4. Handbook of Interpersonal Psychoanalysis,Marylou Lionells,John Fiscallini,Donel Stern,Ed Routledge,New-York- London,2009
5. Howell (2005). The dissociative mind. Ed.Routledge ,Tylor & Francis Group, New York
6. McWilliams, 1994 – Psychoanalytic diagnosis, The Guildford Press, New York
7. Schore (1994) Affect Regulation and the Repair of the Self,Ed. W.W.Norton and Company, New York
8. Schore A, (2003) Affect dysregulation and disorders of the self,Ed.W.W.Norton and Company, New York
9. SCHORE A. (2016) Affect regulation and the origin of the self – The neurobiology of emotional development, Routledge, London