Pierre Janet (1859 – 1947)

Fenomenul disocierii a fost observat din cele mai vechi timpuri, însă descrierea lui conceptuală a apărut abia spre începutul secolului XX, odată cu studiile asupra isteriei ale lui Pierre Janet şi Sigmund Freud de la Spitalul de Psihiatrie din Salpêtriere.

În prezent, conceptul de disociere şi-a deplasat semnificaţia din aria isteriei şi şi-a demonstrat validitatea atât în sfera normalităţii, când în mod pasiv sau voit individul se detaşează de experienţele dureroase ale vieţii, cât şi în aria patologiei, când, în urma unei traume, are loc o întrerupere a integrării funcţiilor mentale prin separarea conştiinţei, memoriei, percepţiei de sine şi a realităţii.

Scopul prezentării este de a ilustra, pe scurt, felul în care Janet a conceptualizat disocierea, precum şi de a evidenţia câteva dintre noţiunile pe care le-a dezvoltat şi care sunt curent utilizate în psihopatologia şi psihanaliza contemporane.

Scurt istoric

Janet este principalul teoretician la care ne gândim când vine vorba de disociere. Printre contemporanii lui a fost perceput ca un clinician cu renume şi un savant eminent. Lui i se atribuie nenumărate descoperiri, multe istorii de caz celebre, precum și un număr extrem de mare de publicaţii ce au tratat variate subiecte psihologice. Opera sa publicată este estimată la cel puțin 17.000 de pagini tipărite (Van der Hart și Friedman, 1989; Van der Kolk și Van der Hart, 1989).

În ciuda acestor fapte, munca lui a fost mult timp ignorată şi, mai mult sau mai puţin, discreditată. Majoritatea cercetărilor din domeniul psihanalizei şi psihopatologiei dinainte de 1970, nu l-au menţionat aproape deloc pe Janet. Scrierile sale au fost rar traduse în engleză, iar cele traduse, nu au fost retipărite.

Cu toate acestea, în prezent, Janet devine din ce în ce mai cunoscut şi mai corect creditat. Acest lucru se datorează în mare parte lui Ellenberger (1970) şi muncii sale de a-i reintroduce scrierile în atenţia mediului psihanalitic şi psihopatologic şi de a-i atribui termenii de: tulburări legate de stresul post- traumatic şi tulburări disociative.

Multe dintre conceptele sale precedă și anticipează punctele de vedere actuale ale proceselor disociative. Janet a fost primul care a explicat legătura dintre traume și disocieri și care a folosit aceste concepte pentru a explica numeroasele simptome incluse sub denumirea de isterie (Van der Kolk și Van der Hart, 1989; Nijenhuis și Van der Hart, 1999a). El a introdus termenul de subconștient, precum și multe alte concepte, utilizate curent în psihanaliză. De exemplu, conceptul său de „idei fixe‖ stă la baza „complexelor‖ lui Jung (Janet, 1925; Ellenberger, 1970). Conceptul lui Bleuler despre schizofrenie se datorează conceptului de psihastenie al lui Janet (Ellenberger, 1970, p. 406). Teoria disocierii lui Janet a influențat teoria neodisocierii a lui Hilgard (1977).

Disociere versus sinteză şi integrare

Încă din studiile sale timpurii asupra pacienţilor din Le Havre (1889), Janet a descris isteria ca pe o „boală de sinteză personală”. El a explorat sistematic două dintre caracteristicile fundamentale pe care le-au manifestat acești pacienți: o îngustare a câmpului lor personal de conștiință – adică o reducere a numărului de fenomene psihologice care pot fi simultan unite sau integrate într-una și aceeaşi conștiință personală ‖(Janet, 1907) și o disociere a personalităţii – adică o clivare a acesteia în diferite subsisteme, fiecare cu propriul simţ al sinelui şi perspectivă la persoana I (cf. Nijenhuis si Van der Hart, 2011). A considerat că, atunci când personalitatea cuiva este clivată în subsisteme diferite, atunci toate aceste subsisteme sunt disociate unele de altele.

Janet a distins două tipuri de acțiuni în care se angajează mintea umană: acțiuni care păstrează și reproduc trecutul (ca în timpul reactivării traumatice a amintirilor) și acțiuni îndreptate spre integrare, sinteză și creație. Cele mai multe acțiuni mentale și comportamentale constau în combinații ale acestor două funcții, care sunt interdependente și se reglează reciproc.

Activitatea de integrare „reunește fenomene date, mai mult sau mai puțin numeroase, într-un fenomen nou, diferit de elementele sale (Janet, 1889, p. 483). El a susținut că această activitate ajută la organizarea prezentului, timp în care efectuează şi noi combinații care sunt necesare pentru a menține echilibrul cu mediul în schimbare la orice moment dat.

Prin sinteză el se referea la capacitatea individului de a integra multiple senzații, percepții și amintiri din propria experiență și personalitate.

Janet (1907) credea că o „disociere a conștiinței‖ caracterizează toate tulburările isterice. Ideea cea mai delicată din această definiție este de a indica la ce profunzime ajunge această disociere. În realitate, am putea spune că, demențele, în sine, sunt disocieri ale gândirii și ale funcțiilor motorii. Însă, în isterie, funcțiile nu se dizolvă în întregime, ci continuă să subziste emancipate odată cu sistematizarea lor. Ceea ce se dizolva este personalitatea, sistemul de grupare a diferitelor funcții în jurul aceleiași personalități. Astfel, boala lipsei de sinteză merge în centrul identității. Când există prea multe idei incompatibile sau chiar opuse, mintea nu le mai poate conține. Prin urmare, nu poate lupta pentru autocontrol și voință personală (pag. 332). Disocierea apare atunci când persoana nu este în măsură să sintetizeze şi să integreze evenimentul, ducând la izolarea diferitelor activități de reglare, care poate varia de la vizualizarea unei imagini, la o stare de identitate complexă. O parte din acest proces duce la o scădere a nivelului mental şi a capacităţii integrative.

Stigmate mentale şi intruziuni

Janet a înțeles simptomele isteriei în termeni de pierderi funcționale și în termeni de simptome acute; pe primele le-a numit stigmate mentale, iar pe cele din urmă, accidente psihice.

Stigmatele mentale (simptome negative) sunt absenţe sau pierderi de percepţie sau funcţionale notabile: anestezii, amnezii, restricții în mișcări și modificări de caracter. Acestea sunt numai aparente, deoarece funcţia absentă, în general, este găsită a fi disponibilă într-o altă parte, disociativă, a personalității;

Accidentele mentale (simptome pozitive) sunt simptome acute, tranzitorii, dureroase şi adesea intruzive: flashback-uri, gânduri sau experienţe corporale bruşte, idei fixe, somnambulism – care sunt nucleul crizelor isterice – intruziuni disociative, în limbajul modern. Intruziunile sunt fenomene tranzitorii, în care „o parte disociată a personalităţii intră temporar în domeniile psihobiologice ale altei părti disociate a aceleiaşi personalităţi‖ (Van der Hart și colab., 2004).

Caracteristici:

• ambele seturi de fenomene aparțin „sistemelor disociate care nu sunt percepute sau procesate de conștiința personală‖,
• nu au fost sintetizate între ele sau integrate în interior de cadrele mentale existente,
• pot varia în complexitate de la amintiri, emoții sau experiențe corporale simple, către stări de identitate disociativă (Nijenhuis,1999, 14).

Automatisme şi idei fixe

Spre deosebire de majoritatea teoreticienilor anteriori și a altor teoreticieni contemporani lui, care au susținut că automatismele ar fi acţiuni efectuate mecanic fără conștiință și fără voinţă (Ellenberger, 1970; Van der Hart și Friedman, 1989), Janet  a  afirmat  că  ―automatismele  psihologice  nu  sunt  fără  minte‖.  El  a  fost  cel care a elaborat construcția acțiunilor subconștiente, pentru a le diferenția de procesele inconștiente legate de unele funcții fiziologice și care nu sunt supuse conștiinței (Laurence, 1984). El a observat că, în mod normal, oamenii integrează informații complexe, incluzând: experiențe, puncte de vedere, obiceiuri și abilități în scheme cognitive curente. Aceste adaptări automate, sau automatisme, sunt practic acțiuni inconștiente, care includ atât reflexe simple, cât și abilități complexe (Van der Kolk și Van der Hart, 1989).

Automatismul psihologic poate fi, atât total, cât si parţial (Janet, 1889). Primul implică ideea unei conștiințe complet dominate de o reproducere a experienței din trecut (stările de somnambulism). Cel de-al doilea apare atunci când automatismul ocupă doar o parte a conştiinţei (ticuri, anestezie).

Cu toate acestea, o excitare emoțională puternică impiedică integrarea amintirilor traumatice și înfricoșătoare în schemele cognitive existente. Drept urmare, amintirile acestor experiențe pot deveni separate de conștiinţa obișnuită și controlul voluntar al persoanei, ele fiind stocate automat și devenind astfel subconștiente. (Van der Hart și Friedman, 1989; Van der Kolk și Van der Hart, 1989, p. 1532).

Ideile fixe sunt gânduri volatile sau imagini, de fapt, o construcţie sau o sinteză a acestora, care a devenit subconștientă, putând organiza simptome puternice. Sunt intim conectate cu automatismele, care sunt acțiuni.

Cauza ideilor fixe este, de asemenea, un eveniment traumatic pe care mintea nu l-a putut asimila. Evenimentul copleșitor nu se pierde în minte, ci rămâne activ subconștient. Acest sistem parţial de gânduri se emancipează, devine independent, se dezvoltă pe cont propriu şi ajunge să influențeze comportamentul, conștiința, dispozițiile, afectele și percepțiile, provocând reacții automate la stres (Van der Kolk și Van der Hart, 1989).

Traumă şi memorie

Relația dintre noțiunea de traumă și tulburările de memorie îşi are originile în anii de sfârşit ai secolului XIX. Până atunci, termenul „traumă‖ a fost foarte puțin folosit în lumea medicală. El implica o acțiune mecanică ce afecta organismul, producând o leziune, care acționa ca și cum ar fi fost cauza imediată a simptomelor. În cazul în care centrii nervoși relaționați cu funcțiile memoriei erau deteriorați, putea apărea o anomalie în memoria subiectului. Totuși, nimeni nu considera trauma a fi în mod esențial o problemă legată de memorie.

Aproape de anii 1880 s-a produs, pe diferite căi, o psihologizare a traumei (Hacking 1995, Leys 2000), sugerând că o idee sau o emoție ar putea genera simptome în absența unei leziuni fizice, dar abia în ultima decadă a secolului XIX fost stabilită legătura – care astăzi pare evidentă și permanentă – dintre traumă și memorie.

Procesul de „memorializare‖ a acestei noțiuni vechi s-a realizat în mod special în lucrările lui Janet, care a început să studieze subiectul folosind, ca punct de plecare, interacțiunea dintre memorie și amnezie.

Pentru el, un eveniment traumatic nu era reprezentat de o lovitură mecanică și nici de o emoție sau o idee, ci de amintirea unei experiențe care, deși uitată de către subiect, era activă în acesta, dincolo de conștiință și voință.

Janet a văzut memoria ca pe un act creativ în care o persoană clasifică evenimente și le asimilează în scheme cognitive. În circumstanțe ideale, sistemul de memorie funcționează armonios, astfel încât emoțiile, gândurile și acțiunile sunt evaluate și integrate într-o conștiință unitară care se află sub control voluntar (Van der Kolk și Van der Hart, 1989). Cu toate acestea, teroarea copleşitoare provocată de traume, destramă această asimilare, rezultând astfel disocierea, care exclude acest aspect de „selecţie‖ al memoriei. Ca urmare, persoanele traumatizate sunt adesea amnestice în legătură cu evenimentul traumatic și sunt incapabile să asocieze amintirea acestuia cu restul vieții lor (Janet, 1894).

Janet a făcut distincția între memoria narativă și memoria traumatică. El a considerat termenul de memorie traumatică greșit, deoarece amintirile traumatice nu sunt deloc amintiri. Mai degrabă, sunt reconstituiri inconștiente - „Numai pentru comoditate vorbim despre ea ca fiind „memorie traumatică.‖ Subiectul este adesea incapabil să facă o expunere a evenimentului care sa poata fi numita amintire‖ (Janet, 1894, p. 661). El a recunoscut că oamenii traumatizați sunt incapabili să-și spună poveștile în cuvinte, așa cum înțelegem în mod convențional amintirea, dar sunt deseori obligați să le reconstituie, rămânând adesea inconștienți de ceea ce spune comportamentul lor.

Pentru a-şi ilustra punctul de vedere, Janet a pus în contrast o persoană cu o amintire traumatică, cu o santinelă aflată în afara unei tabere care urmărea inamicul. Când santinela vede inamicul, ea trebuie să acționeze adaptativ, fie prin ascundere, fie prin luptă. După ce a supraviețuit, trebuie să-i spună comandantului său în cuvinte ce a văzut. Aceste cuvinte trebuie să spună o poveste care este independentă de detaliile pe care el le-a experimentat în particular - adică independent de percepţiile actuale și de alte experiențe pe care le-a avut la acea vreme. Narațiunea lingvistică a santinelei trebuie să organizeze „expunerea evenimentului pentru alții și pentru sine și să pună aceasta expunere la locul său, printre multele capitole din istoria sa personală‖ (p. 667). Narațiunea trebuie, de asemenea, să ia în considerare multe variabile, precum diferitele contexte ale sale, viața comandantului și a lui. Această santinelă compune o narațiune, în opoziție cu persoana traumatizată care nu-și poate pune povestea cuvinte, neputând decât să o reconstituie (corporal, în alt limbaj decât cel verbal).

Vulnerabilitatea constituțională

Acţiunea cumulativă şi interactivă a traumelor psihice, bolilor sau leziunilor fizice, la fel ca predispozițiile ereditare și constituționale ar putea aduce depresie mentală și epuizare fizică ce ar constitui slăbiciuni către isterie. Janet a recunoscut rolul vulnerabilităţii constituționale în bolile de sinteză personală, dar a privit boala fizică, epuizarea și, mai ales, teroarea copleşitoare inerente experienţelor traumatice, ca fiind principalele cauze ale acestui eșec integrativ (Van der Kolk și Van der Hart, 1989). El a subliniat, așa cum fac astăzi traumatologii, că mintea normală are un moment de rupere în care nu este capabilă să facă față și nu integrează experiența traumatică și astfel devine clivată.

Concluzii

Munca lui Janet legată de studiul isteriei, traumei și disocierii s-a întins pe mai mult de jumătate de secol, iar el și-a extins continuu conceptele în ceea ce privește impactul disocierii asupra bolilor mintale din acea perioadă de timp. Cu toate acestea, premisa cheie a teoriei sale despre traume și disociere este că, atunci când oamenii sunt îngroziți sau copleșiți de emoții extreme, ei sunt incapabili să le asimileze in experiența mentală deja existentă și, prin urmare, nu pot lega respectiva experiență cu restul istoriei personale. Teroarea copleșitoare întrerupe coerența experienței; rezultatul fiind acela că, funcțiile de sinteză ale psihicului eșuează. Aceasta încă este premisa cheie a teoriei actuale despre traumă.

Noiembrie 2020

Bibliografie:

1. Ellenberger, (1970). The discovery of the unconscious. New York: Basic Books.
2. Howell, , (2005). The dissociative mind. New York: Routledge.
3. Howell, , Itzkowitz, S., (2016). The Dissociative Mind in Psychoanalysis. New York: Routledge.
4. Onno van der Hart, (1989). The Dissociation Theory of Pierre Janet. Journal of Traumatic Stress, Vol 2, No. 4