Sigmund Freud
Prezentator - Violeta Mancaș
Volumul ―Studii despre isterie – publicat în 1895 - este considerat actul de naștere al psihanalizei, o operă ce a constituit rezultatul a peste 10 ani de lucru clinic. Freud, împreună cu mentorul și prietenul său Breuer, prezintă primele succese obținute de ei în tratamentul simptomelor isterice și lansează primele lor ipoteze privind etiologia isteriei. Deoarece isteria era o afecțiune răspândită la sfârșitul sec. XIX, existau numeroase discuții cu privire la originea ei: era ea de natură organică sau psihică?
La acea vreme, isteriei i s-a atribuit facultatea de a simula afecțiunile nervoase, fapt pe care Freud l-a infirmat pe baza studiilor comparative între paraliziile motrice organice și cele isterice. ―Leziunea paraliziilor isterice trebuie sa fie cu totul independentă de anatomia sistemului nervos. […] Isteria se comportă ca și când anatomia nu ar exista sau ca și când ea nu ar avea nici o cunoștință despre aceasta. […] Paralizia isterică are o limitare exactă și o intensitate excesivă și se asociază cu tulburări ale sensibilității mult mai des decât paraliziile organice‖. Pe baza acestor studii, Freud exclude din etiologia isteriei natura organică.
Domnișoara Anna O., pacienta pe care Breuer a tratat-o între 1880 și 1882, era o tânără cu o cultură și aptitudini ieșite din comun, care se îmbolnavise în timp ce avea grijă de tatăl ei, pe care îl iubea foarte mult. Atunci cand Breuer a început să se ocupe de cazul ei, tânăra prezenta un tablou clinic în care se amestecau paraliziile cu contracturile, inhibițiile cu stările de confuzie mentală. O observație accidentală i-a permis lui Breuer să constate că o putea elibera de stările de confuzie și de inhibiții atunci când o punea să-și exprime verbal fantasmele afective care o dominau în acele momente. Din aceste observații, a rezultat o metodă de lucru pentru Breuer. Îi inducea pacientei sale o hipnoză profundă și o lăsa de fiecare dată să povestească tot ce avea pe suflet. ―Metoda catartică‖, inventată de Breuer, a fost utilizată ca o formă de terapie între anii 1880 și 1895.
În cadrul celei de-a doua Comunicări preliminare din 1894, Breuer susține faptul că: ―Baza și condiția isteriei‖ este prezența de ciudate stări de conștiință traumatice cu o capacitate asociativă restrânsă pentru care el propune numele de
―stări hipnoide‖. În acest caz, clivajul conștiinței este unul secundar, dobândit, deoarece reprezentările apărute în stările hipnoide sunt izolate de restul conținutului conștiinței.
Începând din 1881 Freud, încurajat de succesul lui Breuer în tratarea pacienților care sufereau de simptome atribuite isteriei, s-a lansat în studiul metodei sugestiei și al hipnozei.
În anul 1893, Freud elaborează Teoria seducției, care a fost prima sa teorie privind etiologia isteriei, în care corela simptomele isteriei cu abuzul sexual asupra copiilor. Între anii 1895 și 1897 atribuie acestei teorii o funcție majoră nu doar privind importanța etiologică a scenelor sexuale în raport cu alte traumatisme, ci și în ceea ce privește originea mecanismului refulării. În 1897 Freud a abandonat teoria seducției bazându-se pe descoperirea faptului că scenele de seducție sunt uneori produsul reconstrucțiilor fantasmatice, descoperite în același timp cu evidențierea progresivă a sexualității infantile.
În studiile ulterioare asupra isteriei, Freud a observat că memoria pacientului nu păstrează nici o urmă a incidentelor originare și că, cel mai adesea, este vorba despre incidente penibile pe care ―pacientul le respinge, le refulează în afara gândurilor conștiente‖, proces realizat prin ―disocierea conștientului‖. Pe măsură ce a avasat în studiile clinice, Freud a subliniat că: ―Diferitele simptome isterice dispăreau imediat și definitiv dacă se reușea trezirea deplină a amintirilor despre procesul declanșator, trezindu-se astfel și afectul însoțitor și, dacă apoi, bolnavul descria cât mai amănunțit procesul și traducea prin cuvinte afectul. Sub hipnoză pacientul dispune de întreaga lui memorie, adică dispune de întregul volum al conștiinței lui, care în stare de trezie se micșorează‖.
Fiind interesat de mecanismul psihic al isteriei, Freud a luat în considerare o importantă caracteristică comună a isteriei, fobiilor și reprezentărilor obsesionale. Astfel, el a considerat că complexul de simptome al isteriei justifică supozitia unui clivaj al conștiinței cu formarea de grupuri psihice separate, dar consideră că elementul caracteristic al isteriei nu constă în acest clivaj al conștiinței, ci în capacitatea de conversie, o aptitudine psihologică de a deplasa în corp sume mari de excitație. El a lansat ipoteza că isteria era o patologie dobândită și că „scindarea conștiinței‖ nu era o „caracteristică primară a schimbării mentale a isteriei‖. În cazul „isteriei de apărare‖ (numită inițial isterie hipnoidă), disocierea era o consecință a încercării nereușite a pacientului de a uita, atunci când „în viața sa ideatică se producea o situație de incompatibilitate‖. Așa cum Freud subliniază:
„La nevroza traumatică nu banala leziune corporală este cauza activă a bolii, ci afectul spaimei, trauma psihică. „Amintirea traumei acționează în felul unui corp străin care încă multă vreme după pătrunderea lui trebuie considerat ca agent actualmente activ‖.
Argumentul lui Freud privind faptul că din trauma psihica se dezvoltă stările anormale ale conștiinței este următorul: ―Acel clivaj al conștiinței (double conscience-conștiința dublă) exista în mod rudimentar la orice isterie și înclinatia spre această disociere și deci spre apariția de stări de conștiință anormale, pe care vrem să le cuprindem în categoria stărilor hipnoide, este fenomenul fundamental al acestei nevroze” .
Astfel, scindarea conștiinței ar fi efectul nedorit al încercării de a uita o reprezentare care intră în conflict cu Eu-l, ca de exemplu, diverse incidente penibile. După ce operează apărarea, reprezentarea este reprimată, separată de Eu, iar locul ei este luat de un fenomen patologic, care acționează ca simbol mnezic a ceea ce a fost uitat. Simptomul urmează astfel să fie o modalitate patologică de amintire a ceea ce conștiința încearca să uite.
Freud precizează că important, înainte de toate, este „dacă la evenimentul tulburător s-a reacționat sau nu energic‖. „In caz de reprimare a reacției, afectul rămâne legat cu amintirea‖, însă dacă reacția este suficient de intensă, o mare parte a afectului legat de eveniment dispare‖. Descărcarea emoțională prin care un subiect se eliberează de afectul legat de amintirea unui eveniment traumatic, a fost numită de către Freud abreacție. „Amintirea lipsită de încărcătura afectivă este aproape întotdeauna total ineficientă‖.
Conform concepției lui Freud, simptomul se năștea din „cauza acumularii afectului‖, adică dintr-o dinamica stopată (blocată) și dintr-un factor de ordin economic, „considerând chiar acest simptom ca rezultat al depășirii unei mase energetice folosite, de obicei, în alt fel, adică prin conversie. Termenul conversie este pentru Freud corelat unei concepții economice; libidoul detașat de reprezentarea refulată este transformat în energie de inervație. Specifică pentru simptomele de conversie este însă semnificația lor simbolică. Ele exprimă prin intermediul corpului reprezentări refulate.
Freud a renunțat la metoda sugestiei și hipnozei în favoarea celei pe care a numit-o ―metoda asociației libere‖. El a precizat că tocmai dificultățile și limitele întâmpinate în aplicarea metodei catartice l-au determinat să caute mijloace mai eficiente pentru a scoate la lumină amintirile patogene. Prin metoda asociației libere, el putea să ajungă nu doar la amintirile patogene reprimate până în acel moment, ci și să repereze rezistențele care se opuneau ca pacientul sa aibă acces la aceste amintiri, cu scopul de a le depăși. În acest mod, Freud a descoperit rolul jucat de rezistențe și de apărări, mecanisme psihice care se opuneau ca reprezentările patogene să ajungă la ―Eu‖. Și-a dat seama că scopul lor era de a respinge în afara conștientului amintirile și ideile inconciliabile, sub acțiunea unei forțe pe care a numit-o cenzură: ―Era deci o forță psihică, o aversiune a Eu-lui, care provocase inițial respingerea ideii patogene în afara asociațiilor și care se opunea întoarcerii acesteia în amintire‖. Freud considera că disocierea psihică se află într-o legatură stransă cu conflictele lăuntrice, în care mișcarea pulsională subiacentă simptomului cade pradă refulării.
Această nouă abordare tehnică, ―metoda asociației libere‖ a scos la lumină importanța rolului jucat de rezistente, transfer, simbolistica limbajului, precum și elaborarea psihică, noțiuni pe care Freud le schițeaza în Studii despre isterie.
În concepția lui Lacan: ―Freud făcea pași înainte pe un drum al cercetării care nu poartă amprenta aceluiași stil care apare în celelalte cercetări științifice. Domeniul lui de investigare este adevărul subiectului. Investigarea adevărului nu poate fi redusă în întregime la investigarea obiectivă, și chiar obiectivantă, prezentă în metoda științifică obișnuită. Este vorba despre elaborarea adevărului subiectului, ca și cum ar fi vorba despre o dimensiune proprie care trebuie desprinsă în toata originalitatea ei față de noțiunea însăși de realitate‖.
În cartea Mintea disociativă în psihanaliză, punctul de vedere al lui Elisabeth Howell privind diferența dintre perspectiva freudiană și cea janetiană în privința disocierii, este următorul: ―În opinia mea, ceea ce face ca gândirea lui Freud să fie specială, spre deosebire de a lui Janet, nu derivă din accentul pus de acesta pe motivație, conflict și apărare activă, pentru că Janet avea de asemenea o teorie a motivației și conflictului; nu derivă nici din accentul pe care Freud îl pune pe normalitate, căci Janet credea că fiecare persoană are un punct în care cedează. Pentru mine esența diferenței este că Freud – pe lângă evitarea multiplicității – a pus accent pe dorințe și emoții‖.
Noiembrie 2020
Bibliografie:
- Sigmund Freud – Studii despre isterie
- Elisabeth Howell, Sheldon Itzkowitz – The dissociative mind in psychoanalysis, understanding and working with trauma
- Jean-michael Quinodoz – Citindu-l pe Freud
- Adolfo Fernandez-Zoila – Freud și psihanalizele
- Sigmund Freud – Viața mea și psihanaliza – autobiografie
- Sigmund Freud – Despre psihanaliză
- Jacques Lacan – Scrieri tehnice ale lui Freud
- Vocabularul psihanalizei