Teoria freudiană a anxietății

„Problema anxietății este un punct nodal la care se referă cele mai diferite și cele mai importante întrebări, o enigmă a cărei rezolvarea ar trebui să arunce multă lumină asupra întregii noastre vieți psihice”

(Freud, 1916-1917)

Chiar dacă a încercat să înțeleagă și să explice datele obținute din practica lui clinică, Freud a rămas preocupat de întrebările epistemologice ale relației funcționale dintre minte și creier. Lucrările sale despre metapsihologie au fost încercarea sa de a crea o teorie globală care să explice elementele de bază ale funcționării minții și creierului, inclusiv astfel de proprietăți fundamentale ca percepția, conștiința și memoria. Chiar dacă în acele timpuri cunoștințele despre funcționarea creierului erau insuficiente, iar proiectul lui nu a putut fi urmat cu succes, Freud întotdeauna a sperat că cercetările neuropsihologice să aducă informații lămuritoare (așa cum se întâmplă în prezent).

Dată fiind starea de fapt, el a abandonat acest efort și în 1923, odată cu publicarea lucrării Eul și Se-ul, și-a mutat atenția exclusiv asupra funcțiilor și structurii minții.

Când vorbim despre anxietate în opera lui Freud avem în minte două etape majore: una se referă la teoria biologică a anxietății dinainte de publicarea articolului Inhibiție, simptom, angoasă, în anul 1926; cealaltă se referă la redefinirea anxietății începând cu acest articol, la care se adaugă completările din Prelegeri introductive în psihanaliză, din 1932-1933. În prezentarea aceasta ne vom orienta mai degrabă după aceste Prelegeri unde informația este foarte bine organizată.

Așa după cum ne spune Quinodoz, pentru Freud angoasa este un afect trăit de Eu în fața unei primejdii care, în ultimă analiză, are întotdeauna semnificația temerii de separare și de pierdere a obiectului. Aceasta însă este definiția de maturitate, dacă ne putem exprima așa, pe care Freud a formulat-o ulterior. După cum vom vedea, în primii ani, pentru Freud „angoasa este pentru libido, ceea ce este oțetul pentru vin.”

Sunt câteva elemente cheie ale înțelegerii anxietății în teoria Freudiană:

1. Distincția dintre angoasa în fața unui pericol real și angoasa nevrotică.
2. Modificări ce își au originea în trecerea la modelul structural.

Distincția între angoasa în fața unui pericol real și angoasa nevrotică

Într-o primă fază, fiind încă impresionat de efectul cathartic asupra simptomelor isterice, Freud a considerat afectul și pulsiunea că fiind sinonime. Din această perspectivă o acumulare de afect sau impuls/pulsiune era responsabilă pentru simptom, iar descărcarea cotei de afect era terapeutică.

Analiza diferențierii dintre angoasa în fața unui pericol real și cea nevrotică, l-a condus pe Freud spre o bogăție de observații și elaborări pe care o voi reda pe scurt în cele ce urmează.

Angoasa în fața unui pericol real - avem aici pregătirea de angoasă (o stare de atenție senzorială sporită și de tensiune motorie) din care se poate dezvolta reacția de angoasă. Freud spunea că:

• fie dezvoltarea de angoasă, adică repetiția unei vechi trăiri traumatice, se oprește la nivelul semnalului inițial iar organismul se adaptează noii situații de pericol (prin luptă sau fugă);
• fie vechea trăirea traumatică își păstrează supremația, iar angoasa devine paralizantă și neadecvată prezentului.

Angoasa nevrotică - este identificabilă în 3 situații:

• anxietate generală liber flotantă (angoasa de expectativă, gata să se lege de orice posibilitate nou apărută).
• fobii (elementul esențial este slăbiciunea infantilă a Eului).
• angoasa de isterie și nevrozele grave (elementul esențial este refularea).

În perioada 1917, teoria anxietății la Freud arăta în felul următor: cea mai obișnuită cauză a nevrozei de angoasă este excitația frustrată; angoasa nevrotică ia ființă prin transformarea directă a libidoului. Elementul esențial aici este refularea - reprezentarea neplăcută este refulată, iar cuantumul ei de afect (fie că este vorba de iubire sau ură) este transformat direct în angoasă.

Un alt aspect valoros observat de Freud este relația dintre angoasă și formarea de simptom - se pare că dezvoltarea de angoasă este aspectul mai timpuriu, formarea de simptom aspectul ulterior, de parcă simptomele ar fi create pentru a evita izbucnirea stării de angoasă.

Într-una din notările lui scurte, însă atât de consistente, Ferenczi spune: „asocierile pacientului au adus o confirmare puternică a corectitudinii ideilor lui Freud în acord cu care anxietatea poate fi explicată prin faptul că libidoul devenit liber rămâne nesatisfăcut.

El oferă următorul exemplu: „soției mele îi era teamă dacă trebuia să aducă ceva dintr-o cameră întunecată, metoda ei de a se proteja în această situație era să își ia copilul cu ea în camera respectivă; dacă își lipea copilul de corpul ei, nu simțea nici un fel de anxietate.”

„Eficacitatea acestui remediu demonstrează că anxietatea în acest caz era generată de relativa frustrare a satisfacției libidinale”, spune Ferenczi. „Aceasta corespunde unui caz similar descris de Freud al unui copil căruia nu-i era frică de întuneric dacă putea auzi glasul mamei lui. Ai auzit vocea făcea pentru el că întunericul să fie mai puțin „ întunecat” (darkness for him become “lighter”).”

Sumarizare: Freud a văzut cauza anxietății ca datorându-se unui proces direct, de transformare toxică a excitației, a libidoului eliberat în urma refulării. Anxietatea este automată, un substitut pentru descărcarea libidinală și un proces organic, fără participare psihică.

Freud însă, chiar și după 1920, nu a vrut să renunțe cu totul la vechea viziune asupra anxietății ca produs al transformării libidoului; o considera valabilă pentru ceea ce numea nevroză actuală, adică nevroza datorată exclusiv curentului sexual și implicând creșterea tensiunii fără o descărcare adecvată dar remediabilă printr-o schimbare a modului curent de viață. Freud a susținut că acest tip de nevroză din care văzuse multe exemple în viața sa profesională anterioară, de fapt, a existat. Puțini dintre discipolii lui l-au urmat în această privință; cei mai mulți dintre ei au susținut că și cazurile diagnosticate inițial că fiind de nevroza actuală, se dezvăluiau drept psihonevroze autentice dacă diagnosticul era privit cu ochiul mai experimentat al noilor descoperiri.

Modificări ce își au originea în trecerea la modelul structural

Odată cu trecerea de la punctul de vedere topografic către cel structural (în 1923), cu modificarea semnificativă a teoriei pulsiunii, cu separarea semnificativă a Eului de Se, a venit și noua prezentare a genezei anxietății și a rostului psihic al acesteia. Prima formă a acestei noi reprezentări a fost prezentată în 1926 în articolul Inhibiție, simptom, angoasă, pentru a fi mai apoi prezentată în Prelegerea a-32-a în 1932.

După cum a descris Rapaport (1953), o sarcină de afect a cărei descărcare este împiedicată din descărcare sau reprimată, nu există doar ca potențialitate ci este „ structuralizată”. În această nouă teorie, cantități mai mici de afect - care sunt acum anxietate - sunt descărcate pentru a preveni o descărcare masivă. Cantitățile mici care acționează ca semnal, pot astfel mobiliza apărarea de către Eu. În plus, în această nouă conceptualizare, Freud a afirmat oarecum categoric că Eul devine sediul anxietății și nu mai există o „ anxietate a Se-ului”. Eul nu numai că produce anxietate și simte anxietate, dar în această schemă aceasta demarează și procesele defensive.

Revizuirea teoriei anxietății nu s-a ocupat deloc de anxietatea în fața unui pericol real, dar numai de anxietatea nevrotică, adică de anxietatea în situații în care oamenii nu pot detecta niciun pericol sau un pericol suficient de mare pentru a justifica intensitatea îngrijorării. Persoana căreia îi este frică de câini, femeia adultă căreia îi este frică să meargă prin parc sau pe bulevard, în orele de trafic intens, sau tinerii sănătoși care trăiesc într-o continuă teroare, acestea sunt cazurile la care se referea îmbogățirea teoriei anxietății; vorbim despre anxietatea nevrotică din cauza intensității, a reacției refractare la explicații obișnuite ale existenței și probabilității ei, precum și din pricina omniprezenței acesteia.

În cazul femeii agorafobice, de exemplu, care poate avea fantasme de viol, s-ar fi presupus, conform teoriei mai vechi, că dorințele ei sexuale frustrate fuseseră transformate în anxietate, în timp ce noul punct de vedere susține că îi este frică de propriile dorințe sexuale și că această frică, mereu prezentă, devine intensă în situații de oportunitate și, deci, de ispită. Pe scurt, anxietatea nevrotică, adică anxietatea fără un pericol evident, a ajuns acum să fie văzută ca practic similară fricii realiste, adică, ca reacție la pericol, deși un pericol interior.

În acest model, după cum spuneam, anxietatea este o funcție a Eului - doar Eul poate produce și resimți angoasa. Din această înțelegere a rezultat corespondența dintre cele 3 feluri de angoasă (în fața unui pericol real, nevrotică și morală) și relația Eului cu cele 3 instanțe (Realitatea, Se-ul și Supraeul).

Nu este prea mult să spunem că această revizuire a schimbat foarte mult și tratamentul psihanalitic; dintre toate completările ulterioare la teoria originală concepută la începutul secolului, completările care includ narcisismul, compulsia la repetiție, pulsiunea de moarte/agresivitatea și sentimentele inconștiente de vinovăție - sunt poate cele mai importante. Căci în timp ce până acum intenția analistului a fost orientată exclusiv către vicisitudinile libidoului, analistul a fost alertat acum să caute pericolele specifice.

Astfel, Freud ajunge să răstoarne raportul inițial: „nu refularea creează angoasa, ci angoasa este mai înainte prezentă, angoasa face refularea! Dar ce fel de angoasă poate fi? Numai angoasa față de un pericol extern amenințător, adică o angoasă în fața unui pericol real”.

Aici este inserată cauza principală despre care Freud a crezut că este generatoare de anxietate - pedeapsa castrării. Este adevărat că băiețelul se sperie de propriile dorințe dar acestea nu pot avea impact decât în măsura în care a fost amenințat, într-un fel sau altul, cu castrare. În cuvintele lui Freud: „Să recunoaștem, nu eram pregătiți ca pericolul pulsional intern să se dovedească a fi o condiție și pregătirea unei situații de pericol reale, externe”. Mai departe, angoasa de castrare este unul din principalele motoare ale refulării și astfel ale formării nevrozelor.

Mi s-a părut foarte interesant că această explicație se aplică băiatului, iar pentru fată, Freud aduce implicarea realității externe și mai clar – anume, angoasa de pierdere a iubirii – „ evident o dezvoltare a angoasei sugarului, atunci când simte lipsa mamei” - este motorul corespondent al refulării. Pierderea iubirii este legată de Freud de trauma nașterii, primordiala pierdere a mamei către care va tinde inconștient pentru restul vieții sale.

Ceea ce capătă o importanță majoră este funcția de semnal al anxietății, semnal pentru indicarea unei situații de pericol. Existența unui sistem de avertizare este evident vitală pentru orice organism care este expus la alte situații decât cele tipice, adică are un destin individual, iar o specie care nu e echipată cu un astfel de sistem probabil nu ar supraviețui. Prin urmare, însăși supraviețuirea speciei ar putea sugera că aceste semnale de pericol sunt operative.

Sunt autori care susțin că senzația de frică din angoasa-semnal pare să fie bazată pe un obstacol în calea activității motorii. În acest sens, viziunea lui Federn despre anxietate ca fugă inhibată este posibil să fi captat un important aspect al problemei.

În articolul Inhibiție, simptom, angoasă, Freud ne spune că din punctul de vedere al dezvoltării copilului există câteva situații de pericol, mai precis, condiții ale anxietății, specifice:

1. pericolul neajutorării psihice - stadiul imaturității timpurii a Eului,
2. pericolul pierderii obiectului (a iubirii) - stadiul dependenței primilor ani din viața copilului,
3. pericolul castrării - faza falică,
4. teama de supraeu - perioada de latență.

Care este de fapt aspectul periculos în toate aceste situații de pericol?

„Esențialul la naștere, ca în fiecare situație de pericol, este că ea provoacă în trăirea psihică o stare de excitație foarte tensionată, care este resimțită drept neplăcere și care nu poate fi stăpânită prin descărcare. Dacă numim o asemenea stare, la care eșuează eforturile principiului plăcerii, un moment traumatic, atunci am ajuns prin seria angoasa nevrotică-angoasă în fața unui pericol real-situație de pericol, la constatarea simplă: aspectul temut, obiectul angoasei, este de fiecare dată apariția unui moment traumatic, care nu poate fi rezolvat conform normei principiului plăcerii.”

Astfel procesualitatea este următoarea: în fața unei potențiale situații de pericol, Eul aplică o investire de probă și trezește automatismul plăcere-neplăcere prin angoasa-semnal. De aici sunt posibile mai multe reacții:

1. Accesul de angoasă este pe deplin dezvoltat și Eul se retrage din fața excitației supărătoare
2. Eul aduce în locul investirii de probă o contrainvestire - astfel poate rezulta formarea de simptom și astfel energia refulatului nu se mai transformă în angoasă.
3. Situația este integrată printr-o formațiune reacțională și poate consolida anumite predispoziții.

Și Ferenczi considera că anxietatea este consecința directă a traumei. Ea constă în sentimentul incapacității de a se adapta la situația neplăcută prin (1) retragerea din fața stimulului (fugă) și (2) prin eliminarea stimulului (anihilarea cu ajutorul forței externe – luptă).

Salvarea nu există, spune el; speranța de a fi salvat este imposibilă. Neplăcerea crescută își caută supapa (de descărcare). Ferenczi aduce aici o perspectivă aparte - autodistrugerea ca eliberare de o anumită cantitate de anxietate este preferată toleranței tăcute. El a afirmat că anxietatea este teama de a înnebuni, dar transformată.

În paranoic, tendința de a se proteja pe sine (de a ține departe pericolele) cântărește mai greu decât neputința anxietății. În cele mai multe cazuri delirul de persecuție, delirul de grandoare, omnipotența de a distruge totul, sunt inconștiente. Analiza trebuie sa penetreze toate aceste straturi.

Pacienta Dm: trebuie să constate că intenționează să omoare pe căi ocolite și nu poate trăi decât cu această fantezie. În analiză vede că analistul o înțelege - că ea nu este rea, ci că ea trebuit să ucidă - și știe că ea a fost și este inexprimabil de bună și și-ar dori, totuși, să fie așa și pe viitor. În aceste condiții își recunoaște slăbiciunea și răutatea (și mărturisește că a vrut să-mi fure ideile, etc).

Sumarizare: reacția anxioasă nu mai este automată, o transformare directă a libidoului. Acum are semnificație psihică, este o funcție a Eului, unde și are loc, și este produsă și folosită variabil ca semnal pentru apropierea unui pericol, esențial o stare traumatică.

Acestea sunt modalitățile în care Freud a privit anxietatea, modalități care au fost preluate de urmașii lui, modalități în care noi gândim astăzi, mai degrabă automat. Cred că legătura între satisfacția libidinală-sexuală și anxietate a intrat în vocabularul nostru cotidian, nu mai acordăm atenție acestor aspecte pe care de multe ori le luăm ca de la sine înțeles.

Pentru a pregăti acest material l-am recitit pe Freud așa cum m-a îndemnat Rita, și așa cum am găsit în videoclipul pe care vi l-am trimis, în spiritul relațional al lui Lew Aron. Nu căutând să aflu adevărul, să văd dacă are dreptate - cum aș fi putut ști eu asta! - sau să-l compar cu mai noile concepții. Îmi vine să zic că l-am citit cu pasiunea cu care a scris...teoria lui Freud este frumoasă și caracteristică...altfel spus, este schimbătoare și uneori, dacă nu depui un efort consistent de orientare internă, confuzantă. Sunt atât de multe pasaje în care modul în care Freud reflectă devine evident, pasaje în care îndoiala lui este evidentă și apoi, urmează pasaje line, clare, structurante. Și toate sunt puse sub semnul libertății interioare de a reflecta despre funcționarea noastră psihică. Anxietatea, cum spunea el în motto-ul ales de mine, este un punct nodal în acest proces!

Bibliografie:

• Ed. Arbiser S, Schenider J. (2013) – On Freud’s “Inhibitions, symptoms and anxiety”, London
• Ferenczi, S (1955) – Final contributions to the problems and method of psychoanalysis, London
• Freud, S (2017) – Introducere in psihanaliza, Bucuresti
• Perelberg, R (2018) – The riddle of anxiety: between the familiar and the unfamiliar
• Quinodoz J-M. (2004) – Reading Freud, London and New York
• Waelder, R (2017) – Inhibitions, symptoms and anxiety: forty years later, The psychoanalytic quarterly