Umbră și substanță: O perspectivă relațională asupra procesului clinic

Note de lectură

De la bun început Bromberg își expune poziția printr-o serie de afirmații pe care, ulterior, pe parcursul articolului, le va susține facând legături și cu perspectiva altor autori:

• Personalitatea umană – reprezintă un echilibru dinamic/dialectic între disociere și conflict;
• Psihanaliza trebuie să-și largească aria conceptuală legată de structura psihică/fenomene inconștiente;
• Acțiunea terapeutică   trebuie   să   depașească   modelul   dat   de teoria

Din punctul său de vedere, dintr-o perspectivă relaționistă, analistul nu numai ajută pacientul

• să treacă de la seturi neadaptate de reprezentări ale Sinelui la reprezentări mai adaptate,
• ci este implicat și în echilibrarea unor multiple reprezentări ale Sinelui, permitând construirea de legături care să depașească / corecteze

Bromberg, în materialul său, face referire și descrie opera unui scriitor irlandez, Paul-Vicent Carroll (1937 – 1941), Umbră și Substanță (Shadow and Substance), prezentată ulterior ca piesă de teatru la Teatrul Abbey din Dublin.

În piesă este vorba despre o tânără, Brigid, o fată draguță și placută, slujnică a unui episcop. Brigid are discuții constante, primește sfaturi și are viziuni ale sfintei omonime, Sfânta Brigid.

Episcopul este un bărbat dominant, sigur pe credința sa și care, personal, simte o izolare interna, precum și o lipsa a unor emoții profund umane, în contextul în care urmează fără abatere perceptele credinței. Față de Brigit pare să simtă însă o simpatie/tandrețe neobisnuită pentru el.

Pentru el, ceea ce traiește Brigit, sunt semnele unei boli, fiind convins că o experiență religioasă adevarată nu poate exista într-o forma atât de personală – în concluzie ea trebuie salvată.

În ciuda insistențelor sale, Brigit ramâne prinsă în percepțiile sale iar el prins în propriul său adevăr. Brigit, în disperarea ei de a fi crezută, se aproprie emoțional din ce în ce mai mult de el iar, în cele din urmă, el devine capabil să perceapă umanitatea ei, prin ochii ei. Sfârșitul tragic nu poate însă fi evitat, ea murind.

Pentru Bromberg această poveste are relevanță prin prisma nivelului de semnificație care șterge orice diferență de sex, clasă socială sau definiție de rol. Ea are relevanță ca o reprezentare clară a luptei dureroase de a fi, pur și simplu, om.

El descrie această luptă ca fiind o recunoastere lipsită de critică a coluziunii inevitabile a Sinelui cu empatia, ca o întâlnire, atât glorioasă cât și meschină,

• între puterea de autoconservare a adevarului subiectiv personal și puterea auto-formativă a relaționării,
• între realitatea personală și realitatea dezvoltată interpersonal precum și, deseori,
• între creșterea personală și

Un alt motiv pentru care Bromberg a ales această piesă a fost dorința lui de a gasi o formulă reprezentativă prin care să ilustreze perspectiva sa asupra inconstientului ca pe o realitate care este, în același timp, și ―înăuntru‖ și ―afară‖ și care este, simultan, și un:

• fenomen prin care un analist poate simti subiectiv, ca pe o umbră, prezența vârfurilor unor zone nesimbolizate și neîmpartășite,
• alternând cu momente în care poate observa obiectiv asociațiile de idei, visele, actele ratate și comportamentele transferențiale, și
• cel mai important, seziza experiențele trăite ca o prezență vie în realitatea intersubiectivă construită cu pacientul prin coexistență în procesul

Bromberg își exprimă speranța ca psihanalistul să reușeasca acolo unde a eșuat episcopul – procesul psihanalizei și utilizarea interpretărilor să nu devină un act de îndoctrinare (reușit sau nu) iar o realitate construită consensual să înceapă să se dezvolte înaintea terminării analizei.

Pe ce s-ar baza însă această speranță de a nu eșua? De ce am crede faptul că relația dintre personalitățile umane are capacitatea de a produce schimbarea și analistul are rolul unic de a face acest lucru chiar și când toate celelalte eforturi au eșuat?

De ce ar accepta cineva să renunțe la stabilitate sensului de identitate personală și să accepte un proces de dezorganizare internă? Sau, mai simplu spus, de ce ar accepta schimbarea? De ce ar alege instabilitatea făra a putea percepe un rezultat, deci s-ar confrunta cu un necunoscut anxiogen, în defavoarea unei stabilităti chiar și în nefericire, adica a unui cunoscut?

Răspunsul este legat de capacitatea personalitații umane de a gestiona, simultan, atât stabilitatea cât și schimbarea, aceasta petrecându-se atunci când există condițiile corespunzătoare.

Bromberg afirmă că baza pe care ne sprijinim pentru a face psihanaliza clinică posibila derivă din

• felul în care conceptualizăm abordarea din punct de vedere structural și psihodinamic precum și
• prin ceea ce vedem, ca implicații

Aceste conceptualizări formatează teoria și practica psihanalitică.

Autorul constată că, în contextul actual, datorită unei colaborari mai extinse, apare o flexibilizare a limitelor dintre ceea ce psihanaliștii consideră realitate psihică și ceea ce conceptualizează ca și realitate observabilă.

Altfel spus, ―în interiorul minții‖ și ―între oameni‖, devin doua expresii ce nu mai delimitează doua domenii distincte ale experienței (cel intrapsihic și interpersonal). Ceea ce se intelege prin ―fantasmă‖ și ―realitate‖ și prin ―conștient‖ și ―inconstient‖ a devenit ceva mult mai complex și, prin aceasta, mai interesant.

După opinia autorului sensul dezvoltărilor, în psihanaliză, este către un model în cadrul căruia

• percepția de conștient/inconștient este dublată de ideea mintii ca un proces non-linear, dialectic, de construcție semnificantă
• organizată de echilibrul dintre stabilitatea și creșterea reprezentării de sine – experiența continuă de a fi ―tu însuți‖ altul în prezent față de trecut
• un proces adaptat nevoii de a da noi semnificații în contextul adaptării relaționale (―succes interpersonal de adaptare‖, Sullivan, 1940).

În același context, Bromberg sugerează o schimbare în percepția analistului, legată de conceptualizarea realității în ceea ce priveste trecutul și prezentul.

Focalizarea clinică nu ar mai fi atât de mult pe descoperirea experiențelor trecutului ca surse ale problemelor actuale (deși acestea sunt stratificate în banca de memorie a Sinelui) cât asupra explorării felului în care stările de Sine, inclusiv identitatea de sine a pacientului, sunt legate între ele, de lumea externă, de trecut, de prezent și de viitor.

Se subliniaza faptul că o istorie personală este reprezentată de o integrare a trecutului, prezentului și a viitorului ca o suită de modele interactive.

Din această perspectivă, conținutul minții pacientului și ceea ce reprezintă memoria și timpul la un anumit moment sunt văzute, din punct de vedere psihanalitic, nu ca o imagine recuperată dintr-o arhivă de informații organizate istoric ci ca pe o capacitate a persoanei de a accesa și a procesa cognitiv experiențe perceptuale disociate (din trecut și din prezent) în raport cu vulnerabilitatea potențial traumatică resimțită la nivelul percepției de sine.

Gândind despre originea traumei apare întrebarea legată de ceea ce a fost atât de disturbant. Un raspuns poate fi că, problema de baza în nevroză, este șocul. Frica este consecința unui șoc emoțional, o reacție, ca un semnal de avertizare, asociat anticipării emoției legate de un posibil șoc.

Mai mult, șocul apare atunci când percepția subiectivă a individului este copleșitoare datorită unei suprastimulări pentru care mintea nu este pregatită să o prelucreze și, astfel, se genereaza un aflux de afect ce nu poate fi gestionat rațional.

Din această perspectivă se poate spune că, de fapt, ceea ce o persoană percepe din ceea ce este în fața ochilor săi (asa numită realitate obiectivă) este o construcție ce este parțial formată de mintea sa și nu invers. De aceea percepția unui pericol diferă de la o persoană la alta, fiecare bazându-se pe realitatea pe care ii dă voie mintea sa să o perceapă.

Succesul nostru, ca și clinicieni, cu orice pacient, depinde de capacitatea noastră de a lucra între granițele dintre fantasme inconștiente și percepții (inclusiv percepția relației analitice, în sine). Vorbim despre realitatea psihică și realitatea observabilă  –  experiențele  trecute,  experiența  de  ―acum  și  aici‖,  conștiente  sau inconștiente – toate sunt construcții subiective ce alcătuiesc o matrice relațională complexă care organizează experiența umană. Fiecare dintre acestea este, în același timp, atât ―umbra‖ cât și ―substanță‖.

Fiecare pacient care intră într-un proces de terapie psihanalitic are aceeași dorință  ―ilogică‖,  să  ramână  același  în  procesul  schimbării.  Clasic,  aceasta  este numită rezistență, termen care reprezintă toate eforturile defensive ale unui pacient, eforturi făcute în scopul de evitare a autocunoașterii.

În prezent rezistența este percepută din ce în ce mai mult în contextul mai larg al unei realități complexe, realitate ce este vazută ca o iluzie necesară, ce configurează și susține situația analitică, ca și un teren de joacă pentru auto- dezvoltare (―spatiu potențial‖, Winnicot).

În acest context, sarcina primară terapeutică a analistului este de a contribui la iluzia pacientului că, rămânând la fel, se poate schimba:

• nu va încerca, prin interpretări, să se forțeze înțelegerea unei distincții conceptuale între nivelurile de realitate existente în experiența proprie a pacientului;
• nu se va insista ca limitele dintre conștient/inconștient, realitate/fantasmă să fie definite altfel decât printr-un proces relațional de negociere consensuală;

Scopul este de a favoriza procesul de creștere de sine și nu este de a obține un rezultat concret revanșant, ci un proces treptat de tranzitie.

Partea de transfer/contratransfer, privit din aceeași perspectivă, reprezintă o punere în scena a iluziei pacientului, o exprimare a comunicării interne a pacientului cu propriile fenomene subiective sub forma unui enactment în realitatea analistului.

Potrivit percepției lui Bromberg, rolul analistului este:

• de a crea un cadru terapeutic care să permită apariția punerii în act;
• de a participa și a trai iluzia, nu a o pune, explicit, în cuvinte;
• de a nu corecta iluzia ci de a o cunoaște, împreuna cu pacientul, astfel încât acesta să poată să o folosească cât mai creativ;
• de a nu determina renunțarea la iluzie ca și când ar fi o distorsionare a realitații ci de a desfasura o reconstrucție într-un mod mai placut pentru pacient și din care să derive o realitate mai adecvată, exprimată verbal;
• de a evita impunerea de sensuri astfel încât pacientul să aibă libertatea de a se exprima în noi feluri de a fi fără a resimți pierderea continuității a ceea ce

Legat de enactment, Bromberg subliniază că această manifestare este mai probabil să apară la pacienții care fluctuează între domenii disociate ale realității, fiecare domeniu având adevărul sau imperativul său. De asemenea, din perspectiva sa,  ―acting-out‖  este  o  manifestare  rezultantă  a  unei  personalități  care  nu  este suficient de coezivă pentru a conține simultan mai multe aspecte (de ex., în cazul nevoii de contact pe perioada vacanței terapeutului, pacientul nu poate conține simultan nevoia de a contacta, faptul că ca i s-a permis să apeleze dacă este absolut necesar, abilitatea de a empatiza cu nevoia terapeutului de a avea niște limite).

În cazul disocierii, Bromberg o vede pe aceasta ca pe un exemplu de ―încercare puternică  dar  perversă  de  auto-vindecare‖  (Levi,  1971)  și  ca  o  ―scăpare  care  nu conduce la nicio scăpare‖ (Putnam, 1992).

Disocierea este o apărare față de o traumă, apărare care, contrar altor apărări față de conflicte interne, nu neagă, pur și simplu, accesul către emoțiile, gândurile și amintirile cu potențial amenințător, ci oblitereaza, cel puțin temporar, existența acelui Sine căruia i se poate asocia trauma și, de aceea, poate fi numită și ―cvasi- moarte‖.

Abordarea disocierii

Clasic – identificarea unei situații ce a generat nevoia inițială de disociere;

Intersubiectiv – un joc pacient – analist, joc care să conducă, într-un mod creativ, la conferirea unui sens care să permită ca amenințarea disociată a traumei să fie procesata cognitiv.

Reconstrucția legăturilor, re-intrarea în viață, implică durere, suferință asemănătoare cu aceea traită în timpul unui doliu, pierderi.

Revenirea la viață implică recunoașterea și confruntarea cu moartea, nu moartea unor obiecte primare ca și persoane reale ci moartea acelor aspecte ale Sinelui cu care acele obiecte au fost legate. Este un abandon al adevărului absolut al  unei  realități  disociate  în favoarea  unui  conflict  intern,  asociat durerilor corespunzătoare.

Acestea sunt preferabile prețului psihologic enorm plătit evitarii prin disociere.

Procesul presupune:

• reconstrucție clinică a detaliilor percepute, reaminterea emoțiilor, arii ale emoțiilor;
• identificarea datelor interpersonale excluse din narațiunea evenimentului;
• relația analist/pacient ce este inclusa în poveste și percepută de amândoi ca o entitatea vie ce se renegociază constant.

În acest fel, procesul psihanalizei modifică conturul vechii narațiuni (povestea pacientului) prin evocarea continuă a acesteia într-un proces de negociere iar enactment-ul este mediul care favorizeaza schimbarea narativului. Apare construcția unor narațiuni validate reciproc ce contin evenimente și experiența de un sine-altul anterior excluse din narațiunile anterioare.

Această perspectivă are implicații în ceea ce privește conceptele de neutralitate, interpretare, anonimitate, auto-dezvăluire, etc. ce sunt asociate unei poziții analitice acceptabile.

Pentru un pacient, pentru ca acesta să se poata uita la sine cu perceptivitate și creativitate, este necesar să existe oportunitatea de a percepe analistul cu un sentiment  echivalent  de  libertate  și  siguranță.  În  cazul  ―opacității‖  analistului, pacientul, în special cel cu tulburări de personalitate, va percepe doar o presiune de a-și modifica realitatea sau va intra într-un proces analitic prelungit, va învăța să fie un pacient cât mai ―bun‖, în concordanță cu narațiunile de sine pre-existente.

Clinic, aspectul critic pentru orice persoană este dat de adevărul subiectiv deținut de reprezentările primare de sine și un altul precum și de gradul de fixare dat de o traumă psihică. Dacă nu a fost construit un context relațional, care să includă atât realitatea proprie cât și a celuilalt, se rămâne la realitatea subiectivă inițială, la propriul ―adevăr‖.

Pacienții nu pot să-și împărtășească fantasmele inconștiente analistului. Din acest punct de vedere, narațiunea pacientului este, întotdeauna, interfața dintre umbră și substanță. Fantasmele inconștiente ale umbrei și substanței sunt cele ce pot fi capturate și reconstruite într-un nou domeniu al realității, realitate care nu este a niciunuia și, în același timp, a amândurora.

Desigur, poate apărea percepția unui câmp intersubiectiv haotic unde are loc o coluziune între memoria narativă și percepția imediată în care există multiple realități și reprezentări de relații sine-altul disjuncte.

Despre disociere și conflict

Baza argumentației este ideea că structura psihică nu este la origine un tot unitar ce se fragmentează în urma unui proces patologic. Ea este o structură care generează și perpetuează o multitudine de configurații sine-altul, altfel spus ―stări comportamentale‖ care, prin maturație, dezvoltă o coerență și continuitate care sunt experimentate ca și sens coeziv de identitate personală.

Ceea ce se întamplă este, mai degrabă, un proces prin care extragem părți ale experienței noastre și nu întregul, având tendința de desfășura un proces de conciliere a părților rămase pentru a avea un întreg compatibil.

Bromberg considera că, în acest context, constiința este, la bază, o stare iluzorie rezultantă a acestor procese ce actionează pe o serie discontinuă de momente ale experienței noastre. La o majoritate această iluzie este percepută ca și realitate sigura/absolută. Pentru alții starea de constiință este absentă total sau parțial și, de multe ori, este o luptă de o viață pentru a contracara stările de sine disociate parțial sau total.

El mai sugerează și faptul că, ceea ce numim inconștient, ar putea include suspendarea sau deteriorarea unor legături dintre diferite stări de sine prevenind asfel exprimarea unor anumite domenii ale experienței de sine (acestea împreuna cu constelatiile corespunzatoare de amintiri, emotii, valori sau capacități cognitive) astfel prevenind un acces simultan. Măsura în care stările de sine ale unei persoane sunt simultan accesibile constiinței este criteriul definit clasic ca și

―analizabilitate‖. Cu cât stările sunt mai disociate cu atât scade analizabilitatea.

Și totuși, în mod paradoxal, scopul disocierii este de a menține o continuitate a coerenței personale și a integrității sensului de sine, evitând disoluția traumatică a stării de sine.

Atunci când iluzia unității este prea primejdioasă pentru a fi menținută, compulsivitatea și ceea ce numim gândire obsesivă poate deseori folosi ca un liant între procesele disociative prin ―umplerea‘ spațiilor și negând însăși existenta lor.

Astfel apare o reîntoarcere la simplitatea lucrurilor concrete ca un răspuns la împiedicarea repetiției traumelor precoce.

Atunci când conținuturi ale minții (afecte, dorințe, credințe, etc.) nu sunt accesibile capacității reflective ale eului observator, apare tendința de experimentare doar a realității subiective, imediate, ca fiind un adevăr și orice altă perspectivă care implică alte alternative este negată și prin aceasta, de negândit.

Modalitatea de exprimare a aspectelor disociate în cadrul relației psihanalitice este prin enactment. Prezența acestor aspecte poate fi relevată numai în cadrul unui transfer-contratransfer mediat intersubiectiv și niciodată numai în mintea pacientului. Într-un mediu psihanalitic corespunzător există posibilitatea ca domeniile disociate ale Sinelui să exprime aspecte ale unor experiențe nesimbolizate, ceea ce va permite elementelor motorii, afective, imagistice și verbale să intre în cualescență într-o amintire narativă relevantă, toate într-un context de negândit anterior.

Relația pacient/analist transformă percepția pacientului într-o iluzie diadică, legând adevarul intern de o versiune mai flexibila a realității externe.

Conform Ogden (1991) disocierea, ca și o funcție a eului, este caracterizată prin existența unei stări de amnezie selectivă și ca o apărare globală permanentă împotriva traumei sau a fricii de o trauma potențială, reprezintă o capacitate adaptativă hipnoidă a realității și servește protejării împotriva șocului: amenințarea reală sau percepută de a fi copleșit de aspecte ale realității ce nu pot fi procesate de schemele cognitive existente fără a violenta experiența de sine sau însăși starea de sănătate.

Deoarece stările traumatice nu pot fi reprezentate, ele nu pot fi modificate prin interpretare și, de aceea, inițial, în terapie, nu se cere elucidarea conflictului psihic ci o reconstrucție a legăturii dintre sine și celelalt.

Parcursul unui proces analitic de succes implică:

• o perioadă de tranziție, de la utilizarea de către pacient a disocierii și enactmentul în cadrul procesului de transfer/contratransfer urmată de
• o capacitate crescândă de a susține experiența conflictelor interne
• și o creștere a determinării de a prelua funcționarea propriei minți ca pe un obiect analitic

Procesul analitic pe perioada acestor tranziții conduce, de regulă, la o descreștere a externalizării, a identificării proiective utilizate de către pacient ca și o modalitate primară de a securiza limitele disocierilor și la o creștere a capacității de recunoaștere a procesului disociativ și a fricii asociate renunțării la el.

Tranziția psihanalitică de la disociere la experiența subiectivă a conflictului intern nu este de tip linear, cu un început și un sfârsit. Uneori impactul inițial este foarte puternic si implică reorganizări masive ale personalității dar, indiferent de durata parcursului, elementele de bază se regăsesc în orice analiză și sunt parte a procesului terapeutic.

Bromberg consideră că nu există ceea ce s-ar numi un Sine integrat, starea de sănătate nefiind o integrare ci abilitatea de a rezista/tolera spațiul dintre realități fără a pierde niciuna dintre ele. Altfel spus, starea de sănătate psihică este capacitatea de a se simți ca având un Sine ce integrează mai multe Sine-uri.

În final, revenind la povestea inițială, a relației dintre Brigit și episcop, și la un punct de vedere neexprimat direct de Bromberg ar fi util să ne întrebăm: cum oare ne percepem fiecare dintre noi în relația cu pacienții noștri?

Bibliografie:

Bromberg, P.M. (1993) - Shadow and Substance: A Relational Perspective on Clinical Process. Psychoanal. Psychol., 10(2):147-168.

Aprilie 2021