ABREACTIE
Franceza - abreaction
Engleza - abreaction
Descarcare emotionala prin care un subject se eIibereaza de afectul legat de amintirea unui eveniment traumatic, permitindu-i astfel sa nu devina sau sa ramana patogen. Abreacţia, ce poate fi provocata în cursul psihoterapiei, mai ales sub hipnoza, producand astfel un efect de catharsis, poate avea loc şi în mod spontan, separată printr-un interval mai scurt sau mai lung de traumatismul initial.
Notiunea de abreactie nu poate fi înteleasă decît prin referire la teoria lui Freud privind geneza simptomului isteric, aşa cum a prezentat-o în "Mecanismul psihic al fenomenelor isterice" (1983). Persistenţa afectului legat de o amintire depinde de mai mulţi factori: cel mai important dintre acestia tine de modul în care subiectul a reactionat la un eveniment dat. Aceasta reacţie poate fi constituită din reflexe voluntare sau involuntare şi poate merge de la plans pana la razbunare. Dacă o asemenea reactie este suficient de intensă, o mare parte a afectului legat de eveniment dispare. Dacă reactia este reprimată, afectul ramane legat de amintire.
Abreacţia este aşadar calea normală ce permite subiectului să reacţioneze la un eveniment, evitand astfel ca acesta să păstreze un cuantum de afect prea important. Este însă necesar ca aceasta reactie să fie „adecvată" pentru ca ea să poată avea un efect cathartic.
Abreactia poate fi spontană, adică poate urma evenimentului la un interval suficient de scurt pentru ca amintirea acestuia să fie împiedicată să se încarce cu un cuantum de afect prea mare ca să devină patogen. Abreactia poate fi şi secundară, provocată de psihoterapia cathartica, ce permite bolnavului să rememoreze şi să obiectiveze prin cuvant evenimentul traumatic, eliberandu-I astfel de cuantumul de afect care-l facea patogen. Freud remarcă, într-adevăr încă din 1895: "Omul gaseste în limbaj un înlocuitor al actului, înlocuitor multumita caruia afectul poate fi abreactionat aproape în acelaşi mod".
Absenta abreactiei are ca efect păstrarea în stare inconştientă şi izolată de cursul normal al gîndirii a unor grupuri de reprezentări ce se află la originea simptomelor nevrotice: "reprezentările devenite patogene îşi păstrează caracterul activ deoarece nu sînt supuse uzurii normale prin abreactie şi deoarece reproducerea lor în stările asocia- este imposibilă".
Accentul pus exclusiv pe abreactie în eficacitatea psihoterapeutică este caracteristic mai ales perioadei numite a metodei cathartice. Noţiunea rămîne totuşi prezentă în teoria curei psihanalitice atît din motive de fapt (prezenta în orice cură, în grade diferite în functie de tipurile de bolnavi, a unor manifestări de descărcare emotională), cît şi din motive de fond, în măsura în care orice teorie a curei psihanalitice ia în considerare nu numai rememorarea, ci şi repetitia. Notiuni precum cele de transfer, de perlaborare, de traducere în act, implică, toate, o referire la teoria abreactiei în aceeaşi măsură în care conduc la conceptii asupra curei mai complexe decît cele tinand pur şi simplu de eliminarea afectului traumatizant.
CONVERSIE
Franceza - conversion
Engleza - conversion
Mecanism de formare a simptomelor activ în isterie şi în special în isteria de conversie.
EI constă în transpunerea unui conflict psihic în simptome somatice, motorii (de exemplu, paraliziile) sau senzitive (anestezii sau dureri localizate) şi în încercarea de a-l rezolva pe această cale.
Termenul conversie este pentru Freud corelativ unei conceptii economice: libidoul detaşat de reprezentarea refulată este transformat în energie de inervatie. Specifcă pentru simptomele de conversie e însă semnificajia lor simbolica: ele exprimă prin intermediul corpului reprezentări refulate.
Termenul conversie a fost introdus de Freud în psihopatologie pentru a explica „saltul psihicului în inervaţia somatică", pe care el însuşi îl considera dificil de conceput. Această idee, nouă pentru sfîrşitul sccolului al XIX-lea, a cunoscut, după cum se ştie, o răspîndire considerabila, în special o dată cu dezvoltarea cercetărilor psihosomatice. E cu atat mai necesar să delimităm în acest cîmp, devenit prea larg, ceea ce poate fi specific legat de conversie; de altfel, trebuie să mentionăm că o asemenea preocupare e deja prezentă la Freud, în special în distingerea simptomelor isterice de simptomele somatice ale nevrozelor actuale.
Termenul conversie e contemporan cu primele cercetări ale lui Freud asupra isteriei: îl întalnim mai întai în prezentarea cazului doamnei Emmy von N... din "Studii asupra isteriei" şi în "Psihonevrozele de aparare" (1894). Primul sau sens este economic: este vorba de o energie libidinală care se transformă, se converteste în inervatie somatică. Conversia este corelativă detaşării libidoului de reprezentare în procesul refulării; energia libidinală detaşată este atunci „... transpusă în plan corporal".
Această interpretare economică a conversiei este pentru Freud inseparabilă de o conceptie simbolică: prin simptomele corporale „vorbesc" reprezentările refulate, deformate de mecanismele condensării şi deplasării. Freud notează că raportul simbolic care leagă simptomul de semnificatie este de aşa natura, încat nu numai că unul şi acelaşi simptom exprimă mai multe semnificatii în acelaşi timp, dar şi succesiv: "De-a lungul anilor, un simptom îşi poate modifica una din semnificaţii sau semnificaţia principala. Producerea unui simptom de acest tip este atat de dificilă, transferul unei excitatii pur psihice în domeniul corporal - proces pe care l-am numit conversie — depinde de concursul atator condiţii favorabile, disponibilitatea somatică necesara conversiei e obtinuta cu atata dificultate, incat tendinta de descarcare a excitatiei provenind din inconştient este silită sa se multumească eventual cu modalitatea de descărcare deja practicabilă".
In ce priveste motivele care fac ca simptomele de conversie să se formeze mai frecvent decît alte simptome — fobice sau obsesionale, de pildă — Freud invocă mai întai o „capacitate de conversie". Această idee va fi reluată prin expresia „disponibilitate somatica" factor constitutional sau dobandit care predispune, în general, un anumit subiect la conversie sau, mai specific, un anumit organ sau un anumit aparat la utilizare în acest scop. Problema trimite la „alegerea nevrozei" şi la specificitatea structurilor nevrotice.
Stari hipnoide
Franceza - etat hypnoide
Engleza - hypnoid state.
Termen introdus de J. Breuer: stare de conştiinta analogă celei create prin hipnoză; aceasta stare presupune aparitia unor conţinuturi de conştiintă care nu intra decît putin sau deloc în legatură asociativă cu restul vietii mentale; are ca efect formarea de grupări separate de asociatii.
Breuer vede în starea hipnoidă, care introduce un clivaj (Spaltung) în sînul vietii psihice, fenomenul constitutiv al isteriei.
Termenul stare hipnoida rămîne legat de numele lui J. Breuer, dar acesta l-a citat el însuşi pe P.J. Moebius ca predecesor al său.
Relatia dintre hipnoză şi isterie, în special similitudinea dintre fenomenele produse prin hipnoză şi anumite simptome isterice, l-au condus pe Breuer să propună notiunea de stare hipnoidă: evenimentele survenite în timpul starii de hipnoză (ordinele hipnotizatorului, de exemplu) îşi păstrează autonomia; ele sînt capabile să reapară în mod izolat, fie la o a doua hipnoză, fie în stare de veghe, în acte în aparenta aberante, fara legătura cu comportamentul actual al subiectului. Hipnoza şi efectele sale ofera un model experimental a ceea ce, în comportamentul istericului, apare într-o alteritate radicală în raport cu motivatiile subiectului.
Stările hipnoide sînt la originea isteriei, fiind echivalentele naturale ale stărilor induse artificial prin hipnoză. „Starea hipnoidă trebuie să corespundă unui oarecare vid al conştiinţei, în care o reprezentare care emerge nu întîlneşte nici o rezistenţă din partea altor reprezentări — stare în care, ca să zicem asa, cîmpul este liber pentru primul venit" (α).
Stările hipnoide au, dupa Breuer, două condiţii: o stare de reverie diurna, (reverie diurna, stare crepusculara) şi interventia unui afect, autohipnoza spontana fiind declanşată dupa ce „...emotia pătrunde în reveria obişnuită". Anumite situatii—starea de iubire, îngrijiri date unui bolnav apropiat — ar favoriza conjuncţia unor asemenea factori: „Ca urmare a liniştii exterioare pe care o impune, rolul de infirmier cere concentrarea asupra unui singur obiect, o atentie concentrată asupra respiraţiei bolnavului, întrunindu-se astfel condiţiile multor procedee de hipnotism. Starea crepusculară astfel creată este invadată de sentimente de angoasă" . Pentru Breurer stările hipnoide pot, la limită, să fie produse de unul din aceşti doi factori: transformarea unei reverii în autohipnoza, fara intervenţia afectului, sau emoţie puternică (spaimă), care paralizeaza cursul asociatiilor.
Comunicarea preliminara (Vorlaufige Mitteilung, 1893), opera a lui Breuer şi Freud, pune problema în termeni puţin diferiti: nu este atît vorba de a determina rolul stării de reverie, respectiv al afectului în producerea stărilor hipnoide, cît de a stabili contributia stării hipnoide si aceea a afectului traumatizant la aparitia isteriei: dacă traumatismul poate provoca starea hipnoidă sau poate să se producă în cursul acesteia, atunci poate fi, el singur, patogen.
Valoarea patogenă a stării hipnoide tine de faptul că reprezentarile care survin în timpul ei sînt separate de „traficul asociativ" şi deci de orice „elaborare asociativă". Ele formează astfel un „grup psihic separat" încărcat de un afect care, dacă nu intră în conexiune cu ansamblul continuturilor conştiente, este susceptibil să se lege de alte grupări survenite în stări analogice. Astfel se constituie un clivaj în cadrul vieţii mentale, deosebit de manifest în cazurile de dedublare a personalităţii, în care apare limpede disocierea psihismului în conştient şi inconştient.
Breuer a vazut în starea hipnoidă condiţia fundamentală a isteriei. Freud a subliniat la început aspectele pozitive pe care o asemenea teorie le-ar putea avea — mai ales în raport cu teoria lui Janet — pentru a putea explica existenta la isteric a unui „.. ,clivaj al conştiintei, cu formarea de grupări psihice separate". Acolo unde, după el, Janet invocă „...o slăbiciune înnăscută a capacitătii de sinteză psihică şi o îngustare a «cîmpului conştient», Breuer are meritul de a arăta că clivajul conştiintei - trăsatura fundamentală a isteriei — admite şi el o explicatie genetica, pornind de la aceste momente privilegiate care sînt stările hipnoide.
Ulterior, Freud limitează importanta conceptiei lui Breuer prin introducerea notiunii de isterie de apărare.
In final, el va condamna restrospectiv în mod radical conceptia lui Breuer: "Ipoteza starilor hipnoide provine în întregime din initiativa lui Breuer. Cred că utilizarea unui asemenea termen este superflua si înşelătoare, pentru că rupe continuitatea problemei privind natura procesului psihologic responsabil de functionarea simptomelor isterice".
Clivaj
Franceza - clivage
Engleza - splitting
Termenul Spaltung pentru care am adoptat echivalentul francez „clivage" (clivaj), este de mult utilizat în psihanaliză şi psihiatrie, avand sensuri variate; numerosi autori, printre care şi Freud, I-au folosit pentru a desemna faptul că omul se scindează de el însuşi sub un aspect sau altul. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, lucrările de psihopatologie, în special cele asupra isteriei şi hipnozei, abundă în notiuni cum ar fi: „dedublare a personalitătii", „conştiinta dublă" , „disociere a fenomenelor psihologice" etc.
La Breuer si Freud, expresiile „clivaj al conştiinţei", "clivaj al continutului conştiintei", „clivaj psihic" etc. conotează aceleaşi realităţi: pornind de la starile de dedublare alternantă a personalităţii sau a constiinţei, aşa cum se manifestă în clinica anumitor cazuri de isterie sau aşa cum le provoacă hipnoza, Janet, Breuer şi Freud au ajuns la concluzia că în cadrul psihismului coexistă două grupuri de fenomene, ba chiar două personalităţi care pot sa se ignore reciproc. „O dată cu frumoasele lucrări ale lui P.Janet, J.Breuer si a altor autori, s-a putut ajunge la recunoasterea generala a faptului că complexul simptomatic al isteriei justifică ipoteza clivajului conştiinţei însoţită de formarea de grupuri psihice separate. Mult mai putin conturate sînt părerile privind originea acestui clivaj al conştiinţei şi rolul pe care-l joacă această caracteristică în ansamblul nevrozei isterice" (Freud, 1894). Aceasta diferenta de vederi întemeiază notiunea freudiană de inconştient ca un domeniu separat de cîmpul conştiinţei prin actiunea refulării, conceptie care se opune vederilor lui Janet asupra "slăbirii sintezei psihologice" şi se diferenţiază rapid de noţiunile lui Breuer de „stare hipnoidă"' şi de „isterie hipnoida".
Pentru Freud, clivajul este rezultatul unui conflict; prin urmare, deşi pentru el notiunea are valoare descriptivă, ea nu comportă prin ea însăşi o valoare explicativă. Dimpotrivă, ea ridica problema: de ce şi cum s-a separat subiectul conştient de o parte din reprezentările sale?
Cînd Freud se referă la istoria anilor în care s-a petrecut descoperirea inconştientului, el nu ezită să utilizeze termenul Spaltung şi termenii înrudiţi care desemnează acelaşi dat fundamental: diviziunea intrapsihică. Insă în elaborarea operei sale nu utilizează decît sporadic tennenul Spaltung, fară a-I transforrna într-un concept, în special pentru a desemna faptul că aparatul psihic este divizat în sisteme (inconştient şi preconştient), în instante (sine, eu şi supraeu) sau dedublarea eului într-o parte care observa si o parte care este observata.
Pe de alta parte, se ştie că Bleuler a folosit termenul Spaltung pentru a desemna simptomul fundamental care caracterizează în viziunea sa grupul de afecţiuni pe care l-a numit schizofrenie. Pentru acest autor, Spaltung înseamna mai mult decît conotarea unui dat al observaţiei: el implică o anumită ipoteză asupra funcţionării mentale.
In această privintă, nu putem să nu semnalăm frapanta analogie existentă între tipul de explicaţie avansată de Bleuler pentru Spaltung-ul schizofrenic şi cel al lui Janet: clivajul psihismului în grupuri asociative distincte este conceput ca o regrupare secundară in cadrul unei lumi psihice dezagregate datorita unei slabiciuni asociative primare.
Freud nu preia ipoteza lui BIeuler, critică termenul schizofrenie care trimite la ea şi la sfîrşitul vietii, cînd reia noţiunea de clivaj, o face dintr-o cu totul alta perspectiva.
REPRESIE
Franceza - repression
Engleza - suppresion
- A) In sens larg: operatie psihica ce tinde să elimine din constiintă un continut neplăcut sau inoportun: idee, afect etc. In acest sens, refularea este o forma particulară a represiei.
- B) Intr-un sens mai restrîns, desemneaza anumite operaţii ale sensului A diferite de refulare:
- a) fie prin caracterul conştient al operatiei şi faptul că continutul reprimat devine doar preconştient şi nu inconştient;
- b) fie, în cazul represiei unui afect, deoarece acesta nu este împins în inconşfient, ci inhibat, chiar suprimat.
- C) In anumite texte traduse din engleza, echivalent greşit pentru Verdrangung (refulare)
Termenul represie este frecvent utilizat în psihanaliză, dar sensul sau este insuficient precizat.
Este necesar mai întai să eliminam dintr-o utilizare coerentă sensul C. Traducătorii englezi ai lui Freud redau de obicei Verdrangung prin repression, utilizand ocazional pentru Unterdruckung termenul suppression. Insă redarea termenului englezesc repression prin francezul repression nu este justificată, deoarece termenul refulare este consacrat si satisfacator, iar termenul francez repression este folosit deja în mod curent, într-un sens care corespunde termenului german Unterdruckung. Ar fi recomandabil ca traducerile franceze ale textelor englezeşti să redea repression prin refoulement.
Sensul A poate fi întîlnit uneori la Freud, cum ar fi de pildă în "Trei eseuri asupra teoriei sexualitătii" dar în general nu apare frecvent. Să notăm ca acest sens nu cuprinde ansamblul „mecanismelor de apărare", deoarece o parte dintre ele nu presupun excluderea unui conţinut în afara campului conştiintei (de exemplu, anularea retroactivă).
Sensul cel mai frecvent, prezent începînd cu "Interpretarea viselor", este sensul B, mai ales sensul B-a). Aici, represia se opune, mai ales din punct de vedere topic, refulării. In cazul ultimei, instanta refulantă (eul), operatia şi rezultatul acesteia sunt inconştiente. Dimpotrivă, represia este un mecanism conştient, actionînd la nivelul „celei de a doua cenzuri", pe care Freud o situează între conştient şi preconştient: este vorba de o excludere din cîmpul conştiinţei actuale şi nu de trecerea dintr-un sistem (preconştient-conştient) în alt sistem (inconştient). Din punct de vedere dinamic, motivaţiile morale joacă în represie un rol predominant.
Represia trebuie distinsă şi de judecata de condamnare (Verurteilung), care poate motiva respingerea în afara conştiinţei, dar nu o presupune cu necesitate.
In sfarsit. sa notăm că sensul B-b) poate fi întîlnit mai ales în teoria freudiana a refulării, unde desemnează destinul afectului. Intr-adevăr, pentru Freud, doar reprezentantul-reprezentare al pulsiunii este cu adevărat refulat, în timp ce afectul nu poate deveni inconştient: el este fie transformat într-un alt afect, fie reprimat „..în aşa fel încat nu mai rămîne nimic din el sau astfel încat „...nu-i mai corespunde [în sistemul inconştient] decît un rudiment care nu a putut să se dezvolte" (4).
REFULARE
Franceza - refoulement
Engleza - repression
- A) In sens propriu: operaţie prin care subiectul încearcă să respingă sau sa menţină în inconştient reprezentari (gînduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune. Refularea se produce în cazurile în care satisfacerea unei pulsiuni - susceptibilă prin ea însăşi sa producă plăcere - riscă să provoace neplăcere în raport cu alte exigenţe.
Refularea este deosebit de evidenta în isterie, dar joaca un rol important şi în alte afectiuni mentale, precum şi în psihologia normala. Ea poate fi considerata ca un proces psihic universal, deoarece se află la originea constituirii inconştientului ca domeniu separat de restul psihismului.
- B) Intr-un sens mai putin precis: termenul refulare este folosit uneori de Freud într-o acceptie care îl apropie de cel de „aparare"; aceasta pentru că, pe de o parte, operatia refulării, luată în sensul A, se regăseşte cel puţin ca un moment în numeroase procese defensive complexe (partea este luata atunci drept intreg), iar, pe de alta parte deoarece modelul teoretic al refulării este utilizat de Freud ca prototip pentru alte operaţii defensive.
Teoria refulării este piatra unghiulară pe care se sprijină întregul edificiu al psihanalizei. Termenul refulare apare înca la Herbart , iar anumiti autori susţin ca Freud a cunoscut, prin mijlocirea lui Meynert, psihologia lui Herbart. Insă refularea s-a impus ca fapt clinic încă de la primele cazuri de tratare a istericilor, cînd Freud a constatat că pacienţii nu au acces la anumite amintiri, care-şi pastrează totuşi întreaga forţă cînd sunt regăsite: "Era vorba de lucruri pe care bolnavul vroia sa le uite şi pe care în mod intenjionat le mentinea, respingea, refula în afara gîndirii sale conştiente".
Constatăm că noţiunea de refulare, surprinsă aici în momentul genezei, apare de la început ca fiind corelativă noţiunii de inconştient (termenul refulat va fi mult timp pentru Freud, pînă în momentul conturării ideii referitoare la apărările inconştiente ale eului, sinonim cu inconstientul). In ce priveste expresia ,"in mod intentionat", Freud nu o foloseşte, începînd cu această epocă (1895), fară rezerve: clivajul conştiintei nu este decat introdus printr-un act intentional. Şi, într-adevăr, continuturile refulate scapă controlului subiectului si, ca „grup psihic separat", sînt guvernate de legi proprii. O reprezentare refulată constituie ea însăşi un prim „nucleu de cristalizare" capabil să atragă alte reprezentări intolerabile, fara interventia unei intentii constiente. In această măsură, operaţia refulării este ea însaşi marcata de procesul primar. Tocmai acest aspect îi confera caracterul de apărare patologică în raport cu o apărare normala de tipul evitării, de exemplu. In sfîrsit, de la început refularea este descrisă ca o operatie dinamică, ce implică mentinerea unei contrainvestiri; ea este întotdeauna susceptibilă sa fie pusă în dificultate de forţa dorinţei inconştiente, care încearcă să revină în conştiinţă si motilitate.
In anii 1911-1915 Freud îsi propune să elaboreze o teorie coerentă a procesului refulării, distingand aici diferiţi timpi Să observăm, în Iegătură cu acest lucru, că nu este vorba aici, de fapt, de prima sa elaborare teoretică. In ce ne priveste, consideram că teoria sa asupra seductiei constituie o primă încercare sistematică de a explica refularea, încercare cu atît mai interesantă cu cît ea nu izolează descrierea mecanismului de obiectul electiv la care acesta se referă, şi anume sexualitatea.
Care estc obiectul refularii? Trebuie subliniat că nici pulsiunea, care, în masura în care este organică, se află dincolo de alternativa conştient-inconştient, nici afectul. Acesta poata suferi diferite transformări corelative refulării, însă el nu poate deveni inconştient stricto sensu. Doar „reprezentantii-reprezentare" (idee, imagine etc.) ai pulsiunii sînt refulati. Aceste elemente reprezentative sînt legate de refulatul primar, fie că sînt produsele sale, fie că intră în mod întamplător în relaţie cu el. Fiecărui element refularea îi rezervă un destin special, „cu totul individual, în functie de gradul său de deformare, de depărtarea faţă de nucleul inconştient sau valoarea sa afectivă.
EFECT RETROACTIV
Franceza - apres-coup
Engleza - differed action
Germana - Nachtraglichkeit
Termen frecvent utilizat de Freud în legătura cu concepţia sa despre temporalitatea si cauzalitatea psihică: experiente, impresii, urme mnezice, sînt modificate ulterior în functie de experiente noi, de atingerea unui alt grad de dezvoltare. Lor le poate fi conferita atunci, o data cu un nou sens, o eficacitate psihica.
Termenul nachtraglich este folosit în mod repetat şi constant de Freud, care îl utililizeaza deseori subliniat. De asemenea, foarte devreme apare şi forma substantivala Nachtraglichkeit, care arată că, pentru Freud, această noţiune de „efect retroactiv" face parte din aparatul sau conceptual, chiar dacă nu i-a dat o definiţie şi, cu atat mai puţin, o teorie de ansamblu. J. Lacan a avut meritul de a atrage atentia asupra importanţei acestui termen. Este notabil, în acest sens, că traducerile franceze şi engleze din Freud, neoptand pentru un echivalent unic, nu permit reperarea folosirii sale.
Nu intenţionăm să propunem aici o teorie a efectului retroactiv, ci doar să-i subliniem pe scurt sensul şi importanţa în legătură cu teoria freudiană a temporalităţii şi cauzalitatii psihice.
- In primul rand, notiunea interzice o interpretare simplistă ce ar reduce conceptia psihanalitică despre istoria subiectului la un determinism linear, considerand numai actiunea trecutului asupra prezentului. Se impută adesea psihanalizei că reduce ansamblul de actiuni şi dorinte umane la trecutul infantil; această tendinţă s-ar accentua o dată cu evolutia psihanalizei; psihanalistii ar merge din ce în ce mai departe: pentru ei, întregul destin al omului s-ar juca încă din primele luni de viaţă, ba chiar în viata intrauterină.
Or, de la bun început, Freud a semnalat faptul că subiectul modifică retroactiv evenimentele trecute şi că tocmai această modificare le confera un sens şi chiar o eficacitate sau o forţă patogenă. La 6.12.1896, el îi scrie lui W. FIiess: „...lucrez la ipoteza ca mecanismul nostru psihic s-a format prin stratificare: materialele prezente sub formă de urme mnezice suferă din cand în cand, în functie de aparitia unor noi condiţii, o reorganizare, o reînregistrare.
- O asemenea idee ar putea conduce la conceptii conform cărora toate fenomenele întalnite în psihanaliză se situează sub semnul retroactivitatii, chiar al iluziei retroactive. Astfel, Jung vorbeşte despre fantasme retroactive {Zuruckphatasieren}: după el, adultul îşi reinterpretează trecutul în fantasme care constituie tot atîtea expresii simbolice ale problemelor sale actuale. In această conceptie, reinterpretarea este pentru subiect un mijloc de a fugi de „exigenţele realităţii" prezente într-un trecut imaginar.
Intr-o perspectiva diferită notiunea de efect retroactiv ar putea evoca, de asemenea, o conceptie despre temporalitate pusă pe primul plan de filozofie şi reluată de diferitele tendinţe ale psihanalizei existenţiale: conştiinta îşi constituie trecutul, îi modifică în constant sensul, în funcţie de „proiectul" ei.
Concepţia freudiană despre efectul retroactiv apare ca fiind mult mai precisă. Am putea regrupa astfel ceea ce o diferentiază:
1° Efectul retroactiv nu modifică trăirea în general ci, în mod electiv, ceea ce, în momentul în care a fost trăit, nu s-a putut integra oe deplin într-un context semnificativ. Modelul unei asemenea trairi este evenimentul traumatizant.
2° Efectul retroactiv este precipitat de aparitia pe neaşteptate a unor evenimente sau situaţii ori de o maturatie organică, ce vor permite subiectului să ajungă la un nou tip de semnificaţii şi să-şi reelaboreze experientele anterioare.
3° Evoluţia sexualităţii favorizeaza în cel mai înalt grad, prin decalajele temporale pe care le comportă la om, fenomenul efectului rctroactiv.
Automatism psihologic/mental
Franceza - automatisme psychologique
Engleza - psychological automatism
Automatismul psihologic: automat deoarece este regulat și predeterminat și psihologic deoarece este însoțit de sensibilitate și conștiință.
Folosirea termenului „automat" nu a exclus exclusiv noțiunea de conștientizare de sine, întrucât termenii greci autos (auto) și maiomai (care se străduiesc pentru a se exersa pentru) sunt împerecheați în acest concept. Janet a afirmat că în automatismul psihologic, conștiința nu aparținea conștiinței personale, nu era conectată la percepția personală și îi lipsea simțul personalității de sine ("idee du moi"). Această conștiință a existat mai degrabă la un nivel subconștient. Janet a diferențiat astfel între nivelurile de conștiință.
Automatismul psihologic s-ar putea manifesta atât total, cât și în automatismul parțial. Primul implică faptul că mintea este complet dominată de o reproducere a experienței din trecut, ca în cazul stărilor somnambuliste și al crizelor histerice. Acesta din urmă apare atunci când automatismul ocupă doar o parte a minții - de exemplu, în cazurile de anestezie sistematică, în care atingerea unui obiect nu este înregistrată de conștiința personală, ci se găsește într-o a doua conștiință, un observator ascuns, așa cum Hilgard (1977) ar spune aproape secol mai târziu.
Atât în automatismul total, cât și în cel parțial, există fenomene psihologice subconștiente: sisteme de idei fixe și funcții care au scăpat de controlul și percepția personală. Aceste sisteme disociate sunt izolate de conștiința personală. Unele dintre ele continuă să existe sub formă rudimentară cu un simț foarte rudimentar al sinelui, așa cum este cazul catalepsiei, în care doar un singur gând și o singură acțiune automată par să ocupe mintea. Mai puțin primitivă este criza isterică, un episod disociativ, completat de amnezie, în care pacientul poate reconstitui un eveniment traumatizant.
***
In Dictionar de psihanaliza - E.Roudinesco:
Termenul este folosit în psihiatrie sau psihologie pentru a desemna maniera de funcţionare spontană a vieţii psihice, normale sau patologice, în afara controlului conştiinţei şi vointei. Noţiunea se înscrie într-o concepţie organicistă a a bolii mentale şi trimite la o teorie ereditaristă sau subliminală a inconstientului
Ingustarea campului constiintei
Franceza -
Engleza - narrow of the field of consciousness
Termenul se refera la reducerea numarului de fenomene psihologice care pot fi unite si integrate simultan in una si aceeasi constiinta personala. Unele fenomene sunt inregistrate in constienta, altele sunt expulzate intr-o arie subconstienta, aproximativ la fel cum obiectele sunt vazute in campul vizual central sau periferic.
In teoria lui Janet, ingustarea campului constiintei este una dintre cele doua caracteristici de baza ale isteriei. Cealalta este disocierea.
Idei fixe
Franceza - idee fixes
Engleza - fixed ideas
Ideile fixe sunt gânduri sau imagini mentale care iau proporții exagerate, au o încărcătură emoțională ridicată și, la pacienții care suferă de isterie, se izolează de personalitatea obișnuită sau de conștiința personală.
Când domină conștiința, ele servesc drept bază pentru comportament. Aceste idei se manifestă și în ceea ce numim acum flashback-uri sau gânduri intruzive. Janet le-a considerat fenomene disociative, care erau părți ale unor idei fixe subconștiente.
Ideile fixe pot rămâne izolate sau pot fi legate de noi impresii sau alte idei fixe. Ele sunt percepute în timpul viselor, episoadelor disociative, cum ar fi atacurile isterice, și în multe dintre tehnicile de comunicare utilizate în timpul hipnozei (care este modalitatea pentru descoperirea și explorarea ideilor fixe).
Janet a făcut o distincție importantă între ideile fixe primare și secundare.
O ideea fixă primară este sistemul total sau complexul de imagini (vizuale, auditive, kinestezice etc.) ale unui anumit eveniment traumatizant plus emoțiile și comportamentele corespunzătoare - precum și propriul său sentiment de sine. Ideile fixe secundare au aceleași caracteristici ca și ideile fixe primare și sunt prezente după dispariția (prin tratament) a ideii fixe principale.
Janet a clasificat ideile fixe secundare în trei grupe: (1) Ideile fixe derivate rezultă din asocierea cu ideea fixă principală. De exemplu, dacă moartea este principala idee fixă, ar putea rezulta o frică morbidă de cimitire sau flori funerare. (2) Ideile fixe stratificate rezultă din traumele din istoricul de viață al pacientului care au fost susținute înainte, de cea care a provocat tulburarea isterică sau disociativă completă. Acest lucru se întâmplă în tratament atunci când eliminarea unei idei fixe primare este înlocuită cu alta idee fixă mai degrabă decât prin eliminarea completă a problemei pacientului. Ideile fixe stratificate corespund noțiunii actuale de straturi traumatice (layers of traumata). Janet a inițiat o procedură de tratare a fiecărei idei fixe principale până când toate sunt abordate, de obicei începând cu cea mai recentă și trecând spre cea mai timpurie. (3) Ideile fixe accidentale sunt absolut noi și sunt provocate de un incident în viața zilnică cotidiana. Dacă sunt tratate imediat, sunt ușor de eradicat. Existența lor dovedește natura stării mentale de hipersensibilitate a pacientului. Astăzi am numi o idee fixă accidentală răspunsul condiționat sau activat de stres la un declanșator. Recunoaștem acest lucru în exagerarile pacienților sau în răspunsurile distorsionate la stimuli aparent neutri din mediul actual.
În tulburările disociative, ideile fixe accidentale ar produce o varietate de răspunsuri disociative, în funcție de natura tulburării disociative. În tulburarea de identitate disociată este adesea văzută ca trecerea la o altă parte disociativă a personalității.
In tratament, dacă se descoperă ideea primară fixă, se poate trata nucleul traumatic. Totuși, aceasta nu poate rezolva setul secundar de probleme și simptomatologia care necesită un tratament propriu. Ideea fixă secundară poate produce comportamente ca răspuns la traumele anterioare sau ca răspuns la ideea primară fixă. Dacă numai aceste comportamente sunt eliminate sau corectate în tratament, miezul problemei există în continuare. Evident, ambele trebuie să fie luate în considerare în tratamentul conștiincios pentru a evita recidiva sau vindecarea parțială.