Analiza didactica
Engl. Training analysis
Franc. Analyse Didactique
Psihanaliza pe care o urmeaza cel care se dedica exerciterii profesiei de psihanalist si care constituie elementul principal al formarii sale.
Descoperirea psihanalizei este strans impletita cu explorarea personala pe care Freud a intreprins-o asupra lui insusi. Lui Freud i-a fost evident inca de la inceput ca nu se poate ajunge la practicarea psihanalizei decat prin cunoasterea propriului inconstient. La Congresul de la Numberg din 1910, Freud vede intr-o Selbstanalyse (literal: analiza de sine) conditia necesara pentru ca ,,...medicul sa poata recunoaste si stapani contratransferul". Freud are in vedere aici autoanaliza sau o psihanaliza condusa de catre altcineva? Termenul Selbstanalyse nu ne permite sa hotaram. In context, se poate considera ca este vorba mai degraba de o autoanaliza, dar, din darea de seama a Congresului pe carea facut-o Otto Rank, rezulta ca Freud avea in vedere si instituirea analizei didactice. Oricum, se pare ca la acea data, pentru Freud, valoarea de neinlocuit a analizei didactice in raport cu autoanaliza nu era inca stabilita cu fermitate.
Valoarea formativa a unei analize personale este recunoscuta mai clar in Indrumari pentru medici cu privire la tratamentul psihanalitic, si estel egata de teoria conform careia analistul…”trebuie sa-si indrepte propriul inconstient, ca organ receptor, catre inconstientul bolnavului, ca emitator" . Pentru aceasta, analistul trebuie sa fie capabil sa comunice mai liber cu propriul inconstient, adica tocmai ceea ce, in principiu, poate facilita analiza didactica; Freud aduce un omagiu Scolii de la Zurich pentru a fi “...instituit cerinta ca oricine doreste sa practice analiza asupra altora trebuie mai intai sa se supuna el insusi analizei cuiva experimentat".
Conditia analizei didactice pentru orice candidat analist a fost statuata la Congresul Asociatiei Psihanalitice Internationale din 1922, la doi ani dupa infiintarea Institutului de Psihanaliza de la Berlin.
Se pare ca cel care a contribuit cel mai mult la punerea in valoare a functiei analizei didactice a fost Ferenczi, care a vazut in ea “cea de a doua regula fundamentala a psiha- nalizei". Pentru Ferenczi, analiza didactica nu este nici mai putin completa, nici mai pujin profunda decat analiza terapeutica: “Pentru a rezista asaltului general al pacientului, trebuie ca analistul sa fi fost el insusi complet si pe deplin analizat. Sustin aceasta, deoa- rece se considera deseori sufficient ca un candidat sa petreaca de pilda un an pentru a se familiariza cu principalele mecanisme in ceea ce se numeste analiza sa didactica. Progresul sau ulterior este lasat pe seama a ceea ce va invata prin experienta proprie. Am afirmat deseori in ocazii anterioare ca, in principiu, nu pot admite nici o diferenta intre o analiza terapeufica si o analiza didactica si doresc acum sa adaug ideea urmatoare: in vreme ce toate demersurile cu scop terapeutic nu au nevoie sa fie duse pana la gradul de profunzime la care ne referim cand vorbim de ducerea pana la capat a analizei, analistul insusi, de care depinde soarta altor alte persoane, trebuie sa cunoasca si sa controleze chiar si slabiciuniIe ceIe mai secrete ale propriului sau caracter; si acest lucru e imposibil fara o analiza dusa pana la capat".
Cerintele formulate de Ferenczi sunt astazi larg acceptate; ele tind sa faca din analiza personala a celui ce se dedica analizei un demers in care dobandirea de cunostinte prin experienta – aspect pe care termenul didactic il pune in mod neindreptatit pe primul plan – trece pe un plan secund.
Problema in acelasi timp teoretica si practica inerenta notiunii insesi si institutionalizarii analizei didactice – si anume in ce masura o analiza poate fi de la inceput dirijata catre o finalitate anume, catre o “reprezentare-scop”, atat de pregnanta ca aceea de a obtine din partea unei institutii, in care aprecierea analistului didactician joaca un rol important, abilitarea cuiva de a-si exercita profesia – constituie in continuare obiectul multor discutii ce au loc in cadrul miscarii psihanalitice.
Identificare cu agresorul
Engl. Identification with the aggressor
Franc. Identification a l’agresseur
Mecanism de aparare descoperit si descris de Anna Freud (1936): subiectul confruntat cu un pericol exterior (reprezentat tipic de critica provenind de la o autorjtate), se identifica cu agresorul sau, fie preluand pe cont propriu agresiunea ca atare, fie imitand fizic sau moral persoana agresorului, fie adoptand anumite simboluri de putere care-l desemneaza. Dupa Anna Freud, acest mecanism este prevalent in constituirea stadiului preliminar al supraeului, agresiunea ramanand astfel dirijata asupra exteriorului si nefiind inca intoarsa contra subiectului sub forma de autocritica.
Expresia identificare cu agresorul nu figureaza in scrierile lui Freud, dar se stie ca i-a descris mecanismul, in special relativ la anumite jocuri de copii, in capitolul III, din Dincolo de principiul placerii.
Ferenczi recurge la expresia identificare cu agresorul intr-un sens foarte special: agresiunea avuta in vedere este atentatul sexual al adultului, traind intr-o lume de pasiune si culpabilitate, asupra copilului, considerat inocent.
Comportamentul descris ca rezultat al fricii este o supunere totala in fata vointei agresorului: schimbarea provocata in personalitate este „. . .introiectia sentimentului de vinovatie al adultului".
Anna Freud vede identificarea cu agresorul ca functionind in contexte diferite: agresiune fizica, critica etc, identificarea putand interveni dupa sau inaintea agresiunii temute. Comportamentul observat este rezultatul unei inversari de roluri: agresatul devine agresor.
Autorii care atribuie unui astfel de mecanism un rol important in dezvoltarea per- soanei ii apreciaza diferit ponderea, mai ales in constituirea supraeului. Pentru Anna Freud, subiectul trece printr-un prim stadiu, in care ansamblul relatiei agresive este inversat: agresorul este introiectat, in timp ce persoana atacata, criticata, vinovata este proiectata in exterior. Agresiunea va fi indreptata spre interior doar intr-o a doua etapa, ansamblul relatiei fiind interiorizat.
Fragmentare
Avantaje psihice: Scutirea de neplacere, rezultata din realizarea unor legaturi si prin abandonarea acestor legaturi. Clivajul in doua personalitati, care nu vor sa stie nimic una despre cealalta si care sunt grupate in jurul unor tendinte diferite, evita conflictul subiectiv. Odata cu pierderea capacitatii de a suporta neplacerea, lipsa de coeziune creste pana la fuga de idei; psihoza halucinatorie din timpul unei febre ridicate este o “atomizare” a activitatii psihice.
O dezorganizare si o anarhie asemanatoare apare si pe taram organic. Cooperarea organelor devine mai redusa sau inceteaza; este de fapt o abandonare temporara a individualitatiii corporale.(...) Relaxarea deplina introdusa de abandonarea de sine, poate crea circumstante mai favorabile pentru putinta de a suporta agresiunea. (Organele, tesuturile devin mai elastice, oasele mai maleabile fara a se rupe, la omul lesinat ca si la cel treaz care nu se impotriveste agresiunii; de ex. relativ rara lezare grava a celor beti). Cel ce a abandonat spiritual supravietuieste, asadar, corporal “mortii” si incepe, cu o parte a energiei sale sa traiasca din nou: reuseste chiar sa realizeze unitatea cu personalitatea pretraumatica, chiar daca adesea cu excludere de amintiri, amnezie retroactiva de durata diferita. Insa tocmai aceasta parte amnezica este o parte a persoanei care inca este “moarta” sau se afla constant in agonia angoasei.
Confuzia de limbaje intre adulti si copil - Ferenczi
CONFUSION OF TONGUES BETWEEN ADULTS AND THE CHILD
Titlul original al acestui articol, pregatit pentru a fi prezentat in cadrul congresului din septembrie, 1932 – Wiesbaden, a fost “Pasiunile adultilor si influenta acestora asupa dezvoltarii caracterului si sexualitatii copilului”
Schimbarea titlului articolului este seminificativa pentru schimbarea de perceptie a lui Ferenczi asupra problemei traumatismului; pentru prima oara el a stabilit o distinctie intre limbajul si motivatia infantile (dorinta de tandrete, securitatea, iubirea de baza – basic love – si iubirea de obiect pasiva) si logica limbajului adultilor, cand ei sunt seducatori, doritori a excitatiei genitale si a dominatiei pentru violente. Plecand de la teza freudiana centrala in Trei eseuri asupra sexualitatii, Ferenczi enunta elocvent in acest text efectele hipnotizatoare si terorizanta ale suferintei, care permite copilului sa se simta si mai mult atasat de adult, cu atat mai atasat cu cat sufera pedepsele din partea adultului. In felul acesta Ferenczi descrie introiectie vinovatiei adultilor, de catre copii, urmata de confuzie, pierderea increderii in propriile perceptii si fragmentarea personalitatii, in mod particular atunci cand socul traumatic a fost unul incestuous. In acest text a creat aceasta metafora impactanta pentru precocitatea maturitatii post-traumatice: “Precocitatea maturitatii fructului care a fost ranit de o pasare sau o insecta”.
Visul “pruncului intelept” - Ferenczi
THE DREAM OF THE ' CLEVER BABY
Acesta este un text scurt scris de Ferenczi in anul 1923 si descrie un tip specific de vis al adultului. Traducerea textului o aveti mai jos:
Nu rar pacientii povestesc vise in care un nou-nascut, un copil foarte mic, sau bebelusi in leagan, apar, si sunt capabili sa vorbeasca sau sa scrie fluent, spun vorbe adanci, poarta conversatii inteligente, tin predici, ofera explicatii invatate, si asa mai departe. Imi imaginez ca in spatele acestor continuturi-de-vis ceva specific se ascunde.
Un strat superficial al interpretarii visului, in multe cazuri indreapta atentia inspre o perspectiva ironica la adresa psihanalizei care, asa dupa cum este bine cunoscut, atribuie o valoare psihica mare si un efect permanant experientelor din copilaria timpurile, mult mai mult decat sunt oamenii dispusi sa accepte. Prin urmare, exagerarea ironica a inteligentei copiilor, exprima o indoiala vizavi de comunicarile analitice pe acest subiect.
Dar, la fel cum, aparente similare se ivesc in basme, mituri si povesti religioase, si in arta pictorului sunt bine reprezente, cred ca aici, ironia serveste doar ca un mediu catre amintiri mai adanci si mai grave ale propriei lor copilarii.
Asadar dorinta de a deveni invatat si de a depasi “pe cel mare” in intelepciune si cunoastere este anularea situatiei contrare a copilului. O partea a continutului viselor observate de mine este ilustrata de observatia succinta a (atitudinii) “niciodata-nu-faci-bine” (the ne'er-do-well) atunci cand spune “Daca macar as fi inteles cum sa folosesc mai bine pozitia bebelusului”. In cele din urma, nu trebuie sa uitam ca tanarul copil este, de fapt, familiar cu multa cunoastere, care mai tarziu devine ingropata de forta refularii.
(traducere din Further contribution to the theory and technique of psycho-analysis)
Automaton= este folosit prin comparatie pentru a face referinta la o persoana care pare a actiona intr-un fel mecanic sau ne-emotional.
Teratoma=tumoare alcatuita din mai multe tipuri de tesut, precum par, muschi, dinti sau oase. Teratoma se formeaza in mod tipic in ovare sau testicule. Termenul provine din cuvantul grecesc “monstru”, plus sufixul “-oma” folosit pentru tumori.
Opisthotonus or opisthotonos= provine din grecesul vechi ὄπισθεν, romanizatul: opisthen, lit. 'spate' si τόνος, tonos, 'tensiune') si face referinta la o stare de hiperextensie si spasticitate severa in care capul, gatul si sira spinarii a persoanei intra intr-o complete pozitie de “arcuire”
Soc traumatic - Ferenczi
Soc = anihilarea respectului de sine - a capacității de a rezista și de a acționa și gândi în apărarea propriului sine; poate chiar organele care asigură conservarea lor renunță la funcția lor sau o reduc la minimum. (Cuvântul Erschutterung este derivat din schutten, adică a deveni „instabil, nesolvent” pentru a-și pierde propria formă și pentru a adopta cu ușurință și fără rezistență „o formă impusă - ca un sac de făină). Socul intotdeauna vine pe nepregatite. Trebuie să fie precedat de un sentiment de siguranță, în care, din cauza evenimentelor ulterioare, se simte amagit;, cineva a avut încredere în lumea exterioară prea mult înainte; după, prea puțin sau deloc, a supraestimat propriile puteri și a trăit sub halucinatia/iluzia că asemenea lucruri nu s-ar putea întâmpla, nu mie.
Șocul poate fi pur fizic, pur moral sau atât fizic, cât și moral. Șocul fizic este întotdeauna și moral; șocul moral poate crea un traumatism fără însoțire fizică.
Problema este: Nu există, în cazul șocului, nicio reacție (apărare) sau încercarea momentană, tranzitorie de apărare, se dovedește a fi atât de slabă încât este imediat abandonată? Tendintea noastră este înclinată spre a prefera această din urmă propoziție; capitularea fara rezistenta este inacceptabila pana si ca idee.
Mai mult, observăm că, în natură, chiar și cei mai slabi rezistă (chiar și viermele se va întoarce.) În orice caz, flexibilitas cerea și moartea sunt exemple de lipsă de rezistență și de fenomene de dezintegrare. moarte atomică și, în cele din urmă, la încetarea oricărei existențe material.
(traducere din Final contribution to psycho-analysis)