Vocabular interpersonal
Anxietate
Anxietatea este, in viziunea lui Sullivan, prima experienta aversiva sau disforica, ce isi are orginea, exclusiv, in experienta interpersonala. Conceptul de anxietate la Sullivan acopera un continuum care are la un capat experientele de teroare si emotiile stranii (groaza, dezgust, stupefactia, oroarea), iar la celalalt capat, la care se afla absenta tensiunii anxioase, euforia. In copilarie anxietatea este generata in mod exclusiv prin “contagiunea emotionala” de la parintele care este anxios, stresat sau dezaprobator la adresa copilului. Odata cu maturizarea, anxietatea este generata prin intermediul dezaprobarii din partea celorlalti semnificativi si este traita ca insecuritate sau pierdere a increderii in sine. In schimb, starea libera de anxietate este traita ca o stare de bine si de siguranta personala. Evitarea scaderii nivelului starii de bine si, concomitent, evitarea tensiunii anxioase, este baza pentru invatarea unor variate operatii de siguranta, a devenirii umane, altfel spus, invatarea socializarii.
In teritoriul sigurantei fizice, contrapartea anxietatii este frica. In contrast cu originile si exprimarile esential interpersonale, tendinta de a inregistra frica este o reactie spontana, neinvatata si, in orice caz, cu origini non-interpersonale.
Automatism
Termenul lui Sullivan (1953) pentru comportamente care sunt de obicei complexe insa realizate fara nici o constientizare a aparitiei sau sensului lor, pentru ca motivatia lor este disociata.
Chestionare detaliata
Etapele succesive ale evaluarii diagnostice sau ale unui interviu psihoterapeutic au functii si scopuri diferite. In lucrarea despre interviul psihiatric a lui Sullivan (1954), chestionarea detaliata este in mod arbitrar delimitata in trei sau patru epate (prima si a doua sunt inceputul formal si recunoasterea, iar ultima este terminarea). Aceasta etapa este de obicei inteleasa ca cea mai mare partea a psihoterapiei si, prin urmare, se extinde asupra multor sedinte si pentru o perioada lunga de timp. Terapeutul, ca participant/observator si activ investigator, exploreaza in mod detaliat trecutul pacientului si viata si relatiile lui actuale, precum si experientele din cadrul relatiei terapeutice, toate cu scopul de a clarifica experientele prost intelese si operatiile sistemului sinelui care le genereaza. Scopul terapeutic explorarilor intreprinse in chestionare detaliata este expansiunea constiintei si, prin urmare, a sinelui pacientului.
Disocierea
Disocierea este o operatie a sistemului sinelui care exclude de la constientizare motive sau tendinte integrative care au fost asociate cu o experienta intensa de anxietate, chiar daca performantele care se bazeaza pe aceste motive sau tendinte, sunt observabile de catre ceilalti in interactiunile interpersonale. Rezultatul procesului este ca experienta anxietatii este diminuata iar siguranta este imbunatatita. Procesele disociative includ tulburari ale constientizarii variind de la cele mai comune cazuri de ne-atentie selectiva, la aparitiile clare de automatisme. Din moment ce detaliile experientei disociate nu sunt disponibile in constientizarea necesara perceptiei si procesarii realiste, disocierea interfera cu abilitatea de a invata cu succes si cu adaptarea.
Observator participativ
Sullivan a inventat termenul de observator participativ pentru a reprezenta punctul sau de vedere cum ca nici o persoana, in pozitia psihoterapeutica, nu poate evita sa fie atat observator al campului interpersonal cat si participant in cadrul acestui camp, astfel incat este imposibil sa obtinem date obiective despre pacient. Foloseste acest termen pentru a descrie ceea ce, crede el, toti terapeutii fac de fapt, indiferent daca recunosc sau nu; adica fac inferente despre tiparele de viata caracteristice pacientului, bazate pe observarea a cum pacientul raspunde participarii terapeutului si invers. Intrebarea care ghideaza observatorul participativ este – ce se intampla intre mine si pacient?
Din punctul de vedere al acestei intrebari generale, terapeutul incearca sa observe cum se angajeaza pacientul si cum il impacteaza, precum si raspunsul lui la acest impact, si deduce modul in care aceasta interactiune functioneaza pentru a mentine siguranta pacientului si protectia lui de experienta anxietatii sau de o stima de sine scazuta.
Tot din acest punct de vedere terapeutul incearca sa inteleaga cum sa participle in campul interactional astfel incat sa poata interveni in schemele problematice de viata ale pacientului fara a trezi procesele defensive ale acestuia sau operatiile de siguranta.
Sinele personificat
Conceptul lui Sullivan de sine personificat este o personificare specifica - o experienta constienta in orice moment dat a lui “Eu-asa-cum-ma-stiu”. Acest “Eu” este organizat in jurul a ceea ce apare pe parcursul relationarii interpersonale. Sinele personificat isi are originea, in timpul copilariei mici, in trei aspecte ale cooperarii interpersonale: experientele din care rezulta tandretea sau aprobarea; experiente care provoaca anxietate sau dezabrobare usoare insa crescatoare ca intensitate; si experiente care produc o schimbare brusca de la o stare de euforie moderata la anxietate severa. Aceste trei aspecte ale cooperarii interpersonale dau nastere personificarii timpurii a sinelui: eu-cel-bun; eu-cel-rau; nu-eu (Sullivan, 1953)
Ne-atentia (neglijenta) selectiva
Procesul prin care excludem in mod activ din constinta, nu observam sau neglijam anumite lucruri evidente care produc discomfort daca le-am observa. Un aspect pozitiv sau facilitator care sta la baza ne-atentiei selective este mentinerea unei atentii (constiinte) focalizate sau concentrarea. Insa Sullivan foloseste termenul in mod specific ca un sistem al sinelui, o operatie de siguranta care diminueaza anxietatea si mentine stima de sine prin controlul scopului constiintei. Folosirea ei in acest fel, nu este fara costuri:
Ne-atentia selectiva este - mai mult decat orice alta performanta nepotrivita sau neadecvata - felul clasic prin care nu profitam de experienta care se suprapune peste aria handicapului nostru particular. Nu avem experienta din care am putea profita – mai precis, desi apare, nu observam semnificatia ei; de fapt, nici macar nu observam ca o atare experienta a aparut.
Sinele (self)
Sinele este acea parte a personalitatii care, pe perioade lungi de timp, este inclus in cee ace noi gandim ca “eu” sau “cine sunt eu”. In schema de personalitate a lui Sullivan, sinele este “acel aspect al personalitatii care repzeinta o organizarea semnificativa a experienta de viata si, cel putin intr-o masura considerabila, este capabil sa isi aduca aminte atunci cand situatia o cere” (Mullahy, 1973). Este aspectul personalitatii pe care fiecare dintre noi il “aprecieaza, il pretuieste, adapost de chestionare si critica, mareste prin premiere, totul fara prea mare preocupare pentru performantele noastre observabile, care include contradictii si puternice inconsistente (Sullivan, 1938). Sinele cuprinde ganduri si atitudine accesibile si uzuale despre lumea celuilalt dar si proprie, sentimente familiar, dorinte, motivatii, moduri ale perceptiei, depozite mnezice, etc. stabilitatea si largimea acelei experiente distinge conceptul de cel de “sine personificat”, care se refera la o experienta mai restrictionata, mai putin integrata a lui “Eu” sau “mine”, care de obicei se caracterizeaza printr-un singur adjeectiv (de ex. eu-cel-rau sau eu-cel-bun)